TAMBURINI c. FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14524/06 prezentate de Claude TAMBURINI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 iunie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Biersan J.-P. Costa Gyulumyan David Thór Björgvinsson ms Ziemele, Berro-Lefevre, judecători și dnii S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 aprilie 2006, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Claude Tamburini, este un resortisant francez, născut în 1959 și rezident la Metz. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o ordonanță din 28 mai 2002, un judecător judecător din partea tribunalului de mari instanțe din Metz l-a acuzat pe reclamant și l-a trimis în fața Curții din cadrul Departamentului Mosellei pentru a obține, la Metz, din 1994 până în 17 iulie 1997, comis prin violență, constrângere, amenințare sau surpriză a actelor de penetrare sexuală asupra persoanei din [Samia D.], cu aceste circumstanțe agravante că [Samia D.] era în vârstă de mai puțin de 15 ani ca născută la 13 august 1983 și că a avut autoritate asupra ei ca soț al mamei sale cu care trăia. Prin hotărârea din 18 decembrie 2003, reclamantul a fost condamnat de Curtea a Mosellei la 20 de ani de detenție penală pentru viol agravat asupra minorului de persoană cu autoritate și la 10 ani de interdicție a întregii drepturi civile, civile și de familie. Printr-o hotărâre din 27 mai 2005, Curtea a formulat recursul la Méurthe- et-Moselle din Nancy, după audierea cu ușile închise a părților și a reprezentanților acestora, a confirmat hotărârea pronunțată în toate dispozițiile sale. De asemenea, aceasta a constatat că ordinul de luare a corpului acordat la 28 mai 2002 împotriva reclamantului a meritat un mandat de depunere și totuși în aceeași zi a acordat un mandat de depunere împotriva acuzatului. În sprijinul recursului său în casare, reclamantul se plângea, în special de faptul că dezbaterile în fața Curții din cauza recursului său în recurs au fost desfășurate cu ușile închise la cererea victimei, în conformitate cu articolul Ö Õ din Codul de procedură penală, în timp ce Õ nu a renunțat în mod liber și expres la publicitatea dezbaterilor ; de asemenea, s-a plâns de faptul că plasarea sa în detenție la termen a pronunțării hotărârii nu a făcut obiectul unei decizii separate sau al unei mențiuni în procesul-verbal al dezbaterilor. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2006, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant. Cu privire la mijlocul de desfășurare a dezbaterilor, aceasta își exprimă astfel decizia: Prevăzut că art. 6 alin. (1) din Convenție (...) prevede că accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia ... atunci când ... protecția vieții private a părților la proces li se cere. în cazul în care partea civilă, victimă a unui viol, decide dacă protecția vieții sale private necesită ca dezbaterile sau o parte din acestea să nu fie publice, articolul (a) alineatul (3) din Codul de procedură penală nu face decât să stabilească o cerință care intră în previziunile convenționale [art. 6 alineatul (1) din convenție] Cu privire la motivul pentru detenția reclamantului, Curtea de Casație a formulat următoarele cuvinte: Așteptând ca motivul să nu poată fi acceptat în cazul în care decizia de plasare în detenție luată de Curte, deliberând singură în cadrul votului asupra pedepsei și în secret al deliberărilor, n mai puțin să facă obiectul unei hotărâri incidentale sau al unor mențiuni speciale în procesul-verbal al dezbaterilor Dreptul intern relevant În fața Curții, articolul din Codul de procedură penală privind desfășurarea dezbaterilor prevede că dezbaterile sunt publice, cu excepția cazului în care publicitatea este periculoasă pentru ordinea sau mijloacele de atac. În acest caz, instanța declară acest lucru printr-o hotărâre pronunțată în instanță publică. Cu toate acestea, președintele poate interzice accesul la sala de judecată al minorilor sau al unora dintre aceștia. În cazul în care acuzațiile de viol sau de tortură și actele de barbarie însoțite de agresiune sexuală, ușa închisă este de drept în cazul în care victima parte civilă sau una dintre victimele părților civile solicită acest lucru; în celelalte cazuri, ușile închise nu pot fi ordonate decât dacă victima parte civilă sau una dintre victimele părților civile nu se opune. În cazul în care ușa închisă a fost ordonată, aceasta se aplică pronunțării hotărârilor care pot interveni asupra incidentelor judiciare (...). La pronunțarea hotărârii pe fond trebuie să fie întotdeauna pronunțată în ședință publică. (...) GRIFS (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o audiere publică în fața Curții, declarând caracterul automat al ușilor închise atunci când acuzațiile sunt efectuate de către șeful violului. (2) Pe același temei, reclamantul se plânge de nesemnificativa nesemnificativă a mandatului de depunere în recurs, fără mai multă precizie. (1) Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o audiere publică în fața Curții, declarând caracterul automat al ușilor închise atunci când acuzațiile sunt efectuate de șeful violului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. Curtea, în prealabil, amintește că, într-o cauză în care a avut loc o rejudecare individuală, aceasta trebuie să se limiteze în măsura posibilului la examinarea cazului concret cu care este sesizată. Prin urmare, sarcina sa constă numai în a stabili dacă modul în care a fost aplicată legislaia incriminată reclamantului a respectat art. 6 alineatul (1) din Convenie. Curtea subliniază că publicitatea dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 alineatul (1) în măsura în care protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete care scapă de controlul public și că aceasta constituie, de asemenea, unul dintre mijloacele de a menține încrederea în curți și tribunale. Prin transparența pe care o acordă administrației justiției, aceasta ajută la realizarea obiectivului articolului 6 alineatul (1): procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile oricărei societăți democratice (a se vedea printre altele Ernst și alții c. Belgia 33400/96, § 65, 15 iulie 2003, și Axen c. Germania, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A n 72, p. 12, § 25). Cu toate acestea, acest principiu fundamental nu este absolut, obligația de a auzi o cauză în mod public fiind condiționat de excepții. Acest lucru reiese din textul art. 6 alin. accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia (...) în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la În jurisprudența sa, Curtea a stabilit deja că, chiar și într-un context penal în care publicitatea ar fi prevăzută, uneori se poate dovedi necesară limitarea transparenței și a publicității procedurii, de exemplu pentru a proteja un martor sau viața sa privată, sau pentru a promova schimbul liber de informații și de opinii în interesul justiției (a se vedea, de exemplu, hotărârile Doorson c. Țările de Jos din 26 martie 1996, Rec., 1996-II, p. 470, § 70, Jasper c. Regatul Unit [GC], n 27052/95, § 52, 16 februarie 2000, Z. Finlanda din 25 februarie 1997, Rec. 1997 I, p. 348 alineatul 99 și c. Regatul Unit [GC], n 24724/94, § 83-89, 16 decembrie 1999). De asemenea, Comisia a considerat că procedurile civile privind plasarea copiilor în mediul specializat în acordarea de asistență educațională, precum și cele referitoare la dreptul de custodie și de vizită al părinților asupra copiilor lor, reprezintă exemple tipice ale unei situații în care se poate justifica că interzice accesul la sala de conferințe a presei și publicului, pentru a proteja viața privată a copilului în cauză și a părților și pentru a evita aducerea în pericol a intereselor justiției. Cu toate acestea, în opinia Curții, necesitatea de a deroga de la principiul publicității dezbaterilor și de la cel al cauzei cu ușile închise trebuie să fie întotdeauna strict examinată și reglementată de circumstanțele specifice ale cauzei (a se vedea Lielpeteris c. Letonia (dec.), nr. 63219/00, 18 aprilie 2002). În prezenta cauză, recurentul, subliniind aplicarea automată a articolului 3 din Codul de procedură penală, cu privire la lipsa totală a marjei de manevră lăsată instanței naționale. Curtea nu este convinsă de un astfel de argument, din următoarele motive. În primul rând, aceasta arată că, contrar celor susținute de reclamant și spre deosebire de diferența dintre cauza Diennet c. Franța (hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A n 325 A, § 34 [de] în orice caz, ușa închisă a fost condusă din cauza aplicării automate și prealabile a decretului din 26 octombrie 1948 [referitor la lipsa de informare publică în fața secțiunii disciplinare a Consiliului național de ordine a medicilor] În conformitate cu art. 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. În al doilea rând, Curtea constată că procesul penal îndreptat împotriva recurentului avea ca obiect urmărirea penală a instanțelor represive ale șefului violului agravat asupra minorului și astfel punea în joc viața privată a părților în ceea ce privește faptul că aceasta are mai multă intimitate, în special în ceea ce privește cea a victimei părții civile În aceste condiții, Curtea consideră că ușa închisă a dezbaterilor în fața Curții a fost comandată de circumstanța specială pe care victima a formulat-o cererea, și că această măsură corespunde unei nevoi evidente de protecție a vieții private a victimei părții civile, devenită necesară de faptele din speță, care intră în domeniul de aplicare al restricțiilor privind publicitatea dezbaterilor enumerate la art. 6 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, prin aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. 2. Pe același temei, reclamantul se plânge de nesemnificativa neimplicare a mandatului de depunere a cererii de recurs, fără a se preciza mai clar. Plângerea, astfel articulată, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil al reclamantului, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. În orice caz, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Module președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

14524/06

présentée par Claude TAMBURINI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 juin 2007 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

C.

Bîrsan

,

J.-P.

Costa

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

David Thór

Björgvinsson

,

M

mes

I.

Ziemele,

I.

Berro-Lefèvre,

juges

,

et de M. S.

Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 avril 2006,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Claude Tamburini, est un ressortissant français, né en 1959 et résidant à Metz.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par une ordonnance du 28 mai 2002, un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Metz mit en accusation le requérant et le renvoya devant la Cour d’Assises du département de la Moselle pour avoir, «

à Metz, de 1994 au 17 juillet 1997, commis par violence, contrainte, menace ou surprise des actes de pénétration sexuelle sur la personne de [Samia D.], avec ces circonstances aggravantes que [Samia D.] était âgée de moins de quinze ans comme étant née le 13 août 1983 et qu’il avait autorité sur elle comme étant le mari de sa mère avec qui il vivait.

»

Par un arrêt du 18 décembre 2003, le requérant fut condamné par la Cour d’Assises de la Moselle à vingt ans de réclusion criminelle pour viol aggravé sur mineur par personne ayant autorité, et à dix ans d’interdiction de la totalité des droits civiques, civils et de famille.

Par un arrêt du 27 mai 2005, la Cour d’Assises d’appel de la Meurthe-et-Moselle siégeant à Nancy, après avoir entendu à huis clos les parties et leurs représentants, confirma l’arrêt déféré en toutes ses dispositions. Elle constata également que l’ordonnance de prise de corps décernée le 28

mai

2002 à l’encontre du requérant valait mandat de dépôt et décerna toutefois le même jour un mandat de dépôt contre l’accusé.

Au soutien de son pourvoi en cassation, le requérant se plaignait, notamment de ce que les débats devant la Cour d’Assises d’appel s’étaient déroulés à huis clos sur demande de la victime, en application de l’article 306 du code de procédure pénale, alors qu’il n’avait pas librement et expressément renoncé à la publicité des débats

; il se plaignait également de ce que son placement en détention à l’issue du prononcé de l’arrêt n’avait pas fait l’objet d’une décision séparée ou d’une mention dans le procès-verbal des débats.

Par un arrêt du 18 janvier 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.

Sur le moyen relatif à la tenue des débats, elle motiva ainsi sa décision :

«

Attendu que l’article 6 § 1 de la Convention (...) dispose que l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès ... lorsque ... la protection de la vie privée des parties au procès l’exige.

Attendu

qu’en laissant à la partie civile, victime d’un viol, le soin de décider si la protection de sa vie privée nécessite que les débats ou partie d’entre eux ne soient pas publics, l’article 306 alinéa 3 du code de procédure pénale ne fait qu’édicter une prescription entrant dans les prévisions conventionnelles [de l’article 6 § 1 de la Convention]

».

Sur le moyen relatif au placement en détention du requérant, la Cour de cassation s’exprima en ces termes

:

«

Attendu que le moyen ne saurait être accueilli dès lors que la décision de placement en détention prise par la Cour, délibérant seule à l’issue du vote sur la peine et dans le secret du délibéré, n’a ni à faire l’objet d’un arrêt incident ni de mentions particulières dans le procès-verbal des débats

;

»

B.

Le droit interne pertinent

Devant la Cour d’Assises, l’article 306 du code de procédure pénale relatif à la tenue des débats dispose que

:

«

Les débats sont publics, à moins que la publicité ne soit dangereuse pour l’ordre ou les mœurs. Dans ce cas, la cour le déclare par un arrêt rendu en audience publique.

Toutefois, le président peut interdire l’accès de la salle d’audience aux mineurs ou à certains d’entre eux.

Lorsque les poursuites sont exercées du chef de viol ou de tortures et actes de barbarie accompagnés d’agressions sexuelles, le huis clos est de droit si la victime partie civile ou l’une des victimes parties civiles le demande

; dans les autres cas, le huis clos ne peut être ordonné que si la victime partie civile ou l’une des victimes parties civiles ne s’y oppose pas.

Lorsque le huis clos a été ordonné, celui-ci s’applique au prononcé des arrêts qui peuvent intervenir sur les incidents contentieux (...).

L’arrêt sur le fond doit toujours être prononcé en audience publique.

(...)

»

GRIEFS

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice. »

La Cour, au préalable, rappelle que dans une cause née d’une requête individuelle, elle doit se borner dans la mesure du possible à examiner le cas concret dont elle est saisie.

Partant, sa tâche consiste uniquement à déterminer si la manière dont la législation incriminée a été appliquée au requérant a respecté l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour souligne que la publicité des débats constitue un principe fondamental consacré par l’article 6 § 1, dans la mesure où elle protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public, et qu’elle constitue aussi l’un des moyens de préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à réaliser le but de l’article 6 § 1

: le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique (voir parmi d’autres

Ernst et autres c. Belgique

,

n

o

33400/96, §

65, 15

juillet

2003, et

Axen c. Allemagne

, arrêt du 8

décembre 1983, série A n

o

72, p. 12, § 25).

Ce principe fondamental n’est toutefois pas absolu, l’obligation d’entendre une cause publiquement étant subordonnée à des exceptions. Cela ressort du texte de l’article 6 § 1 lui-même, qui dispose que «

l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès (...) lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice

».

Dans sa jurisprudence, la Cour a ainsi déjà établi que, même dans un contexte pénal où la publicité serait escomptée, il peut parfois se révéler nécessaire de limiter la transparence et la publicité de la procédure, par exemple pour protéger un témoin ou sa vie privée, ou pour promouvoir le libre échange d’informations et d’opinions dans l’intérêt de la justice (voir, par exemple, les arrêts

Doorson c. Pays-Bas

du 26 mars 1996,

Recueil

1996-II, p. 470, § 70,

Jasper c. Royaume-Uni

[GC], n

o

27052/95, § 52, 16

février 2000,

Z c. Finlande

du 25 février 1997,

Recueil

1997

‑

I, p. 348, §

99, et

T.

c. Royaume-Uni

[GC], n

o

24724/94, §§ 83-89, 16

décembre

1999). De même, elle a jugé que les procédures civiles relatives au placement d’enfants en milieu spécialisé dans le cadre d’une assistance éducative, ou encore celles ayant trait au droit de garde et de visite des parents sur leurs enfants, «

représentent des exemples types d’une situation dans laquelle il peut se justifier d’interdire l’accès de la salle d’audience à la presse et au public, afin de protéger la vie privée de l’enfant concerné et des parties et d’éviter de nuire aux intérêts de la justice.

» (voir

Piss c. France

(déc.), 46026/99, 6 juillet 2004, et

B. et P.

c. Royaume-Uni

, n

os

36337/97 et 35974/97, §

38, CEDH 2001

‑

III).

Cependant, il n’en reste pas moins que, aux yeux de la Cour, la nécessité de déroger au principe de la publicité des débats et d’audiencier l’affaire à huis clos doit toujours être strictement examinée et commandée par les circonstances particulières de la cause (voir

Lielpeteris c. Lettonie

(déc.), n

o

63219/00, 18 avril 2002).

Dans la présente affaire, le requérant, soulignant l’application automatique de l’article 306 du code de procédure pénale, dénonce l’absence totale de marge de manœuvre laissée au juge national.

La Cour n’est pas convaincue par un tel argument, pour les raisons suivantes. En premier lieu, elle relève que, contrairement à ce que soutient le requérant et à la différence de l’affaire

Diennet c. France

(arrêt du 26

septembre 1995, série

A n

o

325

‑

A, §

34 – dans laquelle elle conclut à la violation du principe de publicité du fait, en dernier lieu, que «

[de] toute manière, le huis clos régnait en raison de l’application automatique et préalable du décret du 26 octobre 1948 [relatif à l’absence d’audience publique devant la section disciplinaire du conseil national de l’ordre des médecins]

»), l’article 306 dudit code ne trouve à s’appliquer qu’à la seule condition que la victime partie civile en fasse expressément la demande et que les chefs d’accusation répondent à une qualification d’une certaine gravité, ce qui exclut une application automatique et préalable de la mesure dénoncée. En second lieu, la Cour constate que le procès pénal dirigé contre le requérant avait pour objet la poursuite de celui-ci devant les juridictions répressives du chef de viol aggravé sur mineur, et mettait ainsi en jeu la vie privée des parties en ce qu’elle a de plus intime, tout particulièrement en ce qui concerne celle de la victime partie civile – la fille de sa concubine – qu’il fallait protéger. Dans ces conditions, la Cour estime que le huis clos des débats devant la Cour d’Assises a été commandé par la circonstance particulière que la victime en avait formulé la demande, et que cette mesure correspondait à un besoin manifeste de protection de la vie privée de la victime partie civile, rendue nécessaire par les faits de l’espèce, ce qui entre dans le champ des restrictions à la publicité des débats énumérées à l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, par application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

Le grief, ainsi articulé, ne porte aucune atteinte au droit à un procès équitable du requérant tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. En tout état de cause, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être également rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago

Quesada

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président