ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3534/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27 iulie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare și Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat constatarea nulității absolute/anularea/revocarea avizului negativ din 03 martie 2021 și a rezoluției nr. 690/12.03.2021 a Inspecției Judiciare, cu consecința constatării caracterului definitiv al rezoluției de clasare nr. 185/A/2021.

La data de 08 septembrie 2021 reclamanta A. a completat cererea de chemare în judecată și a invocat:

- excepția de nelegalitate a actelor emise de inspectorul șef al Inspecției Judiciare prin care a numit ca inspector șef adjunct pe dna. procuror B. (ordinul nr. 145/29.12.2020) și ca inspector și director al Direcției inspecție pentru judecători pe dna judecător C.;

- nulitatea tuturor actelor emise de inspectorul șef al IJ în perioada 01.09.2018-14.05.2019;

- nulitatea actualului mandat al inspectorului șef al IJ și a tuturor actelor subsecvente îndeplinite de acesta în funcția deținută în prezent;

- nulitatea Regulamentului de organizare a concursului pentru numirea în funcție a inspectorilor judiciari aprobat cu ordinul nr. 131/2018 și a actelor subsecvente, respectiv ordinul de numire în funcție a dnei. inspector C.;

- anularea tuturor actelor administrative efectuate de dna. inspector C. în lucrarea nr. 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare;

- anularea ordinului de numire în funcția de inspector șef adjunct a dnei. inspector B., inclusiv în ce privește actele îndeplinite în cauză de inspectorul șef adjunct în mod special fiind nulă rezoluția întocmită în cadrul lucrării 20-4045/a1.

Prin sentința civilă nr. 196 din 01 noiembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 noiembrie 2021, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 551 din 15 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile lipsei calității de reprezentant a persoanelor semnatare ale întâmpinărilor și nulității întâmpinărilor;

- a respins cererea privind constatarea decăderii pârâților din dreptul de a invoca excepții și de a propune probe;

- a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare;

- a respins ca neutilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;

- a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate și a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 124, art. 125 alin. (2) din Constituția României, a dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 77/2018 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (4), art. 148 alin. (2) din Constituția României, a soluției legislative cuprinse în art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care nu prevede posibilitatea atacării rezoluției de infirmare a rezoluției de clasare sau în măsura în care se interpretează în sensul că nu permite atacarea separată a acesteia, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3), art. 21, art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv a soluției legislative cuprinse în art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care nu prevede un termen pentru emiterea rezoluției de infirmare a rezoluției de clasare, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3), art. 1 alin. (5) din Constituția României;

- a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 în măsura în care se interpretează în sensul că după infirmarea rezoluției de clasare începe să curgă un nou termen de 45 de zile care poate fi, eventual, prelungit cu încă 45 de zile, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) și art. 124 din Constituția României;

- a respins cererea de suspendare a judecății cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale a României;

- a respins excepția de nelegalitate ca neîntemeiată;

- a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare și a respins ca inadmisibile capetele de cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare;

- a respins în rest excepția inadmisibilității și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare și Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 551 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs principal reclamanta A. și recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. Recurenta-reclamantă A. a declarat recurs principal în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată fie reia pur și simplu argumentele expuse în apărare de pârâți, fără ca instanța de fond să procedeze la un examen propriu al motivelor acțiunii, fie nu răspunde tuturor motivelor de nelegalitate pe care le-a invocat.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că în mod greșit a reținut prima instanță că cererea de anulare a rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor ulterioare este inadmisibilă.

Astfel, dacă actul administrativ nu este exclus în mod expres de la controlul de legalitate în contencios administrativ, faptul că o lege specială în baza căruia se emite nu prevede posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ nu înseamnă că persoana interesată nu are deschis dreptul de a sesiza instanța.

Din perspectiva art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, actele a căror anulare a solicitat-o nu sunt excluse de la controlul de legalitate în contencios administrativ. Este evident că acestea nu se încadrează în categoria prevăzută de alin. (1) al acestui articol și nu se încadrează nici în categoria prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol tocmai pentru că, așa cum reține și prima instanță, în privința acestora legea organică nu prevedere o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desființarea lor.

De altfel, deși admite excepția inadmisibilității, prima instanță nu face nicio referire la art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, care este textul esențial pentru soluționarea acestei excepții, iar dacă ar fi avut în vedere acest text legal ar fi fost imposibil pentru prima instanță să argumenteze soluția de admitere a excepției.

Doar în referire la celelalte acte din dosarul administrativ prima instanță arată că ar fi supuse controlului în procedura disciplinară, care are o reglementare specială.

În referire la avizul negativ și rezoluția de infirmare a soluției de clasare prima instanță nu aduce nici măcar acest argument, singurul argument fiind acela că nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea contestării acestor acte în contencios administrativ, raționament greșit pentru argumentele expuse anterior.

Referitor la Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, recurenta-reclamantă a precizat că nu a solicitat constatarea nulității/inexistenței acestuia nici pe cale principală, nici pe cale de excepție și a invocat aspecte de nelegalitate ale acestuia numai ca motive de nelegalitate ale actelor administrative individuale contestate.

Ulterior acestor precizări, recurenta-reclamantă a reiterat motivele de nelegalitate rezultate din efectele Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018 invocate și în fața instanței de fond, respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 65 alin. (4), art. 45 alin. (3) și (4), art. 46 și art. 72 din Legea nr. 317/2004 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 în sensul că Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție și Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018 (prin care s-a aprobat acest regulament) nu sunt publicate în Monitorul Oficial, fiind afectate astfel posibilitățile de apărare ale judecătorului cercetat, că au fost adoptate de inspectorul-șef în perioada de interimat conferită de O.U.G nr. 77/2018 contrar dreptului Uniunii Europene, fiind de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități și că prin acesta au fost stabilite termene și reguli în plus și contrare legii ceea ce duce la o cercetare disciplinară nelegală, în cadrul căreia este încălcat dreptul la apărare al magistratului cercetat.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai susținut și că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat nici la numirea unei echipe intermediare de conducere a Inspecției Judiciare, nici la numirea unei noi echipe de conducere, numind de fapt, aceeași conducere și încălcând, astfel, obiectivul trasat în raportul întocmit în anul 2018 de Comisia Europeană.

3.2. Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a declarat recurs incident în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței recurate și, în urma rejudecării, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că toate actele contestate de recurenta-reclamantă sunt acte ce aparțin Inspecției Judiciare, nefiind emise de Consiliul Superior al Magistraturii și nu există nicio dispoziție legală sau regulamentară care să prevadă că Plenul CSM ar avea calitate de autoritate ierarhic superioară Inspecției Judiciare sau că ar putea revoca rezoluții emise de inspectorul judiciar sau de inspectorul șef.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.

Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin rezoluția nr. 185 din 27 ianuarie 2021, inspectorul judiciar din cadrul Inspecției Judiciare a dispus în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării în lucrarea nr. 21-4045.

Această rezoluție de clasare a fost avizată negativ la data de 04 martie 2021 de directorul Direcției inspecție pentru judecători, doamna judecător C., fiind propusă infirmarea soluției în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Rezoluția a fost emisă având în vedere procedura de avizare reglementată de art. 18 din Ordinul nr. 136/2018, emis de inspectorului șef al Inspecției Judiciare.

Prin rezoluția nr. 690/12.03.2021, emisă în lucrarea 20-4045 inspectorul șef adjunct al Inspecției Judiciare, dna procuror B., în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 și art. 29 alin. (5) din Ordinul nr. 136/2018, a dispus infirmarea rezoluției nr. 185/2021 și completarea verificărilor prealabile de către inspectorul judiciar cu privire la toate aspectele reținute în motivarea avizului negativ și a rezoluției de infirmare.

Învestită cu o cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021, precum și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibile capetele de cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare.

II.1. Recursul principal al recurentei-reclamante A.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Totodată, împrejurarea că instanța de fond a înțeles să respingă cererea de chemare în judecată, ceea ce exclude, în mod logic, apărările formulate de partea reclamantă și însușirea punctului de vedere formulat de părțile pârâte, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei-reclamante A. privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamanta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile privind soluția de inadmisibilitate a capetelor de cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare, sunt nefondate.

Instanța de control judiciar reține că întreaga procedură disciplinară este descrisă în amănunt în cuprinsul Legii nr. 317/2004, în vigoare în perioada de referință, relevant fiind faptul că soluțiile dispuse de către inspectorii judiciari nu sunt definitive, acestea putând fi contestate atât în fața secțiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cât și, ulterior, dacă este cazul, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioară, "Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor".

De asemenea, art. 45

1

alin. (1) - (3) din Legea nr. 317/2014 prevede următoarele:

"(1) Împotriva rezoluției de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară.

(2) Soluțiile pe care inspectorul-șef le poate dispune sunt:

a) respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate;

b) admiterea plângerii și completarea verificărilor. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

(3) Rezoluția inspectorului-șef prin care au fost respinse plângerea și rezoluția de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere."

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor anterior enunțate rezultă că doar împotriva rezoluției de clasare emise de inspectorul judiciar se poate formula plângere și respectiv contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, nu și împotriva rezoluției de infirmare emise de inspectorul-șef în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, cum este și rezoluția nr. 690 din 12 martie 2021 contestată în prezenta cauză.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cadrul acestui litigiu nu pot fi cercetate aspecte caracteristice procedurii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară. În cazul unei acțiuni disciplinare, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor, partea având cale de atac distinctă împotriva unei soluții posibil vătămătoare.

Așadar, analizând capetele de cerere în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/al a Inspecției Judiciare, instanța fondului în mod justificat a reținut că legiuitorul, referitor la procedura de avizare a rezoluției de clasare (nr. 185/2021) și de emitere a rezoluției (nr. 690/2021) de infirmare a rezoluției de clasare și de completare a verificărilor prealabile, nu a prevăzut o cale de atac.

Așa cum s-a reținut și anterior, art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a prevăzut posibilitatea de a se contesta în instanță doar rezoluția inspectorului-șef prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare, împreună cu rezoluția de clasare, precum și în ceea ce privește rezoluția de respingere a sesizării formulate în fața Inspecției Judiciare.

Prin urmare, acțiunea împotriva avizului negativ asupra rezoluției de clasare și a rezoluției de infirmare a rezoluției de clasare a sesizării nu au prevăzută cale de atac separată, acestea putând fi, eventual, criticate în cadrul procedurii disciplinare pe rol. Astfel, toate criticile și apărările formulate împotriva rezoluției de infirmare emise de inspectorul-șef se pot face în fața instanței disciplinare și, respectiv în fața Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul formulat împotriva hotărârii pronunțate de instanța disciplinară, respectându-se astfel dreptul de acces la instanță și dreptul la apărare ale magistratului vizat.

Orice cale de atac este guvernată de principiul legalității, iar judecătorul nu poate să creeze pe cale jurisprudențială căi de atac neprevăzute de lege întrucât s-ar substitui legiuitorului cu încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, actele criticate reprezintă acte premergătoare, iar nu de sine stătătoare, astfel că nu era nevoie ca instanța de fond să le analizeze din perspectiva prevederilor art. 5 din Legea nr. 554/2004. În plus, trebuie avut în vedere că o rezoluție de clasare devine definitivă nu prin lipsa avizului negativ, ci prin neexercitarea căii de atac împotriva sa, cale de atac expres prevăzută de legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată.

Nu în ultimul rând, referitor la actele emise în lucrarea 20-4045/al a Inspecției Judiciare, în mod corect s-a reținut, de asemenea, caracterul inadmisibil al contestării acestora în procedura de față, în condițiile în care față de reclamantă se derula o procedură disciplinară, fiind pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară dosarul x/2021

În acest context, referitor la Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, instanța de control judiciar reține că, potrivit precizărilor formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, aceasta nu a solicitat constatarea nulității/inexistenței acestuia nici pe cale principală, nici pe cale de excepție și a invocat aspecte de nelegalitate ale acestuia numai ca motive de nelegalitate ale actelor contestate în cauză, cu privire la care s-a admis excepția inadmisibilității or, în materie procesuală, inadmisibilitatea este sancțiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.

În consecință, dacă cererea în anularea rezoluției nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluția de clasare nr. 185/2021 și a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecției Judiciare a fost respinsă ca inadmisibilă, atunci nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate formulate cu privire la acestea, inclusiv cele formulate din perspectiva nulității/inexistenței Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018.

În orice caz, instanța de recurs reține că recurenta-reclamantă A. a formulat deja o cerere în constatarea nulității absolute a Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, acțiune ce a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 4169/22.09.2022, astfel că legalitatea acestui act administrativ nu ar mai putea fi analizată nici din perspectiva unei eventuale excepții de nelegalitate, în acest caz demersul fiind inadmisibil raportat la principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", în caz contrar fiind afectate de asemenea atât principiul securității raporturilor juridice, cât și puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Nu în ultimul rând, referitor la pretinsa nulitate a mandatelor conducerii Inspecției Judiciare și a actelor subsecvente, în lumina hotărârii CJUE din 18 mai 2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C- 355/19 și C-397/19, se reține că, raportat la paragrafele 205, 206 și 207 din considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene anterior menționate, revine instanței naționale în fața căreia se invocă dreptul Uniunii să analizeze dacă, în concret, legislația națională în discuție respectă standardele impuse de normele europene, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Or, fiind în prezența unor interpretări divergente, a rezultat cu evidență că este iminentă apariția unei practici judiciare neunitare care ar avea un impact negativ semnificativ asupra sistemului judiciar atât timp cât ar da naștere unor îndoieli asupra legalității exercitării funcțiilor de conducere de inspector-șef și inspector-șef adjunct ale Inspecției Judiciare, cu consecințe asupra procedurilor disciplinare derulate în perioada asigurării interimatului acestor funcții în temeiul dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, astfel că a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept în analiză.

Prin Decizia nr. 15/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"Dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități."

În cuprinsul acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat:

"66. Așadar, atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât și în jurisprudența sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situații de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanța europeană (paragraful 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condițiilor de fond și de procedură în care se realizează numirile respective.

Așadar, prin O.U.G. nr. 77/2018 nu a fost efectuată o numire în funcția de inspector-șef, ci au fost stabilite norme generale pentru asigurarea interimatului funcțiilor de conducere ale inspecției Judiciare. Actul normativ menționat nu conține dispoziții propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcțiile de conducere respective, ci completează Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior ai Magistraturii, cu norme cu aplicabilitate permanentă, iar nu doar la acel moment.

Astfel, nu se poate reține nelegalitatea mandatului interimar al inspectorului șef al Inspecției Judiciare nici în ceea ce privește actele ulterioare și, prin urmare nu se poate reține ca efect subsecvent al hotărârii CJUE din 18 mai 2021, o nelegalitate a mandatului interimar, prin urmare, nici asupra noului mandat al inspectorului-șef începând cu 15 mai 2019, ca urmare a validării concursului din 27 martie 2019.

În acest context, în mod corect instanța de fond nu a reținut nici caracterul întemeiat al cererilor părții reclamante privind nulitatea tuturor actelor emise de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare în perioada 01 septembrie 2018-14 mai 2019, nulitatea actualului mandat al inspectorului șef al Inspecției Judiciare și a tuturor actelor subsecvente îndeplinite de acesta în funcția deținută în prezent, nulitatea Regulamentului de organizare a concursului pentru numirea în funcție a inspectorilor judiciari aprobat prin Ordinul nr. 131/2018 și a actelor subsecvente, respectiv ordinul de numire în funcție a doamnei inspector C., respectiv nulitatea ordinului de numire în funcția de inspector șef adjunct a doamnei inspector B..

În concluzie, hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 551 din 15 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II.2. Recursul incident al recurentului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În cauză, contrar susținerilor recurentului-pârât, prin cererea modificată sub aspectul obiectului și motivării, partea reclamantă a învestit instanța în mod expres cu o cerere privind anularea mandatului inspectorului șef or, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuția numirii inspectorului șef, context de natură să justifice calitatea procesuală pasivă a acestuia în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii și, în consecință, având în vedere că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ambele împotriva sentinței civile nr. 551 din 15 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.