ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal la data de 09 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 98 din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, având ca obiect refuz soluționare cerere, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 98 din 22 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței recurate, cu consecința admiterii astfel cum a fost formulată, precum și a obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că i-au fost încălcate drepturile fundamentale consacrate prin Constituția României, republicată, amintind aici dreptul de a petiționa o autoritate publică, prevăzut la art. 51 din legea fundamentală, dreptul la apărare cuprins în art. 24, dreptul de liber acces la justiție, consacrat la art. 21 sau cel de a cere recunoașterea unui drept încălcat de o autoritate a statului, prevăzut în art. 52 al Constituției.

Totodată, a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat refuzul pârâtei ca fiind unul justificat, în raport de prevederile art. 7 și următoarele din Legea nr. 16/02.04.1996 privind Arhivele Naționale, precum și de dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 7, art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Recurentul-reclamant a apreciat și că un refuz ce se întemeiază pe o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial aplicabile echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul art. 52 din Constituție și al art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 21 și art. 22 din Legea nr. 544/2001.

Nu în ultimul rând, caracterul ilicit al acestui refuz este recunoscut în opinia recurentului-reclamant de către legiuitor în art. 21 și art. 22 din Legea nr. 544/2001, cel din urmă articol trimițând la remediile prevăzute prin dispozițiile Legii nr. 554/2004, pe care le invocă, solicitând obligarea pârâtei la soluționarea prin admitere a cererii sale cu caracter administrativ.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Criticile formulate de recurentul-reclamant A., subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate.

În fapt, prin petiția nr. 111858/02.12.2021, retransmisă și în 10 decembrie 2021, înregistrată sub nr. x/10.12.2021, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției:

"să dispuneți să îmi fie comunicat un exemplar al sesizării formulată de către petenta B., soția mea, cerere având ca obiect înapoierea în România a minorei C." în contextul în care, la un moment anterior, prin adresa din 28 ianuarie 2021, Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală a statului solicitant, a înaintat către Departamentul de Stat din Statele Unite ale Americii, în calitate Autoritate Centrală a statului solicitat, cererea doamnei B. având ca obiect înapoierea în România a fiicei sale minore C., formulată în aplicarea Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Ministerul Justiției a comunicat reclamantului cu răspunsul nr. x/2021 din 14 decembrie 2021, faptul că, în absența unei obligații legale exprese, Ministerul Justiției nu poate da curs solicitării sale. I s-a comunicat, de asemenea, că prin înapoierea în România a minorei, dosarul vizând aplicarea Convenției de la Haga din 1980 a fost închis.

În acest context, reclamantul a formulat o acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 52 din Constituție, obligarea autorității centrale pârâte la comunicarea de copii ale actelor depuse de B. la momentul solicitării transmise Curții Districtuale a Statului Colorado în temeiul Convenției de la Haga, având ca obiect înapoierea în România a minorei C..

Având a aprecia asupra caracterului refuzului manifestat prin răspunsul pârâtului anterior citat, instanța de fond a apreciat că este unul justificat, reținând în esență că Ministerul Justiției, în exercitarea competențelor, are atribuții în ceea ce privește transmiterea solicitării în străinătate și comunicarea răspunsurilor autorităților străine către petent în România, fără a exista însă o obligație legală în sarcina autorității centrale române de a comunica către persoane despre care se afirmă că au deplasat/reținut un minor, în sensul Convenției, copii ale cererii formulate de persoana solicitantă, astfel că răspunsul emis de acesta nu are caracter nejustificat.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce privește soluția dată cererii formulate de reclamantul A. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției de a-i pune la dispoziție actele solicitate prin intermediul petițiilor nr. 111858/02.12.2021 și 114564/10.12.2021.

Astfel, Constituția României consacră în articolul 52 un drept-garanție al cetățenilor de a se apăra în justiție în fața abuzurilor și prejudiciilor la care pot fi supuși în urma activității administrației publice, acest articol fiind chiar fundamentul instituției contenciosului administrativ.

Conform art. 52 alin. (1) din Constituția României "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei."

Recunoașterea dreptului persoanei vătămate prin emiterea unui act administrativ în mod abuziv sau, dimpotrivă, prin refuzul autorității publice de a emite un act administrativ, are o dublă valență constituțională. Pe de-o parte, se identifică exprimarea dreptului privind liberul acces la justiție, recunoscut inclusiv de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte este asigurat controlul judecătoresc asupra activității administrative, acest control reciproc reprezentând însăși premisa separației puterilor în stat.

Pe de altă parte, prin art. 52 alin. (2) din Constituția României "condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.", se face trimitere legea organică, respectiv la Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, care transpun detaliat dispozițiile din legea fundamentală cu privire la noțiunea de act administrativ.

Potrivit art. 1 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ, respectiv "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor."

În ceea ce privește identificarea caracterului nejustificat, aceasta se va face printr-un control amplu, instanța de judecată având obligația de a analiza speța din perspectiva scopului legii, acesta din urmă reprezentând intenția legiuitorului exprimată prin norma legală.

Limita dreptului de apreciere este dată de scopul legii, iar orice decizie care îl depășește va reprezenta un exces de putere. Aceste limite vor fi deduse de judecător prin interpretarea actelor normative aplicabile, dar și având în vedere principii de drept incidente, precum proporționalitatea măsurilor administrative în raport cu interesul ocrotit. Făcând apel la jurisprudența CEDO, cauza Buzescu c. României, se poate desprinde totodată și principiul conform căruia inconvenientele cauzate de activitatea administrației nu trebuie să fie excesiv de împovărătoare pentru particular.

Aplicând aceste noțiuni la situația concretă reținută în cauză, instanța de control judiciar, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, constată ca fiind nejustificat refuzul autorității pârâte de a-i pune la dispoziție reclamantului actele solicitate prin intermediul petițiilor nr. 111858/02.12.2021 și 114564/10.12.2021.

Instanța de recurs nu contestă că intimatul-pârât nu ar fi procedat în exercitarea competențelor privind transmiterea solicitării în străinătate precum și comunicarea răspunsurilor autorităților străine către petent în România în concordanță cu prevederile art. 3 din Regulamentul din 09.10.2014 aprobat prin Ordonanța M.J. nr. 3573/C/09.10.2014 ori că ar fi avut obligația legală de a comunica din oficiu către reclamant înscrisurile solicitate dar, în condițiile în care acesta din urmă a solicitat un exemplar al sesizării formulate de soția sa în această procedură intermediată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală, în temeiul dreptului său de acces la justiție și pentru respectarea dreptului la apărare, intimatul-pârât nu a indicat nicio normă legală care să justifice refuzul său în acest sens.

Instanța de control judiciar mai reține și că nici măcar intimatul-pârât nu a apreciat solicitarea recurentului-reclamant ca fiind abuzivă sau lipsită de interes, iar faptul că prin înapoierea minorei dosarul vizând aplicarea Convenției de la Haga din 1980 ar fi fost închis ori inexistența unei obligații legale de a păstra o copie a cererilor de înapoiere formulate în aplicarea Convenției de la Haga, sunt aspecte lipsite de relevanță în cauză, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, cu atât mai mult cu cât, conform răspunsului emis de Ministerul Justiției la solicitarea instanței de recurs, cererea formulată de doamna B., în baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile alea răpirii internaționale de copii, având ca obiect înapoierea în România a minorei C., se regăsește în evidența acestuia.

Așadar, se impune a fi cenzurat refuzul exprimat de intimatul-pârât Ministerul Justiției prin răspunsul nr. x/2021 din 14 decembrie 2021 și, în consecință, să se admită cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant A. exclusiv cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii, în condițiile în care petitul nr. 2 al acesteia nu a făcut obiectul cererii administrative formulată prin intermediul petițiilor nr. 111858/02.12.2021 și 114564/10.12.2021.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige intimatul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la fond și în recurs, conform dovezilor de la dosar .

Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 98 din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și va obliga pârâtul să pună la dispoziția reclamantului actele solicitate prin intermediul petițiilor nr. 111858/02.12.2021 și 114564/10.12.2021, respingând în rest acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 98 din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Obligă pârâtul să pună la dispoziția reclamantului actele solicitate prin intermediul petițiilor nr. 111858/02.12.2021 și 114564/10.12.2021.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.