ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3480/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021*, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla A., prin preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale acesteia, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.&A.), ("F.G.A."), în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 si art. 8 si art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 43222/10.09.2021 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia.

Prin sentința nr. 336 din data de 3 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a anulat decizia nr. 43222/10.09.2021 emisă de pârât și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului o nouă decizie motivată prin care să analizeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.07.2018.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 336/03.03.2023 și, în rejudecare, respingere contestației formulată împotriva Deciziei FGA nr. 43222/10.09.2021.

În motivarea recursului, a arătat că sentința recurată este data cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 14 alin. (2) și (3) din Legea 213/2015 și ale art. 20 din Norma ASF 16/2015, care impun obligația oricărei persoane care dorește să-și recupereze creanța de asigurări din fondurile recurentei să formuleze o cerere de plată la care "să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, iar in caz de imposibilitate de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, sa anexeze o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative".

Arată recurenta, în esență, că deși instanța de fond a reținut corect că reclamanta nu a depus în susținerea cererii de plata înscrisuri din care sa rezulte că a achitat 100% despăgubirile stabilite prin hotărârile judecătorești de care se prevalează pentru susținerea cererii de plata nr. x/10.09.2021 totuși a constatat nelegal actul administrativ de respingere a cererii de plata ca urmare a nedovedirii dreptului de creanța pretins culpa pentru inexistenta dovezii creanței fiind în mod artificial și nelegal mutată din sarcina intimatei-reclamante și pusă în sarcina FGA pe motivul că s-ar fi putut cere " să completeze documentația".

Arată recurenta-pârâtă că intimata a depus dovada ca a achitat integral sumele stabilite prin hotărârile judecătorești ulterior emiterii actului administrativ contestat și exclusiv în cadrul litigiului, astfel că instanța de fond prin sentința dată, a ignorat dispozițiile art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/2015 și cele ale art. 20 din Norma 16/2015. Este evidenta culpa intimatei in nedepunerea documentației complete care permită a se constata existența creanței pretinse, iar dispozițiile art. 16 din Legea 213/2015, care dau posibilitatea FGA să solicite înscrisuri în "completarea documentației" sau "precizarea sau furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plata" nu este aplicabil în cauza de vreme ce intimata nu trebuia "sa completeze documentația", ci sa dovedească însuși dreptul de creanța pretins.

Consideră recurenta că art. 16 din Legea 213/2015 privește expres "completarea documentației" și nu "dovedirea creanței" astfel că, acesta nu poate constitui un temei pentru a pronunța o soluție legală în cauză.

În cauză nu se poate retine că exercitarea dreptului de apreciere al FGA, ca instituție de drept public, ca fiind făcută cu exces de putere - deci contrar drepturilor si intereselor legitime ale intimatei -de vreme ce instanța de fond a confirmat situația de fapt ce a dus la respingerea cererii de plată, și anume nedovedirea creanței până la momentul emiterii deciziei de respingere.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, arată că a achitat integral prejudiciul efectuând plățile în două etape. În prima etapă a achitat despăgubirile în cota de 50% la care a fost obligat FPVS iar ulterior, având în vederea obligația în solidar stabilită de instanță, în urma faptului că societatea B. nu a achitat cealaltă cotă de 50% din despăgubiri, a achitat și cealaltă cotă de 50% din despăgubiri.

Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a achitat integral sumele la care a fost obligat în solidar cu asigurătorul B. astfel că cererea de plată cu nr. x/16.07.2018 îndeplinește toate condițiile pentru a fi lichidată, dovedind inclusiv calitatea de creditor din asigurare conform art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Apreciază că instanța de fond a constatat în mod corect că pârâtul nu a acordat eficientă dispozițiilor art. 16 din același act normativ, comisia specială putând solicita petenților completarea documentației ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată. Potrivit legii, informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia.

Prin urmare, refuzul exprimat astfel îmbracă, în condițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004, forma unui refuz nejustificat, acesta fiind exprimat cu exces de putere.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru considerentele expuse în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 43222/10.09.2021 emisă de Comisia Specială a FGA.

Prin decizia contestată, FGA a respins cererea de plată, invocând faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că a achitat 100% despăgubirile stabilite prin hotărârile judecătorești de care se prevalează pentru susținerea cererii de plata nr. x/16.07.2018.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a anulat decizia nr. 43222/10.09.2021 obligând pârâtul să soluționeze cererea de plată. În susținerea soluției dată, instanța de fond a reținut că pârâtul a omis în mod nejustificat îndeplinirea obligației prevăzute de art. 16 din Legea nr. 213/2015 deși avea această posibilitate concretă, nesolicitând reclamantului suplimentarea documentației administrative cu referire la prezentarea dovezilor privind achitarea în integralitate a despăgubirilor pretinse prin cererea de plată.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților critică sentința instanței de fond doar sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/2015, susținând că acest articol privește situația completării documentației și nu cea a dovedirii creanței care trebuie făcută odată cu depunerea cererii de plată conform prevederilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea 213/2015 și cele ale art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Înalta Curte constată că art. 14 -16 din Legea 213/2015 și cele ale art. 20 din Norma nr. 16/2015 reglementează "procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului". Astfel, potrivit art. 14

(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

Art. 16 - În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenților completarea documentației și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia.

Este de necontestat că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 sunt redactate într-o manieră neobligatorie, lăsând la aprecierea comisie speciale necesitatea completării informațiilor ori documentelor depuse cu cererea de plată, dar acest text trebuie interpretat prin prisma scopului acestei proceduri administrative și anume acela de dezdăunare a creditorului de asigurare pentru paguba suportată în urma evenimentului asigurat, conform principiului reparației integrale a prejudiciului.

Prin urmare, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de corectare a omisiunilor creditorilor pentru ca aceste să poată fi corectată încă din procedura administrativă, prin exercitarea cu diligență și bună credință a atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, recurentului-pârât FGA.

Din această perspectivă, nu pot fi reținute argumentele recurentului-pârât prin care a arătat că este o posibilitate și nu o obligație a comisiei speciale de a solicita documente sau informații suplimentare, întrucât solicitarea de precizare a cererii și de completare a dosarului administrativ cu documentele justificative pentru întreaga creanță nu poate fi considerată o simplă posibilitate, lăsată la aprecierea Comisiei speciale din cadrul FGA, câtă vreme titularul cererii de plată depusese documentele de plată pentru 1/2 din valoarea creanței solicitate și pentru care era obligat în solidar societatea de asigurare B. S.A.

Astfel, în acord cu dispozițiile legale, instanța de fond a constatat că pârâtul a omis în mod nejustificat îndeplinirea etapei prevăzute de art. 16 din lege, nesolicitând reclamantului suplimentarea documentației administrative cu referire la prezentarea dovezilor privind achitarea în integralitate a despăgubirilor pretinse prin cererea de plată, deși avea această posibilitate concretă.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora art. 16 din Legea 213/2015 privește expres "completarea documentației" și nu situația nedovedirii creanței (motivul pentru care a fost respinsă cererea de plată) întrucât constatarea nedovedirii creanței și sancțiunea respingerii cererii de plată puteau interveni doar dacă intimatul-reclamant nu ar fi dat curs solicitării de completare a documentației, în termenul de 10 zile de la data primirii solicitării formulate de recurenta-pârâtă. Or, așa cum a reținut instanța de fond, pârâtul a omis în mod nejustificat să solicite suplimentarea documentației administrative cu dovezile privind creanța pretinsă prin cererea de plată, deși avea această posibilitate legală.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului, constatând nelegalitatea soluției dată de Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, a făcut o corectă interpretare și aplicare, la situația din speță, a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 336 pronunțate la 3 martie 2023 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 336 pronunțate la 3 martie 2023 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.