ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 642/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19858/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 3771,58 RON.

Prin sentința nr. 1346 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 19858/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei contestate s-a apreciat că solicitarea formulată nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, societatea fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecința, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanțelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

Arată că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, cu atât mai mult al obligațiilor asigurătorului, in faliment. Caracterul independent și statutul juridic de autoritate distinctă ale Fondului de garantare conferă acestuia legitimare procesuală activă să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care Ie-a plătit creditorilor de asigurări, așa cum am arătat mai sus. Eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi ceruta de către petenta din averea debitoarei A. S.A. având același rang de preferință ca și F.G.A.

Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) se va înscrie cu sumele plătite către creditorii de asigurare, iar creditorii de asigurare au dreptul de a fi îndestulați de la Fond, în limita plafonului stabilit, în baza creanței lor de asigurare, în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări prin care Fondul de Garantare acoperă creanțele de asigurări.

În ceea ce privește depășirea plafonului maxim de 450 000 RON prev. de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015:

Prin actul administrativ atacat pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului.

Prin plățile efectuate către B. A.A.R. până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON reclamantul a recunoscut implicit calitatea de creditor de asigurare.

În cauza de față dreptul asigurătorului la acțiunea în regres împotriva terțului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizației plătite și este valorificabil pe calea dreptului comun, nefiind vorba despre un raport juridic contractual, direct, între asigurător și asigurat.

Intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla B., prin preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale acesteia conform prevederilor art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a formulat cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/17 mai 2017, prin care a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumei de 3.771,58 RON, ca urmare a evenimentului rutier din data de 15.07.2014.

Prin Decizia nr. 19858/12 aprilie 2019 emisă de FGA, s-a dispus respingerea cererii, pentru depășirea plafonului de 450.000 RON.

Având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin dispozitivul deciziei nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 509/15 iun. 2020, raportat la textul sesizării formulate de secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, se reține că, ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

În consecință, se consideră creanțe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanțele izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

În ceea ce privește noțiunea de "creditor de asigurare", reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanța reține că aceasta include persoana îndreptățită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie că este persoana asigurată, fie că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât și persoana juridică, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică.

În cazul subrogației în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile și garanțiile sale. Prin efectul subrogației, acesta dobândește toate drepturile și, implicit, calitatea creditorului plătit. Drept urmare, va dobândi inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraților, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absența plății despăgubirii de către F.P.V.S. (B.A.A.R.).

Cât timp recurentul Fondul de garantare a asiguraților a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la protecție, ca urmare a insolvenței asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciați prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare.

Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraților presupune recunoașterea existenței unor creanțe derivate fiecare din polițe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidența plafonului de garantare să fie evidențiată pe creanță de asigurare, și nu pe creditor de asigurare.

În ceea ce privește modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deși este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", organismul de compensare are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă și nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al celor despăgubiți, întrucât această interpretare nu reflectă situația juridică reală vizată de legiuitor.

În raport de acest context juridic, se impune interpretarea conform căreia, prin norma menționată, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond pentru fiecare creanță de asigurări în parte, fără a se putea susține, în lipsa unei dispoziții legale neechivoce, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor.

În concluzie, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privește fiecare creanță deținută de organismul de compensare ca urmare a subrogării în numele persoanei despăgubite, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1346 din 4 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.