ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 187/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 19855/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtului la plată sumei de 36.925,18 RON.

Prin sentința civilă nr. 649 din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 19855/12.04.2019 emisă de pârât și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma de 36.925,18 RON.

A respins celălalt capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prioritar, recurentul-pârât a arătat că, deși instanța de fond a făcut referire, în mod eronat, la asiguratorul A. S.A., în condițiile în care decizia FGA și contestația reclamantului au vizat asiguratorul B. S.A., această eroare materială nu are nicio relevanță în ceea ce privește fondul cauzei.

De asemenea, a precizat că, în mod greșit, în considerentele hotărârii atacate, instanța de fond a făcut referire la Decizia nr. 2034 din 27 august 2015 care privește asigurătorul A. S.A., în cauză fiind vorba despre Decizia nr. 1498 din 27 iulie 2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a Societății "B." S.A.

În continuare, în susținerea recursului s-a arătat - în esență - că instanța de fond a reținut, în mod greșit, existența unui raport "de garantare" născut odată cu încheierea contractului de asigurare și nu de la data publicării deciziei ASF de retragere a autorizației de funcționare și de declarare a stării de insolvență a asigurătorului.

Recurentul pârât a subliniat că nu există niciun raport de garantare, FGA plătind în baza legii. Cu alte cuvinte, obligația Fondului de Garantare este o obligație legală, contractul de asigurare necuprinzând niciun raport de garantare o dată cu încheierea acestuia. Contribuția datorată Fondului de Garantare din prețul primei de asigurare aparține asiguratului și nu asigurătorului, acesta din urmă fiind un simplu colector.

Mai mult, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod clar că:

"Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Așadar, instanța de fond a reținut, în mod nelegal, că se aplică Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește procedura necontencioasă în cazul falimentului unui asigurător, dar cu privire la plafonul prevăzut se aplică dispozițiile Legilor nr. 136/1995 și nr. 503/2004.

De altfel, prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că plafonul prevăzut de Legea nr. 213/2015 se aplică per creanță și nu pe creditor. Deși această decizie a fost pronunțată în ceea ce privește dreptul de regres al asigurătorilor CASCO, aspectele dezlegate se aplică, în opinia recurentului-pârât, și în prezenta cauză.

Recurentul-pârât a mai susținut că cererile de plată sunt analizate conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit condițiilor de asigurare, iar plafonul se aplică în baza dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

FGA are o obligație legală de plată și să protejeze creditorii de asigurare în limita unui plafon ca urmare a declarării stării de faliment a asigurătorului.

De asemenea, recurentul pârât a învederat că instanța de fond nu a analizat apărările acestuia în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de dispozițiile C. civ.

În ceea ce privește conflictul de legi, în opinia recurentului pârât acesta nu există, din conținutul cererii de chemare in judecată reieșind că se încearcă o aplicare a principiului mitior lex din materia penală în materia civilă. În acest sens, a învederat că în Legea nr. 136/1995 nu există niciun temei legal pentru sesizarea FGA cu o cerere de plată.

De asemenea, a susținut că polița RCA nu a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 136/1995 ci, în cazul dedus judecății, la data producerii evenimentului rutier era în vigoare Ordinul nr. 5/2010 al CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor).

Totodată, a subliniat că RCA este o asigurare de răspundere civilă pentru terți, un contract de tip "forțat", caracter dat de faptul că întreg conținutul contractului este stabilit de legiuitor, nu de părți.

Recurentul pârât a precizat că, în prezenta cauză, reclamantul dorește să se aplice dispozițiile Legii nr. 136/1995, care nu prevede niciun plafon, deși acest act normativ nu reglementează modalitățile de plată din disponibilitățile FGA.

Astfel, a învederat că, prin Legea nr. 136/1995 s-a constituit Fondul de garantare a asiguraților, la art. 60 din acest act normativ (la data intrării în vigoare a legii) statuându-se următoarele:

"În vederea protejării asiguraților, prin contribuția asigurătorilor, se constituie Fondul de protejare a asiguraților destinat plăților de despăgubiri și sume asigurate în caz de faliment al societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Fondul se va constitui și se va administra de către Oficiul de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Finanțelor, care va stabili anual o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de prime brute încasate de societățile de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare și va elabora norme privind utilizarea acestuia", art. 60 din Legea nr. 136/1995 la data intrării în vigoare.

Tot prin Legea nr. 136/1995 s-a constituit și Fondul de protecție a victimelor străzii - reclamantul din prezenta cauză - la art. 61 statuându-se următoarele:

"În vederea protejării victimelor accidentelor de circulație auto, soldate cu vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat și autovehiculul este neasigurat, se constituie Fondul de protecție a victimelor străzii. Acest fond se va constitui și se va administra de către Biroul asigurătorilor de autovehicule, care va stabili o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de prime brute încasate pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto de către societățile autorizate și va elabora norme privind utilizarea fondului, cu avizul Ministerului Finanțelor".

Cu toate acestea, atât Fondul de garantare a asiguraților, cât și Fondul de protecție a victimelor străzii, sunt organizate, funcționează și efectuează plăți în baza altor dispoziții legale.

Astfel, primele acte care reglementau efectuarea plăților de către FGA au fost Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări și Ordinul nr. 10/2009 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare. De asemenea, Fondul de protecție a victimelor străzii funcționează în baza Ordinului nr. 1/2008, a Legii nr. 32/2000 (abrogată) și a Legii nr. 237/2015.

Așadar, Legea nr. 136/1995 nu prevedea niciun plafon pentru plățile pe care le efectua FGA întrucât nu reglementa organizarea și funcționarea FGA, ci asigurările și reasigurările în România.

De altfel, nici Legea nr. 503/2004 și Ordinul nr. 10/2009 al CSA nu prevedeau niciun plafon însă, dispozițiile acestor acte normative s-au aplicat falimentului altor societăți de asigurare (C., D., E., etc. 0).

În plus, recurentul pârât a subliniat că, deși intimatul reclamant a invocat conflictul de lege în timp, întrucât dorește aplicarea unei norme legale care nu prevede un plafon, totuși acesta și-a întemeiat cererea de plată formulată pe dispozițiile din Legea nr. 213/2015.

În continuare, recurentul pârât a prezentat evoluția legislativă în domeniu, respectiv: Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile în Romania (art. 60 din acest act fiind dispoziția legală supusă interpretării), Legea nr. 503/2004, Ordinul nr. 10 din 21 iulie 2009 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare, Legea nr. 85/2014 și Legea nr. 213/2015.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din Legea nr. 503/2004 și Ordinul 10/2009 al CSA, care definea creanța de asigurare și creditorul de asigurare și stabilea plata despăgubirilor către creditorii de asigurare (dacă dețineau o creanță de asigurare) și cea ulterioară, din alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prima reglementare nu conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate creditorilor de asigurare (indiferent de numărul creanțelor de asigurare), în timp ce a doua reglementare, raportându-se la creditorul de asigurare, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Legiuitorul nu a prevăzut nicio dispoziție expresă în cadrul Legii nr. 213/2015 în sensul că dispozitiile acestei legi rămân aplicabile contractelor de asigurare încheiate de asiguratorul falit, anterior intrării în vigoare a legii, astfel că legiuitorul a înțeles să nu creeze o situație de ultraactivitate a legii, respectiv, de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare.

Așadar, din analiza textelor legale menționate rezultă că titularul cererii de plată adresată FGA, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este întotdeauna creditorul de asigurare, iar conform dispozițiilor din Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 a ASF, despăgubirile ce pot fi acordate creditorilor de asigurare se fac prin raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Din această perspectivă, recurentul pârât a susținut că argumentele prezentate de reclamant nu au relevantă în analiza problemei de drept vizând întinderea despăgubirilor cuvenite unui creditor de asigurare în acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, în condițiile în care aceste argumente se bazează pe modalitatea de plată a despăgubirilor reglementate de acest act normativ.

Recurentul pârât a subliniat că intimatul reclamant este unic creditor de asigurare și nu unic creditor de asigurare pentru fiecare creanță de asigurare, deoarece fiecare persoana fizică sau juridică de drept privat sau publică, cu scop lucrativ sau nu are un singur patrimoniu.

Or, în cazul dedus judecății, recurentul pârât FGA a respins cererea de plată formulată de intimatul reclamant ca urmare a faptului că acesta, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015, a depășit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul intimatului reclamant, în urma efectuării plății indemnizațiilor ca organism de compensare (obligație legală) intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producerea evenimentului și împotriva asiguratorului RCA.

În cazul dedus judecății, intimatul reclamant deține un portofoliu de drepturi de regres dobândite ca urmare a plății despăgubirilor conform art. 13 din Norma din 2008 privind Fondul de protecție a victimelor străzii. Aceste drepturi de regres fac parte integrantă din patrimoniul reclamantului, nu din patrimoniul celor îndreptățiți de a fi despăgubiți de către reclamant, care este un organism de despăgubire, înființat prin lege. Cu alte cuvinte, reclamantul a dobândit dreptul de regres pentru un numar X de despăgubiri acordate, care-i dau dreptul de a se îndrepta împotriva celor vinovați de producerea daunei și toate aceste drepturi au intrat în patrimoniul reclamantului care formează o universalitate juridică.

În baza acestor motive, FGA a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite și nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanță de asigurare potrivit definiției date art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul pârât a precizat că sunt nefondate susținerile intimatului reclamant potrivit cărora i s-a aplicat un tratament discriminatoriu în privința plafonului de garantare, ca urmare a tratării sale ca unic creditor, indiferent de numărul de creanțe deținute, față de alți creditori de asigurare, persoane fizice sau juridice, ale căror creanțe nu sunt rezultatul subrogarii. Astfel, recurentul a susținut că, inclusiv persoanele fizice pot deține mai multe creanțe de asigurări, generate în baza unor polițe diferite, sau în urma unor evenimente diferite petrecute pe timpul valabilității aceleiași polițe de asigurare, dar și aceștia vor fi tratați ca unici creditori de asigurare, cărora li se aplică plafonul de garantare prevăzut de lege.

Această reglementare asigură, în opinia recurentului pârât, un tratament echitabil și egal al tuturor celor prejudiciați prin intrarea în faliment al unui asigurator.

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurator, ci reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment.

Recurentul pârât a mai susținut că atât Comisia Europeana, cât și Fondul Monetar International au confirmat oportunitatea introducerii unui plafon maxim al despăgubirii plătite din disponibilitățile Fondului, în scopul asigurării protecției de baza a deținătorilor de polițe de asigurare.

În final, recurentul a invocat și dispozitiile art. 1350 din C. civ., arătând că nu are absolut nici un raport contractual cu creditorii de asigurare, în condițiile în care FGA nu preia riscul neexecutării contractului de catre asigurator.

Fondul de Garantare a Asiguratilor nu are nici o obligație comună cu reclamantul, drepturile și obligațiile celor două persoane juridice distincte neavând aceeasi cauză.

Recurentul a arătat pentru diferența dintre sumele achitate, în calitate de Organism de despăgubire și de compensare și plafonul maxim acordat de FGA, reclamantul are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asiguratorului falit, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19855/12.04.2019 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de sumei de 336.925,18 RON.

Prin decizia contestată, FGA a reținut că, în privința reclamantului, deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată, în sensul anulării deciziei atacate, și a obligat pârâtul la analizarea pe fond a cererii de plată formulate de reclamantă. Judecătorul fondului a reținut că în speță nu se aplică Legea nr. 213/2015, ci Legea nr. 136/1995, întrucât încheierea raportului de asigurare și evenimentul rutier au intervenit anterior Legii nr. 213/2015, iar dispozițiile Legii nr. 136/1995 nu prevăd un plafon maxim al sumelor pe care Fondul are obligația de a le plăti creditorilor de asigurări.

În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, Înalta Curte reține că art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Așadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, conform art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate.

Între FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 1498/27.07.2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (02.08.2016), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (16.02.2017) și a fost depusă cererea de plată de către reclamant (06.05.2019).

Contrar reținerilor primei instanțe, cererea de plată nu poate fi analizată în raport cu dispozițiile Legii nr. 136/1995, actul normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii.

În acest context, Înalta Curte constată că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui continuator este intimatul reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015:

(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

De asemenea, potrivit art. 20 din aceleași Norme, din Anexa 1, Norme privind Fondul de protecție a victimelor străzii, la Ordinul CSA nr. 1 din 4 martie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii, "(1) Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluționarea unui caz de daună în următoarele situații:

a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A., dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei ori dacă societatea de asigurare nu și-a desemnat un reprezentant de despăgubiri;

b) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului nu poate fi identificat sau dacă societatea de asigurare nu poate fi identificată într-un termen de două luni de la data producerii accidentului;

c) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era exceptat de la obligativitatea asigurării R.C.A. în statul din Spațiul Economic European în care avea locul obișnuit de staționare.

(2) Persoanele juridice care s-au subrogat în drepturile persoanelor păgubite nu pot să depună cereri de despăgubire la organismul de compensare".

Prin raportare la situația de fapt reținută și la textele legale anterior expuse, instanța de recurs observă că reclamantul nu este nici persoană asigurată (neaflându-se în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare), nici beneficiar al asigurării (nefiind desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională) și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie). Prin urmare, reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări care să fie achitată din disponibilitățile FGA.

Subrogarea în drepturile persoane prejudiciate potrivit Ordinului CSA nr. 1/2008 în contra societății de asigurare prezintă relevanță doar în raportul nemijlocit cu aceasta din urmă, fără a dobândi și calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de recurs constată că suma solicitată de intimatul reclamant nu reprezintă creanță de asigurare, astfel încât recurentul pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, reclamantul având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Raportat la considerentele expuse mai sus, cu majoritate, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este fondat, motiv pentru care în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va dispune admiterea acestuia, cu consecința casării hotărârii recurate, iar în rejudecare va dispune respingerea acțiunii formulate de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 649 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2023.

Cu opinia separată a doamnei judecător F. în sensul:

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 649 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Am formulat opinie separată pentru următoarele considerente:

Având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin dispozitivul deciziei nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 509/15 iun. 2020, raportat la textul sesizării formulate de secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, se reține că, ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

În consecință, se consideră creanțe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanțele izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

În ceea ce privește noțiunea de "creditor de asigurare", reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanța reține că aceasta include persoana îndreptățită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie că este persoana asigurată, fie că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât și persoana juridică, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică.

În cazul subrogației în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile și garanțiile sale. Prin efectul subrogației, acesta dobândește toate drepturile și, implicit, calitatea creditorului plătit. Drept urmare, va dobândi inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraților, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absența plății despăgubirii de către F.P.V.S. (B.A.A.R.).

Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare.

Subrogația personală, alături de cesiunea de creanță, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic inițial, Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor pe Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate.

Cât timp recurentul Fondul de garantare a asiguraților a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la protecție, ca urmare a insolvenței asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciați prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare.

Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraților presupune recunoașterea existenței unor creanțe derivate fiecare din polițe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidența plafonului de garantare să fie evidențiată pe creanță de asigurare, și nu pe creditor de asigurare.

În ceea ce privește modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deși este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", organismul de compensare are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă și nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al celor despăgubiți, întrucât această interpretare nu reflectă situația juridică reală vizată de legiuitor.

În raport de acest context juridic, se impune interpretarea conform căreia, prin norma menționată, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond pentru fiecare creanță de asigurări în parte, fără a se putea susține, în lipsa unei dispoziții legale neechivoce, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor.

În concluzie, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privește fiecare creanță deținută de organismul de compensare ca urmare a subrogării în numele persoanei despăgubite, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Astfel fiind, spre deosebire de opinia majoritară, apreciez că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.