ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 528/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 19853/12.04.2019 și obligarea pârâtei la plata sumei de 34.577,76 RON.

Prin sentința civilă nr. 595 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite acțiunea, în parte, formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), cu sediul în București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu sediul în București.

Anulează Decizia nr. 19853/12.04.2019.

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017 formulată de reclamant.

Respinge acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.".

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și rejudecând cauza să se dispună respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâtul a susținut că reclamantul intimat nu este o persoană juridică care să se afle în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea unui contract de asigurare.

FPVS a dobândit un drept de regres însă acesta și-1 exercită în nume propriu numai împotriva asigurătorului falit nicidecum împotriva FGA.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile pârâtului, este absolut necesar ca suma solicitată să provină dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită în cauză, cererea de plată fiind formulată de FPVS care a rambursat indemnizația de asigurare către organismul similar din Belgia acesta subrogându-se în drepturile și obligațiile persoanei nevinovate de producerea evenimentului în urma plății efectuate, dar care la rândul lui nu s-a subrogat și în calitatea de creditor de asigurare.

Singura operațiune juridică care transferă atât creanța de asigurare cât și calitatea de creditor de asigurare este cesiunea de creanță.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări.

Intimatul reclamant FPVS a achitat despăgubirea ca urmare a obligației legale de organism de compensare și regresul îl exercită în nume propriu și nu în numele beneficiarului asigurării RCA, în acest caz A. proprietara auto cu număr de înmatriculare x, această societate fiind creditorul de asigurare în sensul dat de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinare reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19853/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. și obligarea pârâtei la plată sumei de 34.577,76 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a anulat Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Subsumat acestui text de lege, recurentul-pârât aduce critici hotărârii primei instanțe pe considerentul că aceasta nu a argumentat apărările formulate de F.G.A. în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de C. civ. și că motivarea sentinței cu privire la aplicarea legii în timp este în mare parte o preluare din opinii juridice.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluția, în funcție de problemele de drept deduse judecății.

Totodată, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluția primei instanțe fiind corectă, însă, în virtutea atribuțiilor conferite instanței de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic aplicabil speței, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

În primul rând, Înalta Curte constată că în speță se impune a fi lămurit aspectul legii substanțiale aplicabile litigiului.

Astfel cum rezultă din cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017, reclamantul B.A.A.R a înțeles să-și întemeieze această cerere pe dispozițiile art. 12 și 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 și următoarele C. civ. și ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizației/despăgubirii în cuantum de 34.577,76 RON, conform procedurilor reglementate în lege.

Așadar, reclamantul B.A.A.R. a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii nr. 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce privește atingerea plafonului de 450.000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare și la limitele despăgubirii, conform susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 595 din 15 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2022.