ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1178/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei FGA nr. 19850/12.04.2019 și obligarea FGA să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despagubiri în suma de 27.732,14 RON.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 858/2019 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A)

A anulat decizia FGA nr. 19850/12.04.2019 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despagubiri în suma de 27.732,14 RON.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și rejudecând cauza să se dispună respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâtul a susținut următoarele:

În primul rând a tinut să reitereze că, suma solicitata depaseste limita de 450.000 RON pe creditor de asigurare, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguratilor.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, cu atat mai mult al obligatiilor asiguratorului, in faliment. Caracterul independent și statutul juridic de autoritate distinctă ale Fondului de garantare conferă acestuia legitimare procesuală activă să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, asa cum am aratat mai sus. Eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi ceruta de catre petent din averea debitoarei A. S.A. avand același rang de preferință ca și F.G.A.

Prin urmare, nu se justifica acordarea sumei solicitate de petent prin cererea de plata nr. x/17.05.2017.

Recurentul apreciază că, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 4, alin. (1), lit. b) punctul (i) din Legea nr. 213/2015:

"persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare", aplicabile fiind dispozițiile art. 4, alin. (1), lit. b) punctul (ii) care dispune:

"beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, ÎN BAZA LEGII sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat".

Astfel, prin efectul legii, mai exact art. 13 din Ordinul 1/2008 al CSA privind Fondul de protecție a victimelor străzii care dispune că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, reclamantului-intimat i se recunoaște o subrogație legală și i se acordă un drept de regres împotriva persoanei/persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului care, au obligația să ramburseze Fondului despăgubirea achitată persoanei păgubite, cheltuielile legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire, precum și dobânda legală aferentă sumelor cheltuite de Fond, potrivit legii.

Recurentul susține că, în cazul dedus judecății reclamantul-intimat nu este o persoană juridică care să se afle în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea vreunui contract de asigurare, iar acesta a achitat despăgubirea ca urmare a unei obligații legale ca organism de compensare și, nu ca urmare a existenței vreunui raport juridic cu asigurătorul debitor sau ca urmare a existenței vreunui contract de asigurare cu asigurătorul debitor.

În dezacord cu raționamentul instanței de fond, recurentul susține că, el nu preia ope legis obligatiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător si FGA, deoarece așa functioneaza în baza unor dispozitii legale, pe care le-a aplicat în analiza cererii de plată.

FGA nu este succesorul în drepturi si obligatii a vreunui asigurător, in acest caz, A. S.A. si nu datoreaza despagubiri prin "efectul legi. El plateste pentru asiguratorul in faliment, dupa cum nici asiguratorul in faliment nu plateste prin subscrisa FGA.

Caracterul Legii nr. 213/2015 si al Normei 16/2015 a ASF este de protecție, iar aceste acte normative conțin texte care legiferează protectia consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, de falimentul unui asigurator dar, acestea se verifică și în procedura sau cu prilejul acoperirii creanțelor din averea societății debitoare. (art. 267 din Legea nr. 85/2014).

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat, apreciind, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

Înalta Curte, analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanței de fond Decizia nr. 19850/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 27.732,14 RON, reținându-se că nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și că nu are o creanță care să rezulte dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea deciziei atacate, reținând că reclamantul BAAR, după achitarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate, s-a subrogat în drepturile acesteia și a dobândit calitatea de creditor de asigurare și dreptul de a fi despăgubit de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului-pârât fiind, în consecință, nefondate.

Recurentul-pârât, în conservarea poziției sale procesuale exprimate în fața instanței de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare, ci un organism de compensare, iar creanța pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiții care, odată ce ar fi îndeplinite, ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

4.2. În privința naturii dreptului de creanță pretins este de menționat că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 27.732,14 RON în vederea stabilirii și acoperirii prejudiciului rezultat în urma producerii unui accident rutier din data de 02.07.2014, în care a fost implicat un autoturism al B. S.R.L. și autoturismul numitului C. a cărui culpă s-a stabilit în sarcina sa și care deținea o poliță de asigurare RCA de societatea D. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Relevantă pentru stabilirea situației de fapt este sentința nr. 7538/2016 a Judecătoriei Sectorului 2 care stabilesc cu putere de lucru judecat că polița de asigurare x este valabilă (de altfel, paratul nici nu a contestat acest lucru in decizia sa) si că, cuantumul despăgubirilor datorate și, deci, temeinicia acestora au fost stabilite prin aceeași sentință indicată anterior. Acest aspect a fost reținut în mod corect de instanța de fond și prezintă argumentul principal care stă la baza cererii de plată formulată de către intimatul-reclamant.

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat prin cererea de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că există motive contradictorii în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, ori străine de natura pricinii, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Instanța de recurs reține că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței elementele de fapt și temeiurile de drept care au aplicabilitate în speță.

Respectiv, instanța de fond a efectuat o analiză proprie a cauzei și a valorificat la pronunțarea hotărârii atât starea de fapt privitoare la procedurile efectuate pe cale administrativă de către reclamant și prevederile Legii nr. 213/2015 privitoare la creanțele de asigurări rezultate din contractele de asigurare, stabilind în mod just calitatea Fondului de Garantare în cadrul unor asemenea litigii și rolul său în raport cu creditorii din contractele de asigurare încheiate cu asiguratori intrați în faliment.

În cuprinsul sentinței recurate nu se identifică vreo contradicție ori vreun rationament străin de natura cauzei, iar recurentul-pârât în susținerea acestui motiv de casare nu prezintă argumente concrete pe care instanța de recurs să le supună analizei sale, analiza acestui motiv de casare raportându-se practic la întreg raționamentul juridic emis de instanța de fond, pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind temeinic și legal.

Așadar, Înalta Curte constatând că, în speță, instanța de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raționament juridic față de soluția adoptată și neexistând niciun argument contradictoriu care să stea la baza soluției adoptate, critica recurentului-pârât susbscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru o clarificare a stării de fapt și a raționamentului juridic dezvoltat în cuprinsul sentinței recurate, reține că între FGA și intimatul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Legiutorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de acesta și produse în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În mod corect a reținut instanța de fond că în cauză, nu a fost negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, relevant fiind în acest sens și faptul că plățile efectuate către reclamant au fost făcute până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON.

Având în vedere această situație, recurentul-pârât a apreciat că solicitarea formulată de reclamant nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, reclamanta fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecința, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Instanța de fond analizând cererea reclamantului a apreciat că poziția procesuală a pârâtului este greșită invocând în susținerea raționamentului său prevederile art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În susținerea cererii sale de recurs, recurentul a apreciat că instanța a interpretat greșit aceste modalitatea în care se pot acorda despăgubiri unui creditor unic din asigurare, peste plafonul de 450.000 RON pe care Legea nr. 213/2015 îl stabilește prin art. 15 alin. (2).

În ceea ce privește critica recurentului-pârât subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar are în vedere că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond și considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

În condițiile în care instanța de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecății, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

În consecință, având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum și prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispozițiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și poziția procesuală a acestuia, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, potrivit Deciziei nr. 29/2020, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susținut recurentul-pârât, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 858/2019 din 28 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2022.