Larine și Larina împotriva Rusiei

La originea cauzeiorului se află o cerere (nr. 74286/01) dirigită împotriva Federației Rusiei și al cărei doi cetățeni ai acestui stat, Domnul Mihail Dimitrievitch Larin și Doamna Liubov Demianovna Larina („reclamanții"), au sesizat Curtea pe 8 februarie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul rus („Guvernul") era reprezentat de Domnul P. Laptev, reprezentant al Federației Rusiei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanții se plângeau în special că jurisdicția de casație s-a pronunțat asupra recursului lor fără a i-a fi convocat la ședință.

Pe 9 iulie 2004, plângerea reclamanților tirada din art. 6 § 1 a fost comunicată Guvernului (art. 54 § 2 b) al Regulamentului). La aceeași dată, Curtea a hotărât că admisibilitatea și fondul cererei ar fi examinate în același timp (art. 29 § 3 al Convenției).

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra admisibilității și fondului cauzeiorului (art. 54A al Regulamentului). ÎN FAPT I.

Reclamanții au sesizat jurisdicțiile interne cu o plângere dirigită împotriva serviciului local al afacerilor sociale. Ei au susținut că, contrar legii din 21 iulie 1997, privind modalitățile de calcul și majorare ale pensiilor de stat, pensiile lor de pensionare au fost calculate conform unui IKP (coeficient individual de pensionar) mai mic decât 0,7. Conform lor, în conformitate cu art. 4 §§ 1 și 2 al legii respective, de la 1 februarie 1998, IKP-ul a fost fix la 0,7.

Pe 30 iunie 2000, tribunalul de primă instanță din Mouromsk al orașului Vladimir a examinat cauza în prezența părților la o ședință publică. El a respins pretensiunile reclamanților, cu motivul că 0,7 nu era indicele IKP-ului ci al SZP/SZPS (salariul mediu lunar al pensionarului raportat la salariul mediu lunar din țară pentru perioada în cauză), conform căruia IKP-ul a fost calculat în fiecare caz individual. Aceasta rezulta nu doar din citirea textului legii, ci a fost și confirmată de un decret prezidențial din 15 aprilie 2000 fixând SZP/SZPS la 0,8 de la 1 mai 2000. Tribunalul nu a găsit nici o eroare în calculul pensiilor reclamanților. El i-a condamnat la plata taxa de stat.

Reclamanții au făcut recurs în casație.

Pe 1 august 2000, curtea regională din Vladimir a examinat recursul reclamanților în absența părților la o ședință publică și a confirmat în ultimă instanță decizia primilor judecători, în măsura în care aceasta privea modalitățile de calcul ale pensiilor. Ținând cont de natura litigiului, ea a anulat, în virtutea articolului 5 § 1 al legii privind taxa de stat, a doua parte a dispozitivului privind condamnarea reclamanților la plata acestei taxe.

Pe 23 august 2000, ziua de primire a copiei hotărârii de casație, reclamanții au aflat că examinarea recursului lor avuse loc.

Ei au depus două cereri de supraveghere împotriva procedurii de mai sus. În cererile lor, reclamanții au contestat concluziile tribunalelor, dar și faptul de a nu fi fost convocați la ședința de judecată la instanța de casație. Pe 19 septembrie și respectiv 13 decembrie 2000, aceste cereri au fost respinse și depunerea recursului de supraveghere („protest") le-a fost refuzată. II.

Reclamanții se plâng de absența dezbaterilor contradictorii în casație și consideră că au fost victime ale unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției a cărei dispoziții relevante sunt formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) " a) Excepție a Guvernului, tirada din nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul consideră că prezenta cerere, introdusă pe 8 februarie 2001, este întârziată, ținând cont că hotărârea curții regionale a fost pronunțată pe 1 august 2000.

Reclamanții se opun acestei teze afirmând că au primit copia hotărârii în cauză doar pe 23 august 2000. Ei atrag atenția Curții asupra mențiunii din subsol al acestui document: „Copie conformă: 23 august 2000; realizată în trei copii". În orice caz, reclamanții consideră că decizia internă definitivă în cauza lor este aceea prin care a doua lor cerere de supraveghere a fost respinsă pe 13 decembrie 2000 (§12 mai sus).

Curtea reamintește din start că cererea de supraveghere nu constituie o cale de atac internă care trebuie epuizată în sensul articolului 35 § 1 al Convenției (Tumilovich c. Rusia (decizie), nr. 47033/99, 22 iunie 1999; mutatis mutandis, Berdzenichvili c. Rusia (decizie), nr. 31697/03, CEDO 2004-II (extrase)). „Decizia internă definitivă" este, în speță, hotărârea din 1 august 2000 prin care curtea regională din Vladimir a respins în ultimă instanță pretensiunile reclamanților.

Este prin urmare necesară cercetarea dacă reclamanții au sesizat Curtea într-un termen de șase luni.

În principiu, acest termen începe să curgă de la data notificării copiei deciziei în cauză reclamantului sau reprezentantului acestuia (Seher Karatash c. Turcia, nr. 33179/96, § 27, 9 iulie 2002). În absența unei notificări, trebuie luată în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, adică data de la care părțile pot lua cu adevărat cunoștință de conținutul ei (Paulescu c. România, nr. 34644/97, § 27, 10 iunie 2003; Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, 25 martie 1999, CEDO 1999-II).

În speță, Guvernul nu contestă că reclamanții erau absenti la ședința de casație din 1 august 2000 și nici la pronunțarea hotărârii la încheierea acesteia. El insistă totuși că termenul de șase luni curge de la această dată. Cât privește notificarea hotărârii în cauză, Guvernul nu furnizează nicio informație factică sau documentară asupra acestui punct.

Curtea observă pentru partea sa că, într-adevăr, conform mențiunii din subsol a copiei hotărârii, puse la dispoziție reclamanților, aceasta a fost realizată în trei copii pe 23 august 2000. În aceste condiții, și în absența oricărui argument al Guvernului de natură să demonstreze contrarul, Curtea consideră că reclamanții nu au putut lua cunoștință de conținutul acestei decizii decât de la 23 august 2000, adică mai puțin de șase luni înainte de sesizarea Curții.

Această excepție a Guvernului trebuie prin urmare respinsă. b) Excepție a Guvernului, tirada din incompatibilitate ratione materiae

Guvernul consideră că în speță, Curtea nu are competență ratione materiae de a hotărî asupra plângerii tirada din art. 6 al Convenției, ținând cont că obiectul litigiului în fața jurisdicțiilor interne priviia modalitățile de calcul ale pensiilor de pensionare ale reclamanților și interpretarea legii în acest sens. Un asemenea litigiu nu ar putea fi calificat nici ca "acuzație în materie penală" nici ca "contestații cu privire la drepturi de caracter civil" (Schouten și Meldrum c. Țările de Jos, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, § 50; Finkelberg c. Letonia (decizie), nr. 55091/00, 18 octombrie 2001).

Reclamanții consideră că această excepție a Guvernului nu este bine fondată. Ei subliniază că în cauza lor nu era vorba de interpretarea legii, ci de aplicarea acesteia.

Curtea consideră evident că litigiul în cauză nu priviia "acuzație în materie penală" și nu consideră necesară debaterea asupra acestui punct.

În ceea ce privește aspectul civil al articolului 6 § 1, Curtea nu consideră că jurisprudența invocată de Guvern constituie o referință pertinentă în scopurile cauzeiorului. Ea reamintește în special că, în cauza Schouten și Meldrum, procedurile litigioase se refereau la obligația de a versa cotizații în virtutea regimurilor de securitate socială și că, în cauza Finkelberg, era vorba de un litigiu fiscal care se referise exclusiv la o ordonanță de plată la fisc a unei sume drept TVA. În prima, Curtea a concluzionat la aplicabilitatea articolului 6, în timp ce, în a doua, considerând că litigiul aparținea nucleului dur al puteri publice, a ajuns la concluzia contrară.

În speță, reclamanții au sesizat jurisdicțiile interne pentru a denunța erorile prétinse comise de serviciul local al afacerilor sociale la calculul pensiilor lor de pensionare. După ei, aceste erori decurgeau dintr-o aplicare greșită a legii relevante în privința lor. Reclamanții invocau deci un drept subiectiv de caracter patrimonial, care li se recunoștea în dreptul intern, și urmăreau să facă clarificata de tribunale modalitățile exercitării acestui drept în cazurile lor individuale.

Conform Curții, aceste contestații priveau "drepturile de caracter civil" și nu aveau niciun caracter particular, susceptibil să le excludă din domeniul de aplicare al articolului 6 (cf., printre altele, Domalewski c. Polonia (decizie), nr. 34610/97, CEDO 1999-V; Georgiadis c. Grecia (decizie), nr. 41209/98, 22 iunie 1999).

A doua excepție a Guvernului trebuie prin urmare să fie respinsă de asemenea. c) Concluzie a Curții

Ținând cont de considerațiile ce preced și de elementele în posesia sa, Curtea consideră că plângerea reclamanților tirada din art. 6 § 1 nu este nici vădit nefondata nici inadmisibilă din alt motiv. Este prin urmare necesar să o declare admisibilă. 2. Încălcare suspectată a articolului 1 al Protocolului nr. 1

Reclamanții se plâng că nu percep suma pensiei care li se cuvine în conformitate cu legea. Ei invocă în esență art. 1 al Protocolului nr. 1 care este formulat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu afectează dreptul pe care-l posed statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau ale altor contribuții sau a amenzilor. "

Curtea reamintește că noțiunea de "bunuri" din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o sferă de aplicare autonomă și desemnează "bunuri existente" (Van der Mussele c. Belgia, hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48).

În speță, obiectul plângerii reclamanților, care percep fiecare o anumită sumă de bani drept pensie de pensionare, constă în susținerea că au dreptul la o sumă mai mare. Or, Curtea observă că nici o prevedere legală și nici niciun act juridic intern nu le recunoaște acest drept (a se vedea, mutatis mutandis, Polacek și Polackova c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 38645/97, 10 iulie 2002, § 66). Dimpotrivă, în deciziile lor din 30 iunie și 1 august 2000, jurisdicțiile interne au respins acțiunea reclamanților cu motivul că legea nu le garantiza dreptul la "bunurile" pe care le solicitau.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că această plângere a reclamanților este vădit nefondata și trebuie prin urmare să fie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Reclamanții denunță faptul că recursul lor în casație a fost respins în absența lor. Ei afirmă că s-au dus de două ori la tribunalul de primă instanță din Mouromsk, lângă care depuseseră recursul (art. 283 § 2 al CPC), pentru a afla data și locul ședinței de casație. Prima dată, li s-a sugerat să aștepte primirea citației la domiciliul lor. A doua oară, li s-a comunicat că examinarea recursului avuse deja loc, că recursul lor fusesenumit ca fiind respins și că trebuiau să aștepte primirea unei copii a hotărârii. La întrebarea reclamanților privind absența citației la ședință, Doamna E.B., judecător al tribunalului din Mouromsk, le-ar fi răspuns că, chiar dacă ar fi fost convocați, nu ar fi mers la ședință în orașul îndepărtat din Vladimir.

Guvernul susține că o citație în fața instanței de casație a fost trimisă reclamanților în timp util. Pentru a susține, el produce o copie a acestei citații (a se vedea, paragrafele 46 și 47 mai jos). Guvernul susține că, în pofida mențiunii "prezentarea în fața curții regionale nu este obligatorie" pe citație, reclamanții ar fi putut să se prezinte dacă ar fi considerat utilă. El adaugă de altfel că partea adversă nu era nici ea prezentă la ședință și că curtea regională a examinat doar observațiile sale scrise, prezentate în răspuns la recursul reclamanților.

Reclamanții replicează că nu au primit niciodată citația precizată și observă că aceasta nu poartă semnăturile lor. Ei afirmă că au luat cunoștință de acest document pentru prima dată în cadrul observațiilor Guvernului, referitoare la prezenta cerere. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental, consacrat de art. 6 § 1 al Convenției. Nici litera, nici spiritul acestui text nu împiedică o persoană să renunțe la aceasta în mod liber, în mod expres sau tacit, dar o asemenea renunțare trebuie să fie lipsită de ambiguitate și să nu se lovească de niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, § 66).

De altfel, în anumite cazuri, cu condiția ca debatele contradictorii în cadrul unei ședințe publice să fi avut loc în primă instanță, absența unei asemenea ședințe la a doua sau a treia treaptă poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel, procedurile consacrate exclusiv punctelor de drept și nu de fapt, pot îndeplini condițiile articolului 6 chiar dacă curtea de apel sau de casație nu i-a acordat reclamantului facultatea de a se exprima personal în fața ei (Helmers c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, § 36).

În orice caz, dreptul la o procedură contradictorie – unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – implică în principiu dreptul părților unui proces să ia cunoștință de orice lucrare sau observație prezentată judecătorului cu scopul de a influența decizia sa și să o discute (Lobo Machado c. Portugalia, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere a hotărârilor și deciziilor 1996-I, p. 215, § 31; Fretté c. Franța, nr. 36515/97, § 47, CEDO 2002-I). Aceasta este valabilă în materie "civilă" ca și în materie "penală" (Vermeulen c. Belgia, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 33).

Curtea observă că problema pusă în speță nu constă în absența ședinței publice în fața instanței de casație, ci în absența reclamanților la această ședință.

Potrivit articolului 299 § 2 al CPC, neprezentarea unei părți în fața instanței de casație nu făcea obstacol examinării cauzeiorului și, în acest sens, prezentarea reclamanților în fața curții regionale din Vladimir nu era, după cum susține Guvernul, obligatorie (§36 mai sus). Aceasta nu este, ca atare, contrară articolului 6 al Convenției (Yakovlev c. Rusia, nr. 72701/01, § 20, 15 martie 2005).

Cu toate acestea, legea impunea jurisdicțiilor interne să convoace părțile la ședința de casație în mod corespunzător și în termen util, prin trimiterea citației prin poștă sau prin livrare de către curiersuri (articolele 107-109 ale CPC). Indiferent de mijlocul ales, citația trebuia livrată persoanei în cauză personal cu semnătură. La începutul ședinței, jurisdicția de casație trebuia să cerceteze dacă partea absentă fusese convocată conform regulilor legale precizate și să aprecieze ulterior dacă amânarea ședinței se impunea. În orice caz, dacă partea nu fusese convocată în mod corespunzător și în termen util, ședința trebuia amânată. Absența părților, modalitățile convocării lor și motivele avansate în justificarea neprezentării trebuiau menționate în hotărâre (Yakovlev, citat mai sus, § 22; Grochev c. Rusia, nr. 69889/01, § 30, 20 octombrie 2005; Mokrouchina c. Rusia, nr. 23377/02, § 23, 5 octombrie 2006).

În speță, așa cum reiese din hotărârea de casație, curtea regională nu se ocupa la niciun moment de chestiunea absența reclamanților la ședință, nu s-a întrebat dacă fusesera convocați în mod corespunzător și nu a examinat chestiunea dacă se cuvenea amânarea ședinței. Doar din citirea atentă a hotărârii reiese că reclamanții erau absenti, precum și partea adversă. Rămâne deci de neînțeles pentru Curt care fu natura acestei proceduri care, după cum reiese din introducerea hotărârii, se desfășură la o ședință publică fără ca vreuna din părți să fi participat (§10 mai sus).

Cât privește Guvernul, nici acesta nu precizează modul în care citația pe care a prezentat-o în fața Curții a fost trimisă reclamanților. El nu furnizează nicio dovadă că această citație fu într-adevăr livrată persoanelor în cauză (cf. Soukhoroubtchenko c. Rusia, nr. 69315/01, § 46, 10 februarie 2005).

După examinarea citației în cauză, Curtea constată că este o scrisoare prin care tribunalul de primă instanță a transmis dosarul și recursul reclamanților curții regionale (art. 283 § 2 al CPC). Scrisoarea este adresată "colegiului de afaceri civile al curții regionale din Vladimir". Partea sa relevantă enunță: "Vă se trimite, prin aceasta, cauza Domnului Larin și Doamnei Larina, privind sumele nepercepute din pensiile de pensionare". La final, este indicat că ședința în fața curții regionale este prevăzută pentru 1 august 2000 la ora 10. Această scrisoare era adresată în copie reclamanților (copie 1) și părții adverse (copie 2). Guvernul s-a limitat să sughereze că este într-adevăr copie 1 fără a furniza totuși argumente în sprijin.

Nu reiese din scrisoarea în cauză că anexe erau adresate reclamanților.

Curtea observă că în subsol, lângă semnătura judecătorului de primă instanță, documentul în cauză poartă o semnătură și data 25 iulie 2000. Guvernul nu a explicat la ce corespundeau această semnătură și data precizată. Presupunând că este vorba de o semnătură prevăzută de art. 109 § 1 al CPC, ținând cont de diverse elemente în posesia sa, Curtea nu consideră că ea aparține unuia din reclamanți. La niciun moment, Guvernul nu a susținut contrarul. S-a limitat să susțină că în virtutea acestui document, reclamanții ar fi putut să se prezinte în fața instanței de casație.

Niciun din argumentele furnizate de Guvern în sprijin al tezei sale nu convinge Curtea. Ținând cont de totalitatea considerațiilor de mai sus, ea nu consideră că reclamanții fuseră informați despre ținerea ședinței în fața curții regionale din Vladimir în conformitate cu cerințele articolelor 107-109 ale CPC. Prin urmare, reclamanții nu fuseră prezenți la ședință din cauza lipsei citației.

La această ședință, curtea regională a examinat argumentele reclamanților, expuse în recursul lor, și "observațiile scrise", prezentate în răspuns de partea adversă. Așa cum reiese din elementele dosarului, aceste observații nu fuseră niciodată comunicate reclamanților. Conform legii, trebuiau să fie adresate reclamantului fie împreună cu citația la ședință (art. 107 § 2 al CPC), ceea ce nu se întâmpla în speță (§47 mai sus), fie ulterior. Guvernul nu a susținut niciodată că o asemenea comunicare avuse loc. Astfel, reclamanții au fost împiedicați nu doar să asiste la ședință, ci și să ia cunoștință de argumentele părții adverse și să le răspundă, dacă era necesar, în scris.

În acest sens, Curtea atașează importanță faptului că, la examinare, curtea regională din Vladimir, instanță de casație, nu era limitată la doar puncte de drept (Belan c. Rusia (decizie), nr. 56786/00, 2 septembrie 2004). Într-adevăr, ea hotăra și în apel, în măsura în care controla nu doar legalitatea, ci și fondul deciziei pronunțate în primă instanță și putea examina elemente noi de dovadă și stabili fapte noi (art. 294 al CPC).

Posibilitatea pentru reclamanți de a răspunde observațiilor părții adverse, ale cărei teze fuseră integral împărtășite de curtea regională, reveste un caracter cu atât mai decisiv.

În concluzie, ținând cont de natura procedurii în fața curții regionale din Vladimir și de miză acestei proceduri pentru reclamanți, imposibilitatea pentru aceștia de a obține comunicarea observațiilor părții adverse înainte de pronunțarea hotărârii și de a le răspunde, în scris sau la ședința publică din 1 august 2000, a încălcat dreptul reclamanților la o procedură contradictorie. Nimic în dosar nu permite să se presupună că reclamanții au renunțat la acest drept, după cum pare să sughereze Guvernul, sau că nu au manifestat diligența care le incumbă în vederea apărării intereselor lor (Teuschler c. Germania (decizie), nr. 47636/99, 4 octombrie 2001).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

În formularul cererei, fără a furniza date cifrate, reclamanții au afirmat că solicitau plata unei compensații cu titlu de daune materiale și morale suferite. Ulterior, ei nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul acordat de Curt în acest scop.

Curtea reamintește că nu acordă nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă atunci când pretensiunile cifrate și documentele justificative necesare nu au fost depuse în termenul prevăzut în acest scop de art. 60 § 1 al Regulamentului, chiar în cazul în care partea reclamantă ar fi indicat pretensiunile într-un stadiu anterior al procedurii (Fadil Yilmaz c. Turcia, nr. 28171/02, § 26, 21 iulie 2005).

În aplicarea acestor principii, Curtea consideră că nu este cazul să se acorde o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în speță. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului ; 2. Declară admisibilă plângerea reclamanților tirada din art. 6 § 1 al Convenției ; 3. Declară petiția inadmisibilă pentru rest ; 4. Decide că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 5. Decide că nu este cazul să se acorde o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în speță. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 iunie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 74286/01) dirigée contre la Fédération de Russie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Mikhaïl Dimitrievitch Larin et M me Lioubov Démianovna Larina (« les requérants »), ont saisi la Cour le 8 février 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement russe (« le Gouvernement ») était représenté par M. P. Laptev, représentant de la Fédération de Russie auprès de la Cour européenne des droits de l’homme.

Les requérants se plaignaient en particulier que la juridiction de cassation avait statué sur leur pourvoi sans les avoir convoqués à l’audience.

Le 9 juillet 2004, le grief des requérants tiré de l’article 6 § 1 a été communiqué au Gouvernement (article 54 § 2 b) du règlement). A la même date, la Cour a décidé que la recevabilité et le bien-fondé de la requête seraient examinés conjointement (article 29 § 3 de la Convention).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 54A du règlement). EN FAIT I.

Les requérants saisirent les juridictions internes d’une plainte dirigée contre le service local des affaires sociales. Ils firent valoir que, contrairement à la loi du 21 juillet 1997, relative aux modalités de calcul et de majoration des retraites d’Etat, leurs pensions de retraite étaient calculées selon un IKP (coefficient individuel de retraité) inférieur à 0,7. Selon eux, conformément à l’article 4 §§ 1 et 2 de ladite loi, à partir du 1 er février 1998, l’IKP était fixé à 0,7.

Le 30 juin 2000, le tribunal de première instance de Mouromsk de la ville de Vladimir examina l’affaire en présence des parties lors d’une audience publique. Il rejeta les prétentions des requérants, au motif que 0,7 était non pas l’indice de l’IKP mais celui du SZP/SZPS (le salaire mensuel moyen de retraité rapporté au salaire mensuel moyen dans le pays pour la période concernée), selon lequel l’IKP était calculé dans chaque cas individuel. Ceci ressortait non seulement de la lecture du texte de la loi, mais avait été également confirmé par un décret présidentiel du 15 avril 2000 fixant le SZP/SZPS à 0,8 à compter du 1 er mai 2000. Le tribunal ne releva aucune erreur de calcul des pensions des requérants. Il les condamna au payement de la taxe d’Etat.

Les requérants se pourvurent en cassation.

Le 1 er août 2000, la cour régionale de Vladimir examina le pourvoi des requérants en l’absence des parties lors d’une audience publique et confirma en dernier ressort la décision des premiers juges, en tant que celle ‑ ci concernait les modalités de calcul des pensions. Vu la nature du litige, elle annula, en vertu de l’article 5 § 1 de la loi relative à la taxe d’Etat, la seconde partie du dispositif relatif à la condamnation des requérants au versement de cette taxe.

Le 23 août 2000, jour de réception de la copie de l’arrêt de cassation, les requérants apprirent que l’examen de leur pourvoi avait eu lieu.

Ils formèrent deux demandes en supervision contre la procédure ci ‑ dessus. Dans leurs demandes, les requérants contestèrent les conclusions des tribunaux, mais aussi le fait de ne pas avoir été convoqués à l’audience devant l’instance de cassation. Les 19 septembre et 13 décembre 2000 respectivement, ces demandes furent rejetées et le dépôt du recours en supervision (« protest ») leur fut refusé. II.

Les requérants se plaignent de l’absence de débats contradictoires en cassation et estiment qu’ils furent victimes d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » a) Exception du Gouvernement, tirée de l’inobservation du délai de six mois

Le Gouvernement estime que la présente requête, introduite le 8 février 2001, est tardive, vu que l’arrêt de la cour régionale fut rendu le 1 er août 2000.

Les requérants s’opposent à cette thèse en affirmant qu’ils reçurent copie de l’arrêt en question le 23 août 2000 seulement. Ils attirent l’attention de la Cour sur la mention figurant en bas de page de ce document : « Copie conforme : 23 août 2000 ; fait en trois copies ». En tout état de cause, les requérants estiment que la décision interne définitive dans leur affaire est celle par laquelle leur seconde demande en supervision fut rejetée le 13 décembre 2000 (paragraphe 12 ci-dessus).

La Cour rappelle d’emblée que la demande en supervision ne constitue pas une voie de recours interne à épuiser au sens de l’article 35 § 1 de la Convention ( Tumilovich c. Russie (déc.), n o 47033/99, 22 juin 1999 ; mutatis mutandis , Berdzenichvili c. Russie (déc.), n o 31697/03, CEDH 2004 ‑ II (extraits). La « décision interne définitive » est, en l’espèce, l’arrêt du 1 er août 2000 par lequel la cour régionale de Vladimir rejeta en dernier ressort les prétentions des requérants.

Il convient dès lors de rechercher si les requérants saisirent la Cour dans un délai de six mois.

En principe, ce délai commence à courir à compter de la date de la notification de la copie de la décision concernée au requérant ou à son représentant ( Seher Karata ș c. Turquie , n o 33179/96, § 27, 9 juillet 2002). A défaut d’une notification, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, autrement dit la date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu ( Paulescu c. Roumanie , n o 34644/97, § 27, 10 juin 2003 ; Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, 25 mars 1999, CEDH 1999 ‑ II).

En l’espèce, le Gouvernement ne conteste pas que les requérants étaient absents à l’audience en cassation du 1 er août 2000 ainsi que lors du prononcé de l’arrêt à l’issue de celle-ci. Il insiste néanmoins que le délai de six mois court à partir cette date. Quant à la notification de l’arrêt en question, le Gouvernement ne fournit aucune information factuelle ou documentaire sur ce point.

La Cour note pour sa part qu’en effet, selon la mention figurant en bas de page de la copie de l’arrêt, mise à la disposition des requérants, celui ‑ ci fut établi en trois copies le 23 août 2000. Dans ces conditions, et en l’absence de tout argument du Gouvernement de nature à démontrer le contraire, la Cour estime que les requérants n’auraient pu prendre connaissance du contenu de cette décision qu’à partir du 23 août 2000, soit moins de six mois avant la saisine de la Cour.

Cette exception du Gouvernement doit dès lors être rejetée. b) Exception du Gouvernement, tirée de l’incompatibilité ratione materiae

Le Gouvernement estime qu’en l’espèce, la Cour n’a pas compétence ratione materiae pour statuer sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention, étant donné que l’objet du litige devant les juridictions internes portait sur les modalités de calcul des pensions de retraite des requérants et l’interprétation de la loi à cet égard. Un tel litige ne saurait être qualifié ni d’ « accusation en matière pénale » ni de « contestations sur les droits de caractère civil » ( Schouten et Meldrum c. Pays-Bas , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 304, § 50 ; Finkelberg c. Lettonie (déc.), n o 55091/00, 18 octobre 2001).

Les requérants estiment que cette exception du Gouvernement est mal fondée. Ils soulignent qu’il ne s’agissait pas dans leur affaire de l’interprétation de la loi, mais de l’application de celle-ci.

La Cour estime évident que le litige en question ne portait pas sur « l’accusation en matière pénale » et ne considère pas nécessaire de débattre sur ce point.

S’agissant du volet civil de l’article 6 § 1, la Cour ne considère pas que la jurisprudence invoquée par le Gouvernement constitue une référence pertinente aux fins du cas d’espèce. Elle rappelle notamment que, dans l’affaire Schouten et Meldrum , les procédures litigieuses se rapportaient à l’obligation de verser des cotisations en vertu des régimes de sécurité sociale et que, dans l’affaire Finkelberg, il s’agissait d’un contentieux fiscal ayant exclusivement porté sur une injonction de verser au fisc une somme au titre de la TVA. Dans la première, la Cour conclut à l’applicabilité de l’article 6, alors que, dans la seconde, considérant que le litige ressortait du noyau dur de la puissance publique, elle arriva à la conclusion inverse.

En l’espèce, les requérants saisirent les juridictions internes pour dénoncer les erreurs prétendument commises par le service local des affaires sociales lors du calcul de leurs pensions de retraite. Selon eux, ces erreurs découlaient d’une mauvaise application de la loi pertinente à leur égard. Les requérants invoquaient donc un droit subjectif de caractère patrimonial, qui leur était reconnu en droit interne, et visaient à faire clarifier par les tribunaux les modalités de l’exercice de ce droit dans leurs cas individuels.

Aux yeux de la Cour, ces contestations portaient sur les « droits de caractère civil » et ne revêtaient par ailleurs aucun caractère particulier, susceptible de les exclure du champ d’application de l’article 6 (cf., parmi d’autres, Domalewski c. Pologne (déc.), n o 34610/97, CEDH 1999 ‑ V ; Georgiadis c. Grèce (déc.), n o 41209/98, 22 juin 1999).

La seconde exception du Gouvernement doit dès lors être également rejetée. c) Conclusion de la Cour

Eu égard aux considérations qui précèdent ainsi qu’aux éléments en sa possession, la Cour estime que le grief des requérants tirés de l’article 6 § 1 n’est ni manifestement mal-fondé ni irrecevable pour un autre motif. Il convient dès lors de le déclarer recevable. 2. Violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1

Les requérants se plaignent qu’ils ne perçoivent pas le montant de la pension qui leur est dû conformément à la loi. Ils invoquent en substance l’article 1 du Protocole n o 1 qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour rappelle que la notion de « biens » de l’article 1 du Protocole n o 1 a une portée autonome et désigne des « biens existants » ( Van der Mussele c. Belgique, arrêt du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48).

En l’espèce, l’objet du grief des requérants, qui perçoivent chacun une certaine somme d’argent à titre de pension de retraite, consiste à affirmer qu’ils ont le droit à un montant supérieur. Or, la Cour note qu’aucune disposition légale ni aucun acte juridique interne ne leur reconnaît ce droit (voir, mutatis mutandis , Polacek et Polackova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 38645/9710 juillet 2002, § 66). Au contraire, dans leurs décisions des 30 juin et 1 er août 2000, les juridictions internes rejetèrent l’action des requérants, au motif que la loi ne leur garantissait pas le droit aux « biens » qu’ils réclamaient.

Dans ces circonstances, la Cour considère que ce grief des requérants est manifestement mal fondé et doit dès lors être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Les requérants dénoncent le fait que leur pourvoi en cassation ait été rejeté en leur absence. Ils affirment s’être rendus deux fois au tribunal de première instance de Mouromsk, auprès duquel ils avaient déposé leur pourvoi (article 283 § 2 du CPC), pour connaître la date et le lieu de l’audience en cassation. La première fois, ils furent invités à attendre la réception de la convocation à leur domicile. La seconde fois, ils furent informés que l’examen du pourvoi avait déjà eu lieu, que leur recours avait été rejeté et qu’ils devaient attendre la réception d’une copie de l’arrêt. A la question des requérants concernant l’absence de convocation à l’audience, M me E.B., juge du tribunal de Mouromsk, leur aurait répondu que, même s’ils avaient été convoqués, ils ne seraient pas allés à l’audience dans la ville lointaine de Vladimir.

Le Gouvernement affirme qu’une convocation devant l’instance de cassation fut envoyée aux requérants en temps utile. A l’appui, il produit une copie de cette convocation (voir, paragraphes 46 et 47 ci-dessous). Le Gouvernement soutient que, malgré la mention « la comparution devant la cour régionale n’est pas obligatoire » sur la convocation, les requérants auraient pu comparaître s’ils l’avaient jugé utile. Il ajoute par ailleurs que la partie adverse n’était pas non plus présente à l’audience et que la cour régionale examina seulement ses observations écrites, présentées en réponse au pourvoi des requérants.

Les requérants rétorquent qu’ils ne reçurent jamais la convocation précitée et font remarquer que celle-ci ne porte pas leurs signatures. Ils affirment avoir pris connaissance de ce document la première fois dans le cadre des observations du Gouvernement, relatives à la présente requête. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental, consacré par l’article 6 § 1 de la Convention. Ni la lettre ni l’esprit de ce texte n’empêchent une personne d’y renoncer de son plein gré de manière expresse ou tacite, mais pareille renonciation doit être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important ( Håkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, série A n o 171 ‑ A, § 66).

Par ailleurs, dans certains cas, pourvu que des débats contradictoires lors d’une audience publique aient eu lieu en première instance, l’absence d’une telle audience aux deuxième ou troisième degrés peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi, les procédures consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6 même si la cour d’appel ou de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle ( Helmers c. Suède , arrêt du 29 octobre 1991, série A n o 212 ‑ A, § 36).

En tout état de cause, le droit à une procédure contradictoire – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – implique en principe le droit pour les parties à un procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation soumise au juge en vue d’influencer sa décision et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , arrêt du 20 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I, p. 215, § 31 ; Fretté c. France , n o 36515/97, § 47, CEDH 2002 ‑ I). Cela vaut en matière « civile » comme en matière « pénale » ( Vermeulen c. Belgique , arrêt du 20 février 1996, Recueil 1996-I, § 33).

La Cour note que le problème posé en l’espèce ne consiste pas en l’absence de l’audience publique devant l’instance de cassation, mais en l’absence des requérants à cette audience.

Aux termes de l’article 299 § 2 du CPC, la non-comparution d’une partie devant l’instance de cassation ne faisait pas obstacle à l’examen de l’affaire et, dans ce sens, la comparution des requérants devant la cour régionale de Vladimir n’était pas, comme le soutient le Gouvernement, obligatoire (paragraphe 36 ci-dessus). Ceci n’est pas, en tant que tel, contraire à l’article 6 de la Convention ( Yakovlev c. Russie , n o 72701/01, § 20, 15 mars 2005).

Toutefois, la loi imposait aux juridictions internes de convoquer les parties à l’audience en cassation en bonne et due forme, en envoyant la convocation par courrier ou en la faisant livrer par un coursier (articles 107 ‑ 109 du CPC). Quel que soit le moyen choisi, la convocation devait être livrée à la partie concernée personnellement contre signature. Au début de l’audience, la juridiction de cassation devait rechercher si la partie absente avait été convoquée selon les règles légales précitées et apprécier par la suite si le report de l’audience s’imposait. En tout état de cause, si la partie n’avait pas été convoquée en bonne et due forme, l’audience devait être reportée. L’absence des parties, les modalités de leur convocation et les raisons avancées en justification de la non-comparution devaient être mentionnées dans l’arrêt ( Yakovlev , précité, § 22 ; Grochev c. Russie , n o 69889/01, § 30, 20 octobre 2005 ; Mokrouchina c. Russie , n o 23377/02, § 23, 5 octobre 2006).

En l’espèce, tel qu’il ressort de l’arrêt de cassation, la cour régionale ne traita à aucun moment de la question de l’absence des requérants à l’audience, ne s’enquit point s’ils avaient été convoqués en bonne et due forme et n’examina pas la question de savoir s’il convenait d’ajourner l’audience. Seule la lecture attentive de l’arrêt permet de conclure que les requérants étaient absents, ainsi que d’ailleurs la partie adverse. Il demeure ainsi incompréhensible pour la Cour quelle fut la nature de cette procédure qui, tel qu’il ressort de l’introduction de l’arrêt, se déroula en une audience publique sans qu’aucune des parties n’y assistât (paragraphe 10 ci-dessus).

Quant au Gouvernement, il ne précise pas non plus la manière dont la convocation qu’il produisit devant la Cour fut envoyée aux requérants. Il ne fournit aucune preuve que cette convocation fut réellement livrée aux intéressés (cf. Soukhoroubtchenko c. Russie , n o 69315/01, § 46, 10 février 2005).

Après avoir examiné la convocation en question, la Cour constate qu’il s’agit d’une lettre par laquelle le tribunal de première instance transmit le dossier et le pourvoi des requérants à la cour régionale (article 283 § 2 du CPC). La lettre est adressée « au collège des affaires civiles de la cour régionale de Vladimir ». Sa partie pertinente énonce : « Vous est envoyée, par la présente, l’affaire de M. Larin et de M me Larina, relative aux montants non-perçus des pensions de retraite ». A la fin, il est indiqué que l’audience devant la cour régionale est prévue pour le 1 er août 2000 à 10 heures. Cette lettre était adressée en copie aux requérants (copie 1) et à la partie adverse (copie 2). Le Gouvernement se limita à suggérer qu’il s’agissait bien de la copie 1 sans toutefois fournir d’arguments à l’appui.

Il ne ressort pas de la lettre en question que des pièces jointes étaient adressées aux requérants.

La Cour note qu’en bas de page, à côté de la signature du juge de première instance, le document en question porte une signature et la date du 25 juillet 2000. Le Gouvernement n’expliqua pas à quoi correspondaient cette signature et la date précitée. A supposer qu’il s’agisse d’une signature prévue à l’article 109 § 1 du CPC, vu divers éléments en sa possession, la Cour n’estime pas qu’elle appartienne à l’un des requérants. A aucun moment, le Gouvernement n’affirma le contraire. Il se contenta de soutenir qu’en vertu de ce document, les requérants auraient pu comparaître devant l’instance de cassation.

Aucun des arguments fournis par le Gouvernement à l’appui de sa thèse ne convainc la Cour. Eu égard à l’ensemble des considérations ci ‑ dessus, elle n’estime pas que les requérants furent informés de la tenue de l’audience devant la cour régionale de Vladimir conformément aux exigences des articles 107-109 du CPC. Par conséquent, les requérants ne furent pas présents à l’audience faute de convocation.

Lors de cette audience, la cour régionale examina les arguments des requérants, exposés dans leur pourvoi, et les « observations écrites », présentées en réponse par la partie adverse. Tel qu’il ressort des éléments du dossier, ces observations ne furent jamais communiquées aux requérants. Selon la loi, elles devaient être adressées au demandeur soit en même temps que la convocation à l’audience (article 107 § 2 du CPC), ce qui fait défaut en l’espèce (paragraphe 47 ci-dessus), soit par la suite. Le Gouvernement ne soutint jamais qu’une telle communication ait eu lieu. Ainsi, les requérants furent empêchés non seulement d’assister à l’audience, mais aussi de prendre connaissance des arguments de la partie adverse et d’y répondre, le cas échéant, par écrit.

A cet égard, la Cour attache de l’importance au fait que, lors de son examen, la cour régionale de Vladimir, instance de cassation, n’était pas limitée aux seuls points de droit ( Belan c. Russie (déc.), n o 56786/00, 2 septembre 2004). En effet, elle statuait également en appel, dans la mesure où elle contrôlait non seulement la légalité, mais le bien-fondé de la décision rendue en première instance et pouvait examiner de nouveaux éléments de preuve et établir de nouveaux faits (article 294 du CPC).

La possibilité pour les requérants de répondre aux observations de la partie adverse, dont les thèses furent entièrement partagées par la cour régionale, revêtait ainsi un caractère d’autant plus déterminant.

En conclusion, compte tenu de la nature de la procédure devant la cour régionale de Vladimir et de l’enjeu de cette procédure pour les requérants, l’impossibilité́ pour ceux-ci d’obtenir la communication des observations de la partie adverse avant le prononcé de l’arrêt et d’y répondre, par écrit ou à l’audience publique du 1 er août 2000, a méconnu le droit des requérants à une procédure contradictoire. Rien dans le dossier ne laisse supposer que les requérants aient renoncé à ce droit, comme le Gouvernement semble le suggérer, ou qu’ils n’aient pas fait preuve de diligence qui leur incombait en vue de la défense de leurs intérêts ( Teuschler c. Allemagne (déc.), n o 47636/99, 4 octobre 2001).

Il y a dès lors eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Dans leur formulaire de requête, sans fournir de données chiffrées, les requérants affirmèrent qu’ils réclamaient le versement d’une compensation au titre du dommage matériel et moral subi. Par la suite, ils ne présentèrent aucune demande de satisfaction équitable dans le délai octroyé par la Cour à cet effet.

La Cour rappelle qu’elle n’alloue aucune somme à titre de satisfaction équitable dès lors que les prétentions chiffrées et les justificatifs nécessaires n’ont pas été soumis dans le délai imparti à cet effet par l’article 60 § 1 du règlement, même dans le cas où la partie requérante aurait indiqué ses prétentions à un stade antérieur de la procédure ( Fadil Yilmaz c. Turquie , n o 28171/02, § 26, 21 juillet 2005).

En application de ces principes, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’allouer une somme à titre de satisfaction équitable en l’espèce. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Déclare recevable le grief des requérants tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Déclare la requête irrecevable pour le surplus ; 4. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit , qu’il n’y a pas lieu d’allouer une somme à titre de satisfaction équitable en l’espèce. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juin 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président