Decizia nr. 3222/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, la data de 17.06.2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Cluj, Biroul Vamal de Interior Cluj, a solicitat: 1. Obligarea pârâtei la emiterea unor decizii/certificate privind Informațiile Tarifare Obligatorii (ITO) pentru produsele importate, încadrate în codul tarifar 8526 91 20, prin care taxa vamală aplicată să fie de 0% din valoarea produselor,

Constatarea faptul că avea dreptul subiectiv la încadrarea produselor în codul tarifar 8526 9120 pentru care taxa vamală era: 3.7% de la înființare și până In 31.12.2016, 2.8% în perioada 1. OÎ.2017-31.12.2017, 1.9% în perioada 1.01.2018 - 31.12.2019, 0% începând cu 1.01.2020,

Obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri constând în diferența dintre sumele pe care reclamanta le-a achitat în baza încadrării tarifare incorecte și sumele care erau efectiv datorate, astfel: • Pentru perioada de la momentul înființării și până în 31.12.2016: diferența dintre 14% achitat efectiv și 3.7% care era datorată, în cuantum de 238.279,99 RON, • Pentru perioada 1.01.2017 - 31.12.2017: diferența dintre 14% achitat efectiv și 2.8% care era datorată, în cuantum de 124.745,60 RON, • Pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019: diferența dintre 14% achitat efectiv și 1.9% care era datorată, în cuantum de 252.017,14 RON, 4. cu cheltuieli de judecată. La data de 11.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a depus modificare de acțiune prin care formulează precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată și arată că produsele importate în perioada 21.07.2014-31.08.2020 sunt cele arătate în documentul anexat, toate făcând parte din categoria de produse DVN-6205, EDT-A114, DVN-X1. De asemenea, precizează că extinde acțiunea și față de Autoritatea Națională a Vămilor, cu sediul în Timișoara. La data de 13.03.2023, reclamanta A. S.R.L. a formulat note scrise și excepție de nelegalitate a certificatelor x. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 341 din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională Vamală Cluj, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. A admis excepția inadmisibilității petitului 1 al acțiunii, invocată din oficiu la termenul din data de 30.01.2023. A respins, excepția prescripției invocată prin întâmpinare, ca prematură. A respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă, ca inadmisibilă. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Vămilor și Biroul Vamal de Interior Cluj, reprezentat prin Autoritatea Vamală Română, în parte ca fiind inadmisibilă și în rest ca neîntemeiată. În baza art. 39 alin. (2) C. proc. civ. a dispus scoaterea din proces a ANAF-DGRFP Cluj-Napoca. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 341/2023 pronunțată în data de 19.06.2023 în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Cluj a declarant recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat: 1. În principal, casarea în parte a sentinței, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., menținând soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției prescripției ca prematură, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, 2. În subsidiar, casarea în parte a sentinței, în temeiul prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., menținând soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției prescripției ca prematură și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Cu cheltuieli de judecată, În motivarea cererii de recurs s-a susținut, în primul rând, că hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, recurenta a susținut că, în esență, instanța a invocat și, ulterior, a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea de chemare în judecată, arătând, pe de o parte, că aceasta nu s-a conformat cerințelor pârâților de a individualiza declarațiile vamale și în raport de care anume produse importate se dorește modificarea codului TARIC (pag. 23 paragraf 3 din hotărâre) și, pe de altă parte, că lipsește orice dovadă din care să rezulte că recurenta s-a adresat autorităților pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 (pag. 21 paragraf 6 din hotărâre). În opinia recurentei aceste considerente sunt contradictorii raportat la regimul juridic al excepției inadmisibilității capătului 1 din acțiune. Dacă instanța, analizând înscrisurile depuse la dosar, a constatat că (i) există o cerere prealabilă introducerii prezentei acțiuni, (ii) există un refuz din partea autorităților, dar continuând analiza constatată că (iii) refuzul este justificat, atunci acțiunea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă. De asemenea, dacă instanța constată că nu s-a dovedit existența unei cereri prealabile introducerii acțiunii, atunci acțiunea ar fi trebuit respinsă tot ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă. În acest caz, susține că un capăt de cerere nu poate fi nedovedit (adică neîntemeiat) și, în același timp, inadmisibil. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. A. Capătul 1 din cererea de chemare în judecată este admisibil - aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reținând că nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii, din moment ce autoritatea pârâtă a arătat motivele pentru care cererea nu poate fi soluționată. Or, pentru a putea stabili dacă răspunsul autorității este unul justificat, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze argumentele pe care s-a întemeiat acest refuz și, raportat la datele concrete ale speței, să stabilească dacă aceste argumente sunt sau nu întemeiate, astfel încât pretinsul refuz justificat să fie, de fapt, unul nejustificat. Simplul fapt că refuzul autorității pârâte a fost motivat nu înseamnă că aceste este și justificat. Analizând fondul problemei juridice deduse judecății, instanța urmează să analizeze dacă motivele pe care s-a întemeiat refuzul sunt sau nu pertinente, situație în care se va pronunța asupra temeiniciei acțiunii, iar nu asupra admisibilității. B. Legalitatea deciziilor ITO poate fi analizată prin mecanismul excepției de nelegalitate - interpretarea și aplicarea greșită a art. 243 din Regulamentul 2913/92 Făcând trimitere la adresa nr. x emisă în data de 14.12.2015, instanța de fond a apreciat că deciziile ITO sunt supuse cenzurii potrivit procedurii instituite de art. 243 din Regulamentul 2913/92, art. 268 Codul vamal și nu pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ nici prin acțiune directă, nici prin intermediul excepției de nelegalitate. Or, această concluzie nu rezultă din prevederile menționate. În realitate, art. 243 din Regulamentul 2913/92 nu stabilește care este instanța competentă să soluționeze acțiunea introdusă împotriva deciziilor luate de autoritățile vamale, astfel încât competența instanței de contencios administrativ să fie exclusă. Conform acestor dispoziții, persoana interesată formulează o cerere inițială, urmând ca, în măsura în care aceasta nu este soluționată, să se adreseze unei autorități judiciare. Or, potrivit definiției cuprinse în Legea nr. 302/2004, în noțiunea de autoritate judiciară sunt cuprinse instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum și autoritățile care au această calitate în statul solicitant, conform declarațiilor acestuia din urmă la instrumentele internaționale aplicabile. Întrucât dispozițiile Regulamentului 2913/92 stabilesc o procedură specială care trebuie respectată pentru formularea unei acțiuni, însă acestea nu stabilesc și condițiile procedurale în care aceasta poate fi exercitată, acestea se completează cu dreptul național. Având în vedere că excepția de nelegalitate a fost invocată cu privire la deciziile ITO care sunt acte administrative, procedura aplicabilă în speță este cea reglementată de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Aceeași concluzie rezultă și din prevederile art. 168 Codul vamal care stabilesc un regim derogatoriu doar pentru soluționarea contestației împotriva deciziilor prevăzute de art. 167 Codul vamal, iar nu și pentru soluționarea acțiunii care rămâne supusă dispozițiilor din Legea nr. 554/2004, după cum stabilesc în mod expres prevederile art. 168 din Codul vamal. C. Hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015 au putere de lucru judecat cu privire la încadrarea tarifară - aplicarea greșită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 120/2016 a Curții de Apel Cluj rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 3268/2019 a ÎCCJ s-a dispus modificarea încadrării produselor importate de către societatea DON 20 S.R.L. (similare cu cele importate de către recurentă în perioada 2015-2019 în codul tarifar 8526 91 20). Dincolo de puterea de lucru judecat, având în vedere că cele două întreprinderi, DON 20 și A., sunt întreprinderi legate, efectele deciziilor legate de DON 20 se aplică și în cazul societății recurente. D. Nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie - aplicarea greșită a art. 33 din Regulamentul 952/2013 Încadrarea tarifară s-a făcut în baza declarațiilor vamale, fără eliberarea unor certificate/decizii ITO, aspect care nu produce vreo consecință asupra petitului nr. 1, aceasta fiind în continuare admisibil. Deciziile cu privire la informațiile tarifare obligatorii (ITO) sunt informații asupra clasificării tarifare a mărfurilor, emise de către autoritățile vamale ale statelor membre. Deciziile privind informațiile tarifare obligatorii eliberate de un stat membru al UE, în conformitate cu prevederile art. 33 din Regulamentul nr. 952/2013 sunt valabile pentru o perioadă de 3 ani de la data la care decizia produce efecte, fiind obligatorii atât pentru autoritatea vamală, cât si pentru titular, în toate statele membre. Contrar reținerilor instanței de fond (pag. 22 din hotărâre), nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie. Prevederile art. 33 din Regulamentul 952/2013 invocate se referă doar la efectele obligatorii ale deciziei: atât a autorităților vamale față de titularul deciziei, respectiv a titularului deciziei față de autoritățile vamale. Aceste prevederi nu impun vreo limită în ceea ce privește emiterea unei decizii chiar dacă încadrarea tarifară s-a făcut în baza declarațiilor vamale. În ceea ce privește procedura stabilirii încadrării tarifare, pentru produsele importate de A., în perioada imediat următoare înființării, recurenta susține că a prezentat autorităților vamale facturile produselor importate. În cuprinsul acestor facturi a fost indicată o descriere a produsului, inclusiv în ceea ce privește încadrarea tarifară și taxa aferentă, urmând ca în baza acestei facturi, autoritățile vamale să emită declarațiile vamale. Odată emisă declarația vamală, produsele pot fi introduce legal în țară. În acest context, recurenta a susținut că nu a intenționat să se folosească de manopere dolosive cu ocazia traducerii facturilor aferente bunurilor importate, incluzând mențiuni străine de cele regăsite în facturile originale, alterând fie codurile din factură, fie descrierea mărfii, astfel cum a reținut instanța de fond. În realitate, traducerea a preluat toate elementele caracteristice produselor importate, exemplul la care face trimitere instanța de fond fiind incomplet. Prin urmare, reproșul instanței de fond cu privire la faptul că traducerile au fost alterate este nefondat, atâta timp cât consecințele juridice produse de această "alterare" sunt nesemnificative. E. Recurenta este îndreptățită la plata despăgubirilor - aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Urmare a constatării faptului că refuzul autorității pârâte a fost unul nejustificat, recurenta susține că este îndreptățită, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat ca urmare a acestui refuz. Astfel cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, legătura de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul suferit reiese din însăși fapta comisă, în sensul că recurenta a fost nevoită să achite o taxă vamală mult superioară celei legale, fapt care a prejudiciat-o. Așadar, prejudiciul constă în diferența de valoare a taxei vamale achitată, fără a fi datorată, și taxa prevăzută de dispozițiile unionale, respectiv diferența dintre 14% și 3,7% de la înființare și până în 31.12.2016, diferența dintre 14% și 2,8% în perioada 01.01.2017-31.12.2017, diferența dintre 14% și 1,9% în perioada 01.01.2018-31.12.2019, în valoare totală de 615.042,73 RON. În concluzie, raportat la faptul că există un refuz nejustificat din partea autorităților vamale de a modifica încadrarea tarifară aplicabilă recurentei, solicită instanței admiterea prezentului recurs, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În drept, a invocat prevederile art. 16, 56 și 148 din Constituție, art. 2 alin. (1) lit. i), art. 8 alin. (1) și art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Regulamentul (CEE) nr. 2658/87, Regulamentul nr. 927/2012, art. 488 pct. 6 și 8? art. 483 și urm. C. proc. civ., și toate dispozițiile legale la care a făcut referire.

Apărările formulate în recurs Intimata pârâtă Autoritatea Vamală Română {fosta Direcție Generală a Vămilor) a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului promovat de societatea recurentă, deoarece motivele promovate nu se înscriu în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., societatea criticând hotărârea din perspectiva probatoriului analizat și nu al temeiniciei acesteia. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea judecătorească a fost pronunțată în mod temeinic, conținutul reflectând analiza și deliberarea completului de judecată cu privire la toate aspectele cu care a fost învestit. Intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română, prin mandatar Direcția Regională Vamală Cluj, în nume propriu și pentru pârâtul Biroul Vamal de Interior Cluj, a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, întrucât soluția dată pricinii dedusă judecății instanței contenciosului vamal este temeinică și motivată în drept, fiind urmarea logică și firească a examinării argumentelor părților și a probatoriului încuviințat și administrat în cauză. Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 29.05.2024.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate și de apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul dedus judecății este nefondat, pentru următoarele considerente: Din perspectiva situației de fapt, așa cum corect a constatat Curtea de apel, având în vedere petitele acțiunii și pârâții în raport de care s-a formulat acțiunea, reclamanta a vizat obținerea unor decizii ITO pentru produse ce au fost importate, respectiv operațiuni de import săvârșite în trecut, cu privire la bunuri în privința cărora a fost acordat liberul de vamă la import. Relativ la bunurile importate, vizate de prezenta acțiune, Curtea de apel a apreciat că acestea ar putea fi aferente declarațiilor vamale de punere în liberă circulație - 60 declarații vamale (cuprinzând 194 articole) depuse în perioada 22.07.2014-04.05.2018 la Biroul Vamal de Interior Cluj pentru care reclamanta a achitat taxe de import în cuantum total de 453.296 RON. Taxele la import au fost percepute ca urmare a declarațiilor depuse de reclamantă, aceasta indicând codul de încadrare tarifară 8528 59 70 90, sau 8528 53 70 90, sau 8528 59 00 90. În privința reclamantei au fost emise deciziile ITO RO/2015/002068 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială și informații suplimentare) EDT-911; RO/2015/002069 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială și informații suplimentare) EDT-RVCL; RO/2015/002070 din data de 08.12.2015 pentru centru multimedia destinat autovehiculelor, cod (pct. 8 denumirea comercială și informații suplimentare) M305; RO/2015/002071/08.12.2015 pentru sistem navigație GPS cod (pct. 8 denumirea comercială și informații suplimentare) x; RO/2015/002072 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială și informații suplimentare) EDT-PF 15.

În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă. Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților. Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României). Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței). Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau o nemulțumesc pe recurentă, neputându-se reține că sentința recurată conține motive contradictorii A susținut recurenta că motivarea sentinței recurate este contradictorie pentru că instanța de fond a invocat și, ulterior, a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea de chemare în judecată, arătând, pe de o parte, că aceasta nu s-a conformat cerințelor pârâților de a individualiza declarațiile vamale și în raport de care anume produse importate se dorește modificarea codului TARIC (pag. 23 paragraf 3 din hotărâre) și, pe de altă parte, că lipsește orice dovadă din care să rezulte că recurenta s-a adresat autorităților pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 (pag. 21 paragraf 6 din hotărâre). Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei, constată că sentința recurată nu conține motive potrivnice. Curtea de apel a reținut judicios că cererea de chemare în judecată se încadrează în categoria acțiunilor de contencios administrativ generate de refuzul nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că, pentru a exista un refuz nejustificat, este necesar ca, în prealabil, reclamanta să se fi adresat autorității publice cu o cerere, a cărei soluționare să fi fost refuzată cu exces de putere, iar lipsa solicitării inițiale exclude orice culpă și răspundere a autorității și, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi sancționată în instanță prin obligarea la adoptarea unei conduite pe care încă nu a refuzat-o. Or, instanța de fond a constatat că, anterior promovării acțiunii, reclamanta recurentă nu s-a adresat autorităților pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, în legătură cu care pretinde că a primit refuzuri nejustificate: "1. Obligarea pârâtei la emiterea unor decizii/certificate privind Informațiile Tarifare Obligatorii (ITO) pentru produsele importate de subscrisa, încadrate în codul tarifar 8526 91 20, prin care taxa vamală aplicată se fie de 0% din valoarea produselor". Prin urmare, cererile recurentei reclamante au vizat modificarea încadrării tarifare pentru anumite produse și restituirea taxelor la import percepute ca urmare a diferențelor rezultate din vechea încadrare pe cod tarifar și cea pretinsă de aceasta (8526 91 20). Aceste considerente ale instanței de fond nu sunt contradictorii cu cele prin care se constată existența unor cereri ale reclamantei de emitere a unei decizii ITO la data de 07.11.2019 pentru codul TARIC 8526 91 20 99. Astfel, ca răspuns la acele cereri, pârâții intimați i-au solicitat reclamantei să precizeze care sunt declarațiile vamale ce se doresc a fi modificate (număr, dată, articol, produs), care sunt sumele ce se doresc a fi restituite și ce reprezintă ele, nefiind necesară depunerea declarațiilor vamale ci doar menționarea/indicarea lor (număr, dată, articol) și indicarea elementelor apreciate a fi fost greșit declarate inițial, a modului cum se doresc a fi modificate, temeiul legal și motivul. Reclamanta nu s-a conformat acestor cerințe, reiterând aplicarea jurisprudenței din Dosarul nr. x/2015. Prin urmare, din examinarea considerentelor sentinței, rezultă că nu există o motivare contradictorie, prima instanță arătând că, în cauză, nu este vorba despre nerespectarea procedurii plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci despre lipsa unei cereri incipiente, impusă de chiar definiția refuzului nejustificat, de natură a declanșa întreaga procedură reglementată de Legea contenciosului administrativ, lipsă care atrage inadmisibilitatea petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată. De altfel, recurenta critică - de data aceasta circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - inclusiv această motivare în fapt și în drept a instanței de fond. În acest context, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsușirea de către instanța de judecată a argumentelor unei părți nu echivalează cu o motivare contradictorie, pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat de recurentă. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ. Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol. Din analiza criticilor, Înalta Curte constată că recurenta nu a prezentat aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate. Mai mult, recurentul reclamant procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs. Astfel, prin prima critică, recurenta reclamantă a susținut că, contrar celor reținute de prima instanță, capătul 1 din cererea de chemare în judecată este admisibil, invocând astfel aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că această critică are un conținut similar cu cea analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că nu este necesar a reitera cele expuse mai-sus, care sunt pe deplin valabile și prin raportare la aceste critici. Refuzul nejustificat nu a putut fi constatat de instanța de fond având în vedere faptul că recurenta nu s-a conformat solicitărilor organului vamal de a depune înscrisuri în susținerea cererii administrative și de a transmite clarificări pentru aspectele completate în rubrici. În acest sens sunt relevante prevederile legale incidente, respectiv art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, care prevede procedura de urmat în cazul în care se dorește modificarea unei declarații vamale: (1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală. (2) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deține informații în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există. (3) Când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune. (4) Autoritatea vamală stabilește modelul documentului necesar pentru regularizarea situației, precum și instrucțiunile de completare a acestuia. (5) În cazul în care se constată că a luat naștere o datorie vamală sau că au fost sume plătite în plus, autoritatea vamală ia măsuri pentru încasarea diferențelor în minus sau rambursarea sumelor plătite în plus, cu respectarea dispozițiilor legale. (6) În cadrul controlului ulterior al declarațiilor, autoritatea vamală stabilește potrivit alin. (3) și diferențele în plus sau în minus privind alte taxe și impozite datorate statului în cadrul operațiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferențelor în minus constatate. Diferențele în plus privind aceste taxe și impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează. (7) Când încălcarea reglementărilor vamale constituie, după caz, contravenție sau infracțiune, autoritatea vamală este obligată să aplice sancțiunile contravenționale sau să sesizeze organele de urmărire penală. (8) Declarația vamală acceptată și înregistrată, precum și documentul prevăzut la alin. (4) constituie titlu de creanță. De asemenea, la art. 116 alin. (1) din Capitolul 3 Recuperarea, plata, rambursarea și remiterea cuantumului taxelor la import sau la export, Secțiunea 3 R a m b u r s a r e a ș i r e m i t e r e a din Regulamentul 952/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, în vigoare începând cu data de 01.06.2016, este prevăzută posibilitatea ca în cazul în care cuantumul taxelor a fost achitat și declarația vamală respectivă este invalidată în conformitate cu articolul 174, cuantumul respectiv să se ramburseze: Art. 116 alin. (1) Sub rezerva condițiilor stabilite în prezenta secțiune, cuantumul taxelor la import și la export se rambursează sau se remite din oricare dintre motivele următoare: (a) taxe la import sau la export percepute în exces; (b) mărfuri defecte sau neconforme cu dispozițiile contractului; (c) eroarea autorităților competente; (d) echitate. În cazul în care cuantumul taxelor a fost achitat și declarația vamală respectivă este invalidată în conformitate cu articolul 174, cuantumul respectiv se rambursează. Art. 174 reglementează instituția invalidării (anulării în dreptul intern) unei declarații vamale: (1) În baza unei cereri depuse de declarant, autoritățile vamale invalidează o declarație vamală deja acceptată în oricare dintre următoarele cazuri: (a) în cazul în care acestea sunt asigurate că mărfurile sunt plasate imediat sub un alt regim vamal; (b) în cazul în care acestea sunt asigurate că, în urma unor circumstanțe speciale, plasarea mărfurilor sub regimul vamal pentru care au fost declarate nu se mai justifică. Cu toate acestea, în cazul în care autoritățile vamale au informat declarantul de intenția lor de a proceda la verificarea mărfurilor, cererea de invalidare a declarației vamale nu poate fi acceptată înainte ca această verificare să aibă loc. (2) Declarația vamală nu poate fi invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare în acest sens. Prin urmare, în prealabil se impunea a fi invalidate/modificate declarațiile vamale inițiale, și raportat la acest obiectiv trebuia reținut un eventual refuz nejustificat de soluționare a cererilor formulate de recurenta reclamantă. Or, în condițiile în care recurenta reclamantă nu s-a conformat cerințelor pârâților de a individualiza declarațiile vamale și în raport de care anume produse importate se dorește modificarea codului TARIC, nu se putea reține un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sarcina pârâților. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei de la acest punct, astfel încât vor fi respinse ca nefondate. Prin a doua critică, recurenta a susținut că legalitatea deciziilor ITO poate fi analizată prin mecanismul excepției de nelegalitate, invocând astfel interpretarea și aplicarea greșită a art. 243 din Regulamentul 2913/92. Înalta Curte reține că sunt nefondate aceste critici, întrucât, într-adevăr, la data emiterii deciziilor ITO, 08.12.2015, era prevăzută o procedură specială pentru modificarea/desființarea acestora în acord cu art. 243 din Regulamentul 2913/92 și art. 268 Codul vamal, Astfel, art. 243 din REGULAMENTUL (CEE) NR. 2913/92 AL CONSILIULUI din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, abrogat, în ce privește acest articol, la data de 01.06.2016, prevedea următoarele: (1) Orice persoană are dreptul de a introduce o acțiune împotriva deciziilor luate de autoritățile vamale cu privire la aplicarea legislației vamale și care o privesc direct și individual. Este, de asemenea, îndreptățită să își exercite dreptul de a introduce o acțiune orice persoană care a solicitat autorităților vamale o decizie referitoare la aplicarea legislației vamale și nu a obținut un răspuns la cerere în termenul menționat la articolul 6 alin. (2). Acțiunea trebuie introdusă în statul membru în care s-a luat decizia sau s-a solicitat obținerea ei. (2) Dreptul de a introduce o acțiune poate fi exercitat: (a) inițial, înaintea autorităților vamale desemnate în acest scop de statele membre; (b) ulterior, înaintea unui organism independent, care poate fi o autoritate judiciară sau un organism specializat echivalent, în conformitate cu dispozițiile în vigoare în statele membre. Începând cu data de 01.06.2016, sunt în vigoare prevederile art. 44 Dreptul la o cale de atac din Regulamentul 952/2013, cu un conținut similar. În aplicarea acestor dispoziții, în dreptul intern, art. 268 din Codul vamal, în vigoare la data emiterii deciziilor ITO, prevedea următoarele: (1) Acțiunile care privesc alte decizii decât cele prevăzute la art. 267 se formulează potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), plângerea prealabilă nu suspendă executarea deciziei contestate. (3) Autoritatea vamală poate suspenda, total sau parțial, executarea acestei decizii până la soluționarea plângerii prealabile, când are motive întemeiate să considere că decizia contestată nu respectă reglementările vamale sau că un prejudiciu irecuperabil poate fi produs persoanei interesate. Art. 245 din Reg. (CEE) nr. 2913/92 precizează că "Dispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni sunt stabilite de statele membre", adică, în cazul de față dispozițiile art. 7 alin. (1) din L. 554/2004, inclusiv termenul de 30 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile înaintea autorității vamale, calculat de la data comunicării actului în cauză (Adresa Direcției Generale a Vămilor nr. 26335/STVI/14.12.2015 cu care au fost comunicate petentei deciziile ITO pe care le consideră nelegale). O astfel de cale de atac nu a fost exercitată în termen și nici după expirarea acestuia. Mai mult, la data ridicării excepției de nelegalitate (13.03.2023) deciziile ITO își încetaseră valabilitatea prin expirarea termenului legal de 6 ani (14.12.2021). Prin urmare instanța de fond a apreciat judicios că excepția de nelegalitate invocată de reclamantă este inadmisibilă, motiv pentru care va fi respinsă și această critică. Înalta Curte va respinge ca nefondată și critica recurentei potrivit căreia hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015 au putere de lucru judecat cu privire la încadrarea tarifară, respectiv aplicarea greșită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, situația premisă și obiectul prezentei cauze sunt fundamental diferite de cele din Dosarul nr. x/2015. Analizând sentința civilă nr. 120/2016 a Curții de Apel Cluj din dosar nr. x/2015, se reține că în cadrul acestui litigiu clasificarea mărfurilor în nomenclatura vamală a fost realizată de pârâtă, fiind emise decizii ITO care au fost contestate de Don 20 S.R.L. în raport de Legea 98/1996 și Regulamentul CE 1001/2013. Astfel acțiunea formulată de Don 20 S.R.L. în cadrul acestui dosar prin care s-a urmărit obligarea pârâtei la modificarea pct. 6 din deciziile ITO echivalează cu o cerere de anulare parțială a deciziilor ITO, respectiv anularea pct. 6 și obligarea pârâtei la înscrierea în cadrul aceluiași punct a clasificării tarifare corecte 8526 91 20. Astfel, dacă în dosar nr. x/2015 acțiunea formulată de Don 20 S.R.L. a reprezentat o cerere de anulare parțială a deciziilor ITO emise de pârâtă, respectiv anularea pct. 6 și obligarea pârâtei la înscrierea în cadrul aceluiași pct. a clasificării tarifare corecte 8526 91 20, în prezentul litigiu reclamanta A. susține că pentru produsele importate în perioada 22.07.2014-04.05.2018 prin Biroul Vamal de Interior Cluj, nu a fost în posesia unor decizii ITO, iar taxele la import au fost percepute ca urmare a propriilor sale declarații vamale. Prin urmare, nu reiese că sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a putea fi invocată puterea de lucru judecat, neexistând identitate de obiect și parte, chiar dacă cele două întreprinderi, DON 20 și A., sunt întreprinderi legate, așa cum susține recurenta. Instanța de fond a apreciat judicios că nu sunt îndeplinite aceste cerințe ale puterii de lucru judecat. Mai mult, pentru aceleași considerente, a reținut corect că efectul hotărârii din cauza menționată nu poate fi transpus în prezenta cauză. În ce privește cealaltă critică de la acest punct, ce privește maniera în care au fost analizate probele de către instanța de fond, aceasta nu poate să facă obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea recursului, nefiind o interpretare eronată a dreptului material, așa cum este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A mai susținut recurenta că nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie, invocând aplicarea greșită a art. 33 din Regulamentul 952/2013. Înalta Curte, în acord cu susținerile exprimate de intimații pârâți prin întâmpinările depuse în cauză, constată că sunt nefondate criticile exprimate de recurentă la acest punct. Sunt irelevante susținerile recurentei în sensul că nu există o limită până la care poate fi solicitată o astfel de decizie, în condițiile în care aceasta trebuie solicitată anterior efectuării importului. De asemenea, aspectele învederate de societatea recurentă contravin reglementărilor art. 33-34 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 în condițiile în care valabilitatea deciziilor ITO nu încetează cu efect retroactiv și nu pot intra în vigoare și nici nu pot fi emise retroactiv, cu atât mai mult cu cât codurile NC sunt modificate periodic. În acest sens se reține că, începând cu data 01.05.2016 (potrivit art. 288 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 cu modificările existente la data de 30.10.2013), deciziile ITO sunt obligatorii atât pentru autoritățile vamale, cât și pentru titular: (i) numai în ceea ce privește mărfurile pentru care formalitățile vamale au fost finalizate după data la care intră în vigoare decizia și (ii) numai cu efect de la data la care titularul a primit sau se consideră că a primit notificarea deciziei, potrivit articolul 33 alin. (2) literele (a) și (b) din Regulamentul (UE) nr 952/2013. Potrivit art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 există o obligație legală a comercianților de a-și declara deciziile ITO și de a le utiliza atunci când importă sau exportă mărfurile în cauză. Raportându-ne la art. 23 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013, responsabilitatea pentru declararea corectă a mărfurilor în vamă îi revine operatorului economic. Operatorii economici care desemnează reprezentanți trebuie să se asigure că reprezentanții respectivi sunt pe deplin conștienți de orice decizii ITO pe care le dețin. Autoritățile vamale monitorizează respectarea obligațiilor care rezultă din decizia respectivă, inclusiv obligația titularului de a declara și de a utiliza decizia ITO. Totodată, potrivit art. 34 alin. (6) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013, deciziile ITO nu pot fi modificate. În același sens, în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea CJ.U.E. din 09 iulie 2020 - Cauza C-391/19 - Unipack AD împotriva Direktor na Teritorialna direktsia "Dunavska" kam Agentsia "Mitnitsi", s-a reținut, printre altele, că: 27 În primul rând, în ceea ce privește modificarea clasificării tarifare a mărfurilor importate și încetarea anticipată a validității deciziilor referitoare la informații tarifare obligatorii care decurge din aceasta, trebuie să se constate că un importator nu le poate invoca pentru a se sustrage de la obligația de a furniza informații corecte și complete prevăzută la articolul 15 din Codul vamal al Uniunii. Astfel, conform articolului 34 alin. (1) litera (a) din acest cod, validitatea unei decizii referitoare la informații tarifare încetează de îndată ce aceasta nu mai este conformă cu dispozițiile de drept, printre altele ca urmare a unei modificări a nomenclaturii precum cea care a intervenit în litigiul principal. Un operator economic nu poate, prin urmare, să invoce necunoașterea acestei modificări pentru a prezenta declarații inexacte sau pentru a se sustrage de la obligația de declarare prealabilă. 28 În al doilea rând, în ceea ce privește posibilitatea de a invoca atitudinea autorităților vamale care a constat în acceptarea unor declarații care făceau referire la coduri greșite pentru a justifica nemodificarea codului tarifar declarat, Curtea a avut deja ocazia să respingă un asemenea argument, subliniind că un operator diligent, care a luat cunoștință de un regulament de clasificare publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nu se poate limita la a continua importul mărfii sale sub un cod greșit pentru simplul motiv că această clasificare a fost acceptată de administrația vamală (Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Heuschen & Schrouff Orientat Foods Trading/Comisia, C-38/07 P, EU:C:2008:641, punctul 64). Este nefondată și ultima critică adusă ce reclamantă sentinței recurate, prin care aceasta a susținut că este îndreptățită la plata despăgubirilor, ca urmare a aplicării greșite a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, instanța de fond a respins în mod temeinic cererea, așa cum s-a arătat prin analiza celorlalte critici, reținând că refuzul autorității pârâte nu a fost nejustificat. Biroul Vamal de Interior Cluj a acceptat declarațiile vamale în discuție așa cum au fost ele depuse de recurentă și a acordat liber de vamă pentru toate mărfurile declarate. Față de cererile recurentei, atât Biroul Vamal de Interior Cluj, cât și Direcția Generală a Vămilor (actualmente Autoritatea Vamală Română) au îndrumat-o pe aceasta în sensul căilor și procedurilor corecte de formulare a cererilor, fără a refuza soluționarea, ci aflându-se în imposibilitatea de a soluționa cererile în forma și în modalitatea în care au fost depuse. Așadar, instanța a respins în mod corect capătul de cerere accesoriu al societății A. S.R.L.. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. II.2. Soluția instanței de recurs În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..