ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2024

Ședința publică din data de 5 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2022, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.) și Baroul București, în temeiul art. 10 alin. (3) și următoarele, din Legea nr. 554/2004, a formulat contestație împotriva deciziei/hotărârii de respingere (necomunicată până la data formulării cererii) a candidaturii la concursul de admitere în profesia de avocat, sesiunea septembrie 2021 fără examen, emisă de Baroul București prin consiliu și invalidată de Comisia Națională de Examen, solicitând admiterea contestației, urmare a nesoluționării în termen legal a cererii petentului, cu consecința anulării deciziei contestate și recunoașterii dreptului legitim al reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la dispozițiile art. 15 lit. (g) teza finală din Legea nr. 188/2000, coroborate cu prevederile art. 16 din Constituția României și art. 14 din CEDO.

1.2. La data de 20.05.2022, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, în ceea ce privește pe numita Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești (UNEJ), solicitând admiterea cererii și introducerea în cauză a acesteia, având în vedere legătura de cauzalitate dintre obiectul cauzei, apărarea drepturilor profesiei de executor judecătoresc încălcate de către pârâți și calitatea persoanei chemată în judecată.

1.3. La data de 09.09.2022, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, solicitând admiterea cererii și introducerea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca monitor de discriminare.

Prin sentința civilă nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

(i) a respins ca inadmisibile cererile de chemare în judecată a altei persoane, respectiv Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești (U.N.E.J.) și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), formulate de reclamantul A.;

(ii) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Baroului București și respinge acțiunea față de acest barou ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a admis excepția inadmisibilității și respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.), Baroul București, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești (UNEJ), ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 141 din data de 21 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii pe fond a contestației în sensul anulării deciziei/hotărârii contestate, necomunicată până în prezent, urmare nesoluționării în termen legal a contestației/cererii formulate de reclamant și a recunoașterii dreptului său legitim și a tuturor executorilor judecătorești cu o vechime de 5 ani de a fi primiți în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la dispozițiile art. 15 lit. g) teza finală din Legea nr. 188/2000 coroborate cu art. 16 din Constituția României și art. 14 din CEDO.

Pe cale de excepție, recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii UNBR prin care trebuia soluționată contestația formulată în temeiul art. 20 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, aceasta nefiind emisă și comunicată până la acest moment, iar în cazul în care ar fi fost emisă, ar fi fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României, art. 14 din CEDO și art. 15 lit. g) teza finală din legea nr. 188/2000. Recurentul-reclamant a susținut că aceasta nu respectă cerințele de validitate, fiind nulă, întrucât nu este motivată în fapt și în drept, deși reprezintă un act administrativ cu caracter individual, astfel cum a recunoscut chiar și pârâta U.N.B.R. și a constatat și prima instanță.

În susținerea recursului, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 9, art. 16, art. 31 alin. (2) din Constituția României, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, art. 2 și 19 din O.G. nr. 137/2000, art. 78, art. 43 alin. (2) și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., art. 8 din Codul administrativ, precum și art. 14 din CEDO.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 19 din O.G. nr. 137/2000, având în vedere faptul că judecătorul fondului nu a dispus introducerea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea a Discriminării ca monitor de discriminare.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că judecătorul fondului se încadra în cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. (1) și 13 din C. proc. civ., întrucât figura ca avocat suspendat. De asemenea, același judecător a mai soluționat o cauză similară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, în care a pronunțat aceeași soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Consideră că sentința recurată este neconformă și cu dispozițiile art. 9 din Constituția României coroborate cu art. 78 din C. proc. civ., având în vedere că a fost acțiunea introductivă a fost respinsă ca inadmisibilă deși prin punctul de vedere formulat de către UNEJ s-a confirmat faptul că este vorba despre un act administrativ cu caracter individual și discriminatoriu.

De asemenea, apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 31 alin. (2) din Constituția României coroborate cu art. 8 din Codul administrativ, întrucât instanța de fond a refuzat să constate pe de-o parte, neemiterea actului administrativ și pe de altă parte, raportat la înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată de către pârâta UNBR, a refuzat să constate că lipsește motivarea în fapt și în drept a acestuia.

Făcând trimitere la prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, recurentul-reclamant a invocat discriminarea profesiei de executor judecătoresc, arătând că instanța de fond a reținut că Legea nr. 51/1995 nu prevede că vechimea de executor constituie vechime în avocatură.

Recurentul-reclamant a mai depus la dosarul cauzei o completare la recurs, reiterând, în esență, aceleași motive de nelegalitate.

Baroul București a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate a Hotărârii UNBR prin care trebuia soluționată contestația ca inadmisibilă, respingerea cererii de recurs formulate de către reclamant, ca nefondat, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Primul set de critici invocate de către reclamantul A. a vizat neintroducerea în cauză, de către judecătorul fondului, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu art. 78 din C. proc. civ. și ale art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Abordând acest motiv de recurs din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Din circumstanțele particulare ale cauzei rezultă că, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de respingere a candidaturii la concursul de admitere în profesia de avocat- sesiunea septembrie 2021, fără examen, emisă de Baroul București prin Consiliu și invalidată de U.N.B.R. prin Comisia Națională de Examen și recunoașterea dreptului său legitim de a fi primit în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la disp. art. 15 lit. g) teza finală, din Legea nr. 188/2000 coroborate cu dispozițiile art. 16 din Constituția României și art. 14 din CEDO. În cuprinsul cererii de chemare în judectă, reclamantul a invocat și existența unei dicriminări, ca urmare a împrejurării că avocații cu vechime de 5 ani sunt primiți în profesia de executor judecătoresc fără examen, însă executorilor judecătorești nu le este recunoscută aceeași vechime.

La data de 9 septembrie 2022, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în judecată a altei persoane, solicitând introducerea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca monitor de discriminare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 68 din C. proc. civ., art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/200, art. 16 din Constituția România, art. 14 din CEDO, precum și pe dispozițiile altor texte aplicabile "Juria novit curia".

Prima instanță, reținând că solicitarea reclamantului îmbracă forma unei cereri de intervenție forțată, potrivit art. 68 din C. proc. civ. și, prin raportare la obiectul cauzei, la temeiul juridic al cererii de introducere a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în cauză, precum și la împrejurarea că acesta din urmă nu ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul, a respins ca inadmisibilă această cerere.

Raportat la pretențiile deduse judecății, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de introducere în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a statua astfel, instanța de control judiciar reține că procedura judiciară în materia civilă, prevede, cu caracter general, obligația instanței de judecată de a se pronunța "asupra a tot ceea ce s-a cerut", examinând "fiecare pretenție și apărare în parte", hotărând "în legătură cu orice alte cereri" formulate de părți, conform art. 22, raportat la art. 237 din C. proc. civ.. De asemenea, în raport de obiectul cererii formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

Acestor dispoziții le corespund, în materia specială a contenciosului administrativ, prevederile similare de drept material ale art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept."

Înalta Curte are în vedere principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabilește, între altele, că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Complementar, întrucât principiul disponibilității nu are un caracter absolut, este reglementat și rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanței), consacrat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfășurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeași cauză. Mai exact, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...) (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"

Din conținutul acestei norme, reiese că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecății, iar nu în baza temeiului juridic indicat de părți, părți care, pot să nu invoce o cauză juridică a cererii formulate sau, din eroare, neatenție ori din neștiință, pot indica un temei juridic greșit sau inadecvat față de finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a da sau a recalifica faptele deduse judecății, în primul caz, dacă partea însăși nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greșit sau impropriu pretențiilor formulate și la a căror recunoaștere în justiție tinde. O atare obligație subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât și în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistență juridică de specialitate. Sigurul caz în care instanța sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părți este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Stabilirea unei calificări juridice pentru situația de fapt dedusă judecății ori identificarea normelor juridice de drept substanțial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanță al părților, în vederea protejării drepturilor și intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum și, în același sens, art. 1 alin. (1) și (2) din C. civ., instanțele de judecată având obligația de a analiza în mod real și efectiv pretențiile deduse judecății, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenția europeană, în componenta normei referitoare la dreptului de acces la instanță.

Aplicând aceste repere teoretice conturate de prevederile legale incidente de drept material și de jurisprudența națională, la circumstanțele factuale concrete, instanța de control judiciar constată că, instanța de fond ar fi trebuit să se raporteze la finalitatea demersului judiciar inițiat de reclamant, prin raportare la pretențiile formulate și la faptele pe care se întemeiază acestea și să verifice dacă temeiul juridic invocat corespunde acestei finalități sau, în caz contrar, să dispună restabilirea calificării juridice corecte a faptelor litigioase, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Or, în litigiul pendinte, reclamantul a invocat existența unei discriminări, astfel că instanța de judecată era chemată să verifice dacă erau îndeplinite cumulativ cele trei condiții, pentru ca fapta reclamantă să fie calificată ca fiind discriminatorie în sensul dispozițiilor legale incidente în această materie.

Este adevărat că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, art, 16 din Constituția României, art. 14 din CEDO și pe alte texte legale aplicabile "Juria novit curia", iar în susținerea cererii de introducere în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a invocat dispozițiile art. 68 din C. proc. civ., însă, pornind de la finalitatea reală a cererii de chemare în judecată, instanța era datoare să facă aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Actul normativ care reglementează cadrul general cu privire la constatarea și combaterea discriminării este O.G. nr. 137/2000, care impune citarea singurei autorități publice din România cu atribuții în privința cazurilor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Astfel, în art. 27, alin. (3) al O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, în varianta republicată, se precizează că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului. Nefiind titular de pretenții în cauza de față, în absența altor cereri, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate avea decât calitatea de pârât.

În acest context, pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul art. 16 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, urmând ca acțiunea introductivă să fie soluționată și în contradictoriu cu această autoritate publică.

În legătură cu cadrul procesual pasiv, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant a criticat și soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, arătând că această organizație profesională și-a exprimat punctul de vedere și a confirmat că în speță este vorba despre un act administrativ cu caracter individual și discriminatoriu, în acest sens fiind făcută o veritabilă cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că, prin punctul de vedere depus la dosarul cauzei, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată a acesteia, formulată de reclamant în baza art. 68 din C. proc. civ., ca inadmisibilă, arătând, în esență, că Decizia U.N.B.R. de respingere a candidaturii petentului este un act administrativ individual, prin care reclamantul s-a considerat vătămat în drept, ce nu privește profesia de executor judecătoresc astfel că U.N.E.J. nu poate pretinde aceleași drepturi ca reclamantul. Or, această cerere nu reprezintă o cerere de intervenție accesorie, astfel cum susține recurentul-reclamant.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești nu justică un interes în litigiul pendinte, având în vedere că rolul acesteia este de apărare a intereselor membrilor săi în exercitarea atribuțiilor acestora de executori judecătorești și nu poate interveni cu privire la un act emis de o altă entitate profesională, privind respingerea candidaturii reclamantului pentru profesia de avocat.

Referitor la criticile invocate de către recurentul-reclamant cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din C. proc. civ. de către judecătorul fondului, care a comunicat la ultimul termen de judecată faptul că acesta figurează și ca avocat suspendat, fără a preciza baroul în care este înscris, Înalta Curte constată că acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței recurate, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci sunt aspecte ce ar fi putut fi invocate de către reclamant prin intermediul procedurii reglementate de dispozițiile art. 44 din C. proc. civ.. În concret, la momentul la care reclamantul a luat cunoștință de existența unui motiv de incompatibilitate în privința judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, acesta avea posibilitatea formulării unei cereri de recuzare.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că o astfel de cerere nu a fost formulată în fața instanței de fond, până la momentul pronunțării sentinței recurate, astfel că susținerile recurentului-reclamant referitoare la o pretinsă stare de incompatibilitate a judecătorului fondului nu pot fi invocate pentru prima oară, în recurs.

Este adevărat că, la data de 18 noiembrie 2022, ulterior pronunțării sentinței atacate, recurentul-reclamant a formulat o cerere de recuzare întemeiată pe aceleași motive ce au fost invocate și în cuprinsul memoriului de recurs, însă aceasta a fost formulată în cadrul procedurii de soluționare a cererii de completare a sentinței nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, procedură demarată de Baroul București, pentru soluționarea cererii acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 53 din C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. (…)".

Așadar, încheierea din 18 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de reclamant, ca nefondată, ar fi putut fi recurată doar odată cu sentința civilă nr. 159 din data de 18 noiembrie 2022, pronunțată de aceeași instanță, prin care a fost soluționată cererea de completare, formulată de petentul Baroul București.

Or, nici sentința civilă anterior menționată și nici încheierea de respingere a cererii de recuzare nu formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac, astfel că nu pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, aceasta fiind chemată să se pronunțe doar cu privire la sentința civilă nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Revenind la cele expuse anterior, întrucât aspectele de nelegalitate reținute cu privire la sentința de fond nu pot fi înlăturate decât prin casarea hotărârii și reluarea judecății în fața aceleiași instanțe, iar în raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de reclamant.

Totodată, Înalta Curte va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, întrucât nu au făcut obiectul contestării în recurs, respectiv soluția de respingere a cerererii de chemare în judecată formulată de către reclamant în contradictoriu cu Baroul București, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Conchizând, Înalta Curte reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că va admite recursul, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ. și va dispune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții U.N.B.R. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Față de solicitarea apărătorului ales al Baroului București de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, s-a dispus conceptarea citativului conform manifestării exprese de voință a recurentului-reclamant, concretizate în formularea memoriului de recurs în contradictoriu cu Baroul București și cu Uniunea Națională a Barourilor din România.

Din conținutul cererii de recurs, rezultă că reclamantul nu a înțeles să formuleze critici de nelegalitate și cu privire la soluția instanței de fond de admitere a excepției calității procesuale pasive a Baroului București, soluție ce a căpătat caracter definitiv, prin nerecurare.

Având în vedere că demersurile făcute de Baroul București în cadrul acestui dosar, au generat cheltuieli de judecată, Înalta Curte, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, va dispune obligarea acestuia la plata către Baroul București a sumei de 400 RON, conform dovezii atașate la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată că Baroul București nu are calitatea procesuală pasivă în recurs și obligă recurentul-reclamant A. la plata către Baroul București a sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții U.N.B.R. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.