ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2956/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.10.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, anularea deciziei nr. 179639/DM/SRS/12.09.2022 emise de pârât, obligarea pârâtului să reexamineze dosarul reclamantului referitor la dreptul de ședere pe termen lung în România, reexaminare care să vizeze inclusiv înscrisurile depuse drept anexe ale acțiunii în contencios administrativ, susținând, în esență, că decizia emisă de IGI ar avea la bază o informare nereală din perspectiva pretinselor suspiciuni la siguranța națională.

1.2. Prin cererea modificatoare înregistrată la dosar la data de 14.02.2023, reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 179639/DM/SRS/12.09.2022 emise de pârât și obligarea acestuia din urmă să reexamineze, în condiții de transparență și de egalitate în fața legii, dosarul său privind acordarea dreptul de ședere pe termen lung în România.

Reclamantul a susținut că cererea sa trebuie analizată și prin raportare la prevederile art. 14

11

alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 129/2018, precum și la cele ale art. 79 și art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, completat cu prevederile art. 3 lit. (b) din RUE nr. 2092/2020, completat cu cele ale art. 81 alin. (2) lit. (g) din TFUE, față de Notificarea nr. x/27.09.2018 transmisă Comisiei Europene de către Reprezentanța Permanentă a României la Uniunea Europeană, în referire la aplicarea unitară a RUE nr. 679/27.04.2016.

Partea a arătat faptul că decizia contestată a fost dată cu încălcarea statului de drept, astfel cum acesta este reglementat în art. 1 alin. (3) și art. 1 alin. (5) din Constituția României, până în data de 16.12.2020, și astfel cum a fost reglementat, începând cu data de 16.12.2020, în cuprinsul art. 4 alin. (2) din RUE nr. 2092/16.12.2020.

Totodată, reclamantul a cerut instanței să constate faptul că datele sale personale de natură economică au fost prelucrate nelegal în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei contestate în cauză.

În opinia sa, repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat poate fi realizată doar prin anularea deciziei nr. 179639/DM/SRS/12.09.2022.

1.3. Reclamantul a formulat la data de 28 aprilie 2023 o nouă cerere precizatoare la acțiunea introductivă de instanță, prin care a reiterat solicitarea de anulare a deciziei nr. 179639/DM/SRS/12.09.2022 emise de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune și de obligare a acestuia din urmă să îi acorde dreptul de ședere pe termen lung.

Curtea de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1522 din 6 octombrie 2023, a respins acțiunea reclamantului A., cetățean de naționalitate georgiană, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței anterior nominalizate a declarat recurs reclamantul A. care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

3.1. În mod eronat, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că recurentul se încadra în situația de excepție reglementată de prevederile art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, motiv pentru care nu era ținut să facă dovada îndeplinirii condiției impuse de art. 71 alin. (1) lit. a) din același act normativ. În acest sens, recurentul a făcut referire la conținutul expertizei fiscale extrajudiciare întocmită de expertul contabil B. din care rezultă faptul că acesta a investit în România o sumă de bani mai mare decât cea impusă de norma în discuție și a creat mai mult de 100 de locuri de muncă.

3.2. Recurentul a arătat că prima instanță a dat o importanță exacerbată informațiilor primite din partea SRI la dosar, fără a cunoaște situația sa personală, efectivă și a achiesat în mod nejustificat la concluzia emitentului actului administrativ contestat în cauză potrivit căreia acesta nu face dovada îndeplinirii cerinței impuse de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Partea a menționat că a formulat cererea pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, întrucât intenționează să dezvolte în continuare afaceri în România și să plătească taxele și impozitele aferente.

În fine, recurentul a făcut referire și la practica consolidată a instanțelor de contencios administrativ în cauze similare în care Inspectoratul General pentru Imigrări a fost obligat să acorde dreptul de ședere pe termen lung mai multor cetățeni străini în privința cărora autoritatea cu competențe în domeniu a arătat că prezintă pericol pentru siguranța națională.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea căii de atac exercitate de recurent ca nefondată și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală, pentru apărările expuse la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurentul A., în temeiul prevederilor art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are ca obiect verificarea legalității deciziei nr. 179639/DM/SRS/12.09.2022 prin care intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a respins cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în Romania, întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) și f) din același act normativ.

Prima instanță a reținut legalitatea refuzului autorității intimate de aprobare a cererii recurentului, deoarece actele existente la dosarul cauzei, precum și informațiile comunicate cu adresa nr. x/30.05.2023 a Serviciului Român de Informații - UM nr. 0198 București, înregistrată sub nr. x/8.06.2023 la Compartimentul de Informații Clasificate al instanței și cu adresa nr. x/14.03.2023 a MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări, înregistrată sub nr. x/22.06.2023 la Compartimentul de Informații Clasificate al instanței, înscrisuri cu caracter "strict secret", dovedesc că cererea sa este neîntemeiată, acesta neîndeplinind condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

De asemenea, instanța de fond a menționat faptul că nu prezintă importanță analizarea îndeplinirii de către recurent a condiției impuse de prevederile art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, în contextul în care s-a constatat deja neîndeplinirea celeilalte condiții prevăzute la lit. f) a aceluiași articol, iar condițiile analizate sunt cumulative.

În fine, curtea de apel a menționat și faptul că recurentul nu a făcut dovada că a efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau a creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă pentru a beneficia de acordarea dreptului de ședere pe termen lung în Romania fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) din actul normativ aplicabil.

Soluția primei instanțe este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în care se precizează faptul că o condiție pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România este aceea ca persoana în cauză să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În urma analizării înscrisurilor administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că datele și informațiile cuprinse în documentele clasificate, nivel de secretizare "strict secret", ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informații Clasificate al instanței, fac pe deplin dovada faptului că există indicii în sensul că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională și că activitățile desfășurate de acesta cad sub incidența dispozițiilor art. 3 lit. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României.

În atare situație, este lipsită de relevanță juridică din perspectiva subiectului analizat intenția recurentului de a beneficia de drept de ședere pe termen lung în Romania pentru a derula activități economice, așa cum acesta susține în memoriul de recurs.

Nici referirea recurentului la practica consolidată a instanțelor de contencios administrativ în cauze similare nu poate constitui un argument valid pentru admiterea cererii sale, întrucât decizia de refuz al acordării dreptului de ședere pe termen lung se ia ținând cont de circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte, după cum prevăd dispozițiile art. 74 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră că este nefondată critica recurentului prezentată la pct. 3.1 din decizia de față.

Într-adevăr, așa cum se arată de către recurent în prezenta cale de atac, respectarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 exonerează solicitantul de probarea îndeplinirii condițiilor nominalizate în alin. (1) lit. a) și b) din același articol. Însă, trebuie avut în vedere faptul că articolul aflat în discuție impune obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor menționate în cuprinsul acestuia. Or, în speța de față, după cum s-a precizat anterior, nu este respectată cerința de la art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002. În atare situație, după cum în mod corect a raționat prima instanță, nu mai prezintă importanță dacă recurentul a efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau a creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă pentru a putea beneficia de acordarea dreptului de ședere pe termen lung în Romania.

În consecință, față de cele ce preced, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1522 din 6 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.