ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2753/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., Societatea Profesională Notarială B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Concurenței și Administrația Prezidențială, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- pe cale de excepție - constatarea lipsei calității procesuale a reclamanților, respectiv lipsa calității de subiect activ al contravenției constatate si sancționată prin Decizia nr. 76 din 20.12.2017 emisă de către Consiliul Concurenței;

- pe cale de excepție - constatarea nulității actului administrativ de aplicare a sancțiunii contravenționale, respectiv nulității Deciziei nr. 76 din 20.12.2017;

- pe fond - anularea ca netemeinică și nelegală a Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de Consiliul Concurenței privind constatarea și sancționarea unor fapte anticoncurențiale, în ceea ce privește sancționarea contravențională a reclamanților,

- în subsidiar, în situația reținerii existenței faptei imputate, reducerea amenzii până la nivelul minim legal.

I.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 718 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibile, excepțiile de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015, a Decretului nr. 703/2009, a minutei din data de 20.12.2017 și a Ordinului nr. 509/2015; a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 1237/2017; a admis excepția tardivității motivelor noi de nelegalitate și a respins aceste motive ca tardiv formulate.

Totodată, a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții A., Societatea Profesională Notarială B., C. și D. și pe pârâții Consiliul Concurenței și Administrația Prezidențială și a anulat, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017, emisă de pârât, în ceea ce îi privește pe reclamanți.

I.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 718 din 21 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 483 și ale art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Concurenței a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 718/2023, pronunțate de Curtea Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și reținerea cauzei spre rejudecare.

În esență, arată că instanța de fond, în mod eronat, a reținut următoarele aspecte:

- prin actul atacat nu a fost descrisă corespunzător participarea intimaților- reclamanți la fapta anticoncurențială imputată;

- simpla transmitere a unei corespondențe electronice doar către unul dintre intimații - reclamanți nu este suficientă pentru a aprecia că aceștia au aderat la practica reținută prin decizia contestată;

- prezumția de participare la fapta anticoncurențială incriminată este înlăturată întrucât onorariile aprobate prin Ordinele Ministrului Justiției sunt minimale, ceea ce presupune că pot fi depășite, iar notarii publici A., C. și D. au perceput, pentru activitatea notarială desfășurată, în perioada analizată în decizia Consiliului Concurenței, onorarii situate între minimul aprobat prin Ordinele Ministrului Justiției și onorariile minime stabilite la nivelul membrilor CNPSV.

I.3.1. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul apreciază că soluția instanței de fond, în ceea ce privește anularea parțială a Deciziei nr. 76/2017, cu privire la intimații - reclamanți, s-a întemeiat pe motive contradictorii întrucât în prima parte a considerentelor Curtea de Apel București a reținut că participarea reclamanților la fapta anticoncurențială incriminată prin decizia contestată nu este dovedită și, ulterior, în cadrul aceleași sentințe, a reținut, în mod eronat, că fapta săvârșită de notarii publici membri ai CNPSV, printre care și intimații - reclamanți, nu reprezintă o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței întrucât aceștia au aplicat onorarii care se aflau în limita dintre minimul prevăzut de Ordinele Ministrului Justiției și cel stabilit, prin concertare, de către notarii publici.

Un alt element contradictoriu rezidă din considerentele sentinței, în opinia recurentului-pârât, în condițiile în care instanța de fond afirmă că decizia autorității de concurență nu probează fapta anticoncurențială reținută, dar confirmă existența unei concertări a notarilor publici în ceea ce privește plafonul onorariilor minime aplicate în activitatea notarială.

De asemenea, recurentul-pârât învederează că motivele contradictorii din cadrul sentinței recurate reies și din faptul că instanța de fond a reținut existența probei constând în e-mailul din data de 25.02.2011, comunicat pe adresa de e-mail a notarului public A., corespondență ce conține tabelul cu onorariile incriminate în decizia nr. 76/2017, și, în contradicție cu cele anterior reținute, a concluzionat că, în cauză, decizia autorității de concurență, în ceea ce îi privește strict pe reclamanți, s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piață.

Astfel, Consiliul Concurenței apreciază că sențința recurată conține considerente divergente și prin motivarea instanței de fond, întrucât aceasta a redus întreg probatoriul la corespondența electronică din 25.02.2011.

În continuare, în susținerea recursului, recurentul arată, în sens contrar celor reținute de instanța de fond, că probele ce au fundamentat decizia contestată sunt: denunțul notarului public E.; documentele ridicate în urma inspecțiilor inopinate care au avut loc la sediile notarilor publici, respectiv CNPSV; e-mailul cuprinzând tabelele cu onorarii minimale transmise în data de 9 iulie 2010 de către CNPSV membrilor acesteia; e-mailul din data de 25 februarie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia, printre care și notarului public A.; e-mailul din 28 octombrie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia; adresa CNPSV către UNNPR cu privire la propunerile de modificare a Normelor din 2011 (adresa din 13 august 2010); documentele și informațiile transmise de către notarii publici la solicitarea Consiliului Concurenței (ex: informațiile suplimentare transmise de către notarul public F. prin adresele nr. x/27 iulie 2015 și nr. 222 din 13 august 2015; informațiile suplimentare transmise Consiliului Concurenței de către notarul public G. prin adresa din 14 august 2015, informațiile suplimentare transmise Consiliului Concurenței de către notarul public H. etc) prin care aceștia au recunoscut faptul că le-au fost comunicate aceste tabele cu onorarii minimale de către CNPSV; aplicația informatică dezvoltată de către CNPSV cu scopul de a facilita aplicarea în mod unitar a onorariilor minimale stabilite la nivelul membrilor CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011; declarațiile notarilor publici prin care aceștia confirmă existența aplicației informatice dezvoltate de către CNPSV precum și adresele transmise Consiliului Concurenței de către aceștia, prin care au furnizat autorității de concurență copii de pe documente/tabele generate cu ajutorul acestei aplicații.

I.3.2. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul Concurenței susține că, prin sentința civilă nr. 718/2023, Curtea de Apel București a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Legii concurenței, precum și principiile statuate în jurisprudența europeană.

Contrar celor reținute în cuprinsul sentinței civile recurate, Consiliul Concurenței apreciază că autoritatea de concurență a arătat în mod expres atât elementele de fapt, cât și cele de drept care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare, detaliate în cuprinsul capitolului 6 - Acte și fapte constatate și umătoarele capitole.

Motivarea întregului act administrativ a avut în vedere circumstanțele specifice cazului investigat, natura faptei anticoncurențiale, probele ce au fundamentat decizia autorității de concurență, cu secțiuni dedicate fiecărui notar public investigat. Astfel, recurentul-pârât arată că, în ceea ce îi privește pe notarii publici A. și C. aspectele reținute de către autoritatea de concurență se regăsesc în subcapitolul 6.3.5 - Societatea Profesională Notarială "B.", iar față de notarul public D. se regăsesc la subcapitolul 6.3.59 - Biroul Individual Notarial D..

Recurentul-pârât Consiliul Concurenței susține că judecătorul fondului a făcut abstracție de ansamblul probator care a fundamentat decizia Consiliului și nu l-a analizat în integralitate.

Consiliul învederează că în mod greșit a reținut instanța de fond că simpla transmitere a unei corespondențe electronice doar către unul dintre intimații -reclamanți nu este suficientă pentru a aprecia că aceștia au aderat la practica reținută prin decizia contestată.

Arată în continuare că instanța de fond a reținut, în mod eronat, faptul că decizia nr. 76/2017, în ceea ce îi privește pe notarii publici C., A. și D., s-a bazat, în mod exclusiv, pe comportamentul acestora pe piață și a făcut abstracție de ansamblul probatoriu care a fundamentat decizia Consiliului, nerealizând astfel o analiză integrală a probatoriului din cuprinsul acesteia. Reiterează faptul că acesta se regăsește în cuprinsul Deciziei nr. 76/2017, la capitolul 6 - Acte și fapte constatate.

Totodată, Cosiliul apreciază că prin considerentele sentinței recurate, instanța de fond face abstracție de existența instituției "distanțării publice", noțiune specifică domeniului concurenței, confirmată și de instanța europeană, ce reprezintă singura modalitate de exonerare de răspundere pentru participarea la o înțelegere și/sau practică concertată cu obiect anticoncurențial.

Recurentul-pârât arată că intimații-reclamanți, contrar unei jurisprudențe care impune delimitarea de orice inițiativă ilicită:

- nu s-au distanțat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piața serviciilor notariale, rezoluția diferită de cea a concurenților și comportamentul independent adoptat pe piață;

- nu au comunicat celorlalți notari că doresc să nu mai fie informați cu privire la onorariile minimale agreate/stabilite la nivelul membrilor CNPSV;

- nu au informat că intenționează să acționeze pe piață independent, conform rezoluțiilor proprii.

Învederează totodată că, în jurisprudența instanței europene și a instanței supreme s-a statuat că nu este necesar ca un agent economic să fie conștient că încalcă regulile de concurență prevăzute în Tratat pentru a considera că o încălcare a fost săvârșită în mod intenționat. Este suficient ca acel agent economic să nu fi putut să nu fie conștient de faptul că prin comportamentul sancționat se restrângea concurența.

Recurentul-pârât învederează că reclamanții nu doar că nu s-au distanțat clar de înțelegerea anticoncurențială, dar au și practicat onorariile minimale stabilite/convenite de membrii CNPSV.

Recurentul-pârât arată că în mod greșit instanța de fond a înlăturat prezumția de participare la fapta anticoncurențială incriminată întrucât onorariile aprobate prin Ordinele Ministrului Justiției sunt minimale, ceea ce presupune că pot fi depășite, iar notarii publici A., C. și D. au perceput, pentru activitatea notarială desfășurată, în perioada analizată în decizia Consiliului onorarii situate, între minimul aprobat prin Ordinele Ministrului Justiției și onorariile minime stabilite la nivelul membrilor C.N.P.S.V.

Recurentul motivează că instanța de fond a reținut în mod eronat obiectul faptei incriminate prin Decizia nr. 76/2017. Arată că acesta constă în fixarea/stabilirea, în mod concertat, de către notarii publici membri ai CNPSV, a unor onorarii minimale situate la un nivel superior onorariilor minime deja aprobate prin Ordinele Ministrului Justiției și, nicidecum, aplicarea unor onorarii pornind de la valoarea minimă prevăzută de Normele 2005 sau Normele 2011, dar formate în mod independent, prin "jocul liber al concurenței".

Totodată, susține că instanța de fond a ignorat cele reținute la paragrafele 164, 165 și 357 din Decizia Consiliului Concurenței, respectiv faptul că, din înscrisurile transmise de către notarii publici A., C. și D., în cadrul investigației, rezultă că aceștia au aplicat în activitatea notarială desfășurată onorariile ce fac obiectul faptei anticoncurențiale reținute în decizia 76/2017, fiind evidențiate în cuprinsul acesteia o serie de exemple de onorarii, percepute de notarii publici din prezenta cauză, ce sunt identice cu onorariile ce fac obiectul faptei incriminate.

Recurentul-pârât învederează practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, relevată prin Decizia nr. 3810/2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și decizia nr. 4594/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018 în dosare similare.

I.4. Apărările formulate în cauză

4.1. Pârâta Administrația Prezidențială a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea soluției instanței de fond, de respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015 și a Decretului nr. 703/2009 ca fiind temeinică și legală.

4.2. Intimații-reclamanți A., C., D. au formulat note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de Consiliul Concurenței și menținerea hotărârii instanței de fond.

I.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 14.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, dată la care prezenta cauză a fost amânată la data de 22.05.2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Înalta Curte reține în esență că la data de 20.05.2015, prin Ordinul nr. 278 al Consiliului Concurenței, a fost declanșată investigația având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței, de către Camera Notarilor Publici Suceava și membrii acesteia, prin stabilirea unor onorarii minimale, peste nivelul aprobat conform Ordinului Ministrului Justiției nr. 943/C/2005, respectiv Ordinului Ministrului Justiției nr. 46C/2011.

Prin Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de Consiliul Concurenței, pârâta a constatat încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, prin încheierea unei înțelegeri și/sau realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale diferite față de cele aprobate prin Ordinul MJ nr. 943/C/2005 și Ordinul MJ nr. 46/C/2011, având ca obiect restricționarea concurenței privind onorariile minime practicate în județele Suceava și Botoșani de către notarii publici constituiți în birouri individuale notariale și societăți profesionale de pe raza teritorială a Curții de Apel Suceava.

Potrivit deciziei contestate, Autoritatea de Concurență a fost sesizată în baza unui denunț al Notarului public E., prin care erau denunțate posibile practici anticoncurențiale săvârșite de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici Suceava, respectiv, Colegiul Director ar fi impus practicarea unor onorarii standardizate, diferite de cele stabilite de stat. La acest denunț au fost atașate două tabele cuprinzând onorariile minimale transmise de CNP Suceava către notarii din județele Suceava și Botoșani, intitulate "Onorarii minimale stabilite în sumă progresivă și determinată începând cu 28.02.2011 - jud. Botoșani și Suceava".

În urma investigației efectuate de pârâtul Consiliul Concurenței, s-a reținut că în perioada iunie 2010 - octombrie 2011 notarii publici membri ai CNPSV au inițiat discuții pentru crearea unor grile notariale superioare celor stabilite prin Ordinul nr. 943/2005, respectiv prin Ordinul nr. 46/2011. În acest sens, s-a arătat că personalul angajat al Camerei Notarilor Suceava a fost implicat activ în diseminarea și distribuirea grilelor cu onorariile agreate de către toți notarii publici activi din circumscripție.

S-a mai arătat, totodată, că la data de 08.07.2010, notarii publici ai CNPSV s-au întâlnit într-o ședință în care s-au stabilit onorariile minimale ce urmau a fi practicate la nivelele județelor Suceava și Botoșani.

Dovada existenței unor onorarii minimale la nivelul județului Suceava, superioare celor din Normele 2005, a reținut pârâtul prin decizie, este confirmată de transmiterea unuia dintre tabele, la data de 09 iulie 2010, ora 08:23, de la adresa de mail x@x.ro către notarul I., notar public din municipiul Rădăuți, prin aceasta adresă atestându-se stabilirea onorariilor în ședința din data de 08.07.2010.

Consiliul Concurenței a arătat că, verificând copiile registrelor notariale, se observă că onorariile minime agreate pentru aceste localități s-au aplicat și de către birourile notariale ce activau în alte circumscripții teritoriale judecătorești din raza teritorială a Curții de Apel Suceava.

Prin Anexa nr. 6 la Raportul de investigație, autoritatea de concurență a realizat o comparație între onorariile minime practicate de către birourile notariale din circumscripțiile enumerate mai sus în perioada iulie 2010 - noiembrie 2010 și cele stabilite prin Normele UNNPR 2005, precum și o comparație a onorariilor minime stabilite la nivelul CNPSV față de cele din Normele 2011.

Pârâtul Consiliul Concurenței a arătat că, la data de 25.11.2011, s-au transmis două comunicări succesive către toți notarii publici în activitate, prin care aceștia erau informați despre reactualizarea Secțiunii 2011 de pe website-ul CNPSV cu Onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc, respectiv Onorarii minimale Botoșani 28.02.2011.doc., prin care s-au dispus majorarea unor onorarii minimale, diminuarea altor onorarii minimale, împărțirea pe categorii, reținând pârâtul că transmiterea comunicărilor la 3 zile după intrarea în vigoare a Normelor 2011 denotă intenția clară a părților implicate de a deroga de la Norme.

Consiliul a reținut că reclamantul A. se află printre destinatarii comunicării transmise de la adresa x@x.ro în data de 25.11.2011, că din copiile ridicate de pe registrele general notariale a rezultat că ambii membri ai asocierii S.P.N. B. au respectat onorariile minimale stabilite și/sau agreate de către membrii CNPSV, începând cu luna iulie 2010 în cazul notarului public A. și începând cu februarie 2023 în cazul notarului public C..

S-a mai reținut că reclamanții nu au prezentat dovezi care să ateste încetarea săvârșirii faptei anticoncurențiale, materialul probator din dosar relevând punerea în aplicare a onorariilor minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV de la datele menționate.

Totodată, s-a învederat că reclamanții nu s-au distanțat public de înțelegerea/practica de majorare a onorariilor minimale existentă la nivelul membrilor CNPSV.

Cu referire la reclamanta D., s-a arătat că aceasta a fost notar stagiar în cadrul biroului notarului public J., cunoscând astfel, încă din perioada stagiului, politica de onorarii a acestuia, adaptată la nivelul agreat de către membrii CNPSV.

S-a reținut că notarul public D. s-a aliniat la onorariile minimale stabilite și/sau agreate la nivelul membrilor CNPSV încă de la începutul activității, 12 ianuarie 2014. Astfel, s-a arătat că aceasta a practicat nivelele onorariilor minimale agreate pentru contractele de comodat sau pentru antecontractele de vânzare cumpărare (200 RON). De asemenea, s-a constatat că onorariile practicate pentru copii legalizate, autentificarea procurilor și declarațiilor sunt la nivelele stabilite și/sau agreate de membrii CNPSV.

A mai arătat pârâtul că nici reclamanta D. nu a prezentat dovezi care să ateste încetarea săvârșirii faptei anticoncurențiale și nici nu s-a distanțat public de înțelegerea/practica de majorare a onorariilor minimale existentă la nivelul membrilor CNPSV.

Prin sentința civilă nr. 718 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel București -, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibile, excepțiile de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015, a Decretului nr. 703/2009, a minutei din data de 20.12.2017 și a Ordinului nr. 509/2015; a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 1237/2017; a admis excepția tardivității motivelor noi de nelegalitate și a respins aceste motive ca tardiv formulate.

Totodată, a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții A., Societatea Profesională Notarială B., C. și D. și pe pârâții Consiliul Concurenței și Administrația Prezidențială și a anulat, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017, emisă de pârât, în ceea ce îi privește pe reclamanți.

În temeiul dispozițiilor art. 483 și ale art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Concurenței a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 718/2023, pronunțate de Curtea Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și reținerea cauzei spre rejudecare.

II.2. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, Înalta Curte reține că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează, practic, cu soluționarea procesului fără a intra pe fondul cauzei, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanța nu analizează argumentele părților, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Din această jurisprudență, Înalta Curte reține că, deși art. 6 alin. (1) nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], acesta impune ca instanța internă să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale. Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30).

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat în mod efectiv susținerile părților procesuale prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză, cu aplicarea dispozițiilor legale incidente, pentru a pronunța soluția de la fondul cauzei, ci a procedat la o analiză superficială a elementelor factuale și ale coordonatelor de ansamblu ale speței.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o analiză superficială a cauzei, aplicând de o manieră necircumstanțiată la împrejurările concrete ale cauzei jurisprudența europeană și cea a instanței supreme în materie, fără a acorda însă susținerilor recurentului-pârât un răspuns adecvat care să conducă la concluzia că a existat o analiză efectivă a acestora, singura de natură a garanta dreptul la un proces echitabil sub componenta dreptului la apărare.

Cu excepția chestiunilor de principiu care se desprind din jusrisprudența Uniunii Europene, precum și a excepțiilor analizate, care au fost corect dezlegate la nivel teoretic de către instanța de fond, nu au primit o analiză în concret chestiunile specifice prezentei cauze cu privire la stabilirea cu claritate a situației de fapt, existența faptei în concret și caracterul imputabil al acesteia, durata, delimitarea exactă a pieței relevante ș.a.m.d., care se impuneau a fi analizate în raport de susținerile recurentului-pârât, iar nu doar la nivelul principiilor desprinse din jurisprudența națională și europeană, reținută la nivel teoretic de instanța de fond.

Cu toate acestea, examinarea reală a cauzei presupunea nu doar o analiză fundamentată la nivel de principiu, ci o examinare în concret a circumstanțelor cauzei în raport de susținerile individuale ale părților.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut că implicarea sau aderarea reclamantului nu este dovedită doar de primirea comunicării electronice din partea CNPSV cu privire la nivelul onorariilor minime, dar nici nu a înfățișat toate împrejurările situației de fapt, cu expunerea pe larg a acțiunilor sau omisiunilor care conturează sau exclud săvârșirea faptei.

Într-adevăr, instanța de fond a prezentat și considerente în sensul unei practici jurisprudențiale europene care statuează cu privire la inexistența unei înțelegeri anticoncurențiale prin simpla primire a corespondenței electronice de către o întreprindere, însă, în ceea ce-i privește pe intimații-reclamanți, instanța nu clarifică dacă acesta a fost sau nu singurul criteriu de constatare a participării la înțelegere sau care sunt motivele înlăturării altor criterii, spre exemplu acceptarea tacită a înțelegerii sau, din contră, dovedirea faptului că informațiile primite de intimații-reclamanți nu le-au influențat în niciun fel activitatea.

Astfel, o serie întreagă de argumente invocate de recurentul-pârât nu au primit o dezlegare adecvată, respectiv:

- înțelegerea și/sau practica concertată încheiată între notarii publici membri ai CNPSV intră în categoria înțelegerilor și/sau practicilor concertate orizontale care restricționează concurența prin obiect, nefiind necesară demonstrarea efectelor fixării onorariilor minime asupra concurenței în ansamblu;

- motivarea întregului act administrativ a avut în vedere circumstanțele specifice cazului investigat, natura faptei anticoncurențiale, probele ce au fundamentat decizia autorității de concurență, cu secțiuni dedicate fiecărui notar public investigat în secțiunea Acte și fapte constatate din capitolul 6 al Deciziei nr. 76/2017, nebazându-se în mod exclusiv pe comportamentul notarilor publici pe piață;

- obiectul faptei incriminate prin Decizia nr. 76/2017 constă în fixarea/stabilirea, în mod concertat, de către notarii publici membri ai CNPSV, a unor onorarii minimale situate la un nivel superior onorariilor minime deja aprobate prin Ordinele Ministrului Justiției, iar nu în aplicarea unor onorarii pornind de la valoarea minimă prevăzută în Normele 2005 sau Normele 2011, dar formate în mod independent - prin "jocul liber al concurenței";

- faptul că din înscrisurile transmise de către notarii publici în cauză, în cadrul investigației, rezultă că aceștia au aplicat în activitatea notarială desfășurată onorariile ce fac obiectul faptei anticoncurențiale reținute în decizia nr. 76/2017;

- instituția "distanțării publice", noțiune specifică domeniului concurenței, ce reprezintă singura modalitate de exonerare de răspundere pentru participarea la o înțelegere și/sau practică concertată cu obiect anticoncurențial.

Instanța de fond a concluzionat că, în cauză, decizia autorității de concurență, în ceea ce îi privește strict pe reclamanți, s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piață, fără a face însă o analiză a probatoriului administrat în cauză pe situația concretă a intimaților și fără a arăta motivele pentru care argumentele Consiliului Concurenței bazate pe acest probatoriu sunt desființate.

În acest sens, Înalta Curte reține că Consiliul Concurenței a invocat ca probe ce au fundamentat decizia contestată: denunțul notarului public E.; documentele ridicate în urma inspecțiilor inopinate care au avut loc la sediile notarilor publici, respectiv CNPSV; e-mailul cuprinzând tabelele cu onorarii minimale transmise în data de 09 iulie 2010 de către CNPSV membrilor acesteia; e-mailul din data de 25 februarie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia, printre care și notarului public A.; e-mailul din 28 octombrie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia; adresa CNPSV către UNNPR cu privire la propunerile de modificare a Normelor din 2011 (adresa din 13 august 2010); documentele și informațiile transmise de către notarii publici la solicitarea Consiliului Concurenței (ex: informațiile suplimentare transmise de către notarul public F. prin adresele nr. x/27 iulie 2015 și nr. 222 din 13 august 2015; informațiile suplimentare transmise Consiliului Concurenței de către notarul public G. prin adresa din 14 august 2015, informațiile suplimentare transmise Consiliului Concurenței de către notarul public H. etc) prin care aceștia au recunoscut faptul că le-au fost comunicate aceste tabele cu onorarii minimale de către CNPSV; aplicația informatică dezvoltată de către CNPSV cu scopul de a facilita aplicarea în mod unitar a onorariilor minimale stabilite la nivelul membrilor CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011; declarațiile notarilor publici prin care aceștia confirmă existența aplicației informatice dezvoltate de către CNPSV precum și adresele transmise Consiliului Concurenței de către aceștia, prin care au furnizat autorității de concurență copii de pe documente/tabele generate cu ajutorul acestei aplicații.

Or, din sentința atacată nu rezultă o analiză în concret a acestor probe, acestea nu sunt înlăturate motivat, din considerente neputându-se desprinde motivele pentru care instanța de fond nu a atribuit acestora o valoare probatorie.

În esență, raționamentul instanței este bazat pe o aplicare necircumstanțiată a cauzei C-74/14 Eturas și alții, în care, cu privire la situația specială a schimbului de informații prin email și a valorii probatorii aunui astfel de e-mail, CJUE arătat că:

"29. În primul rând, în măsura în care instanța de trimitere ridică problema dacă transmiterea unui mesaj precum cel în discuție în litigiul principal poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că operatorii care au participat la sistem aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoștință de conținutul său, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, în orice procedură națională de aplicare a articolului 101 TFUE, sarcina probei unei încălcări a articolului 101 alin. (1) TFUE revine părții sau autorității care invocă încălcarea.

(...)33 Desigur, Curtea s-a pronunțat în sensul că prezumția de cauzalitate dintre o concertare și comportamentul pe piață al întreprinderilor care participă la aceasta, potrivit căreia întreprinderile respective, atunci când rămân active pe această piață, țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a-și stabili comportamentul pe această piață, decurge din articolul 101 alin. (1) TFUE și, în consecință, face parte integrantă din dreptul Uniunii, pe care instanța națională este obligată să îl aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 51-53).

(...)36 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, existența unei practici concertate sau a unui acord anticoncurențial trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctul 26 și jurisprudența citată).

37 În consecință, principiul efectivității impune ca dovada unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii să poată fi adusă nu numai prin probe directe, ci și prin intermediul unor indicii, cu condiția ca acestea să fie obiective și concordante.(...)

39 Prezumția de nevinovăție se opune ca instanța de trimitere să deducă din simpla transmitere a mesajului în discuție în litigiul principal că agențiile de turism în cauză trebuiau în mod necesar să aibă cunoștință de conținutul acestuia.

40 Cu toate acestea, prezumția de nevinovăție nu se opune ca instanța de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuție în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective și concordante, să stea la baza presupunerii că agențiile de turism în discuție în litigiul principal aveau cunoștință de conținutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiția ca respectivele agenții să păstreze posibilitatea de a o refuta.

41 În ceea ce privește această refutare, instanța de trimitere nu poate impune demersuri excesive sau nerealiste. Agențiile de turism în discuție în litigiile principale trebuie să aibă posibilitatea de a refuta prezumția că aveau cunoștință de conținutul mesajului în discuție în litigiul principal de la data transmiterii acestui mesaj demonstrând, de exemplu, că nu au primit mesajul respectiv sau că nu au consultat rubrica în discuție ori nu au consultat-o decât după ce s-a scurs un anumit timp de la această transmitere.

42 În al doilea rând, în ceea ce privește participarea agențiilor de turism în cauză la o practică concertată în sensul articolului 101 alin. (1) TFUE, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul acestei dispoziții, noțiunea "practică concertată" implică, pe lângă concertarea dintre întreprinderile în cauză, un comportament pe piață care dă curs acestei concertări și o legătură de cauzalitate între aceste două elemente (Hotărârea Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C-286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 126, precum și jurisprudența citată).(...)

45 În schimb, dacă cunoașterea de către o agenție de turism a respectivului mesaj nu poate fi stabilită, participarea sa la o concertare nu poate fi dedusă numai din existența restricției tehnice instituite în sistemul în discuție în litigiul principal, fără să se stabilească în temeiul altor indicii obiective și concordante că a achiesat în mod tacit la o acțiune anticoncurențială.

46 În al treilea rând, trebuie să se constate că o agenție de turism poate refuta prezumția participării sale la o practică concertată demonstrând că s-a distanțat public de această practică sau că a denunțat-o entităților administrative. În plus, potrivit jurisprudenței Curții, într-un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care nu este vorba despre o reuniune coluzivă, distanțarea publică sau denunțarea către entitățile administrative nu sunt unicele mijloace pentru a refuta prezumția participării unei întreprinderi la o încălcare, ci pot fi prezentate și alte probe în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctele 23 și 24)."

Aplicarea în prezenta cauză a acestei jurisprudențe presupunea, așa cum se arată chiar în paragraful 40 din considerentele acestei decizii, analiza tuturor indiciilor și probelor furnizate pentru a se demonstra că într-adevăr intimații nu au avut cunoștință de mesajul transmis, dat fiind că, potrivit acestei cauze, prezumția de nevinovăție nu se opune ca instanța de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuție în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective și concordante, să stea la baza presupunerii că întreprinderea sancționată avea cunoștință de conținutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiția ca respectivele aceasta să păstreze posibilitatea de a o refuta.

În sfârșit, în măsura în care ar fi rezultat că intimații au avut cunoștință de mesajul transmis, ar fi devenit incidentă prezumția de cauzalitate dintre o concertare și comportamentul pe piață al întreprinderilor care participă la aceasta, potrivit căreia întreprinderile respective, atunci când rămân active pe această piață, țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a-și stabili comportamentul pe această piață, prezumție care, așa cum rezultă din paragraful 32 al jurisprudenței citate, face parte integrantă din dreptul Uniunii, pe care instanța de fond era obligată să îl aplice.

Răsturnarea acestei prezumții ar fi putut fi făcută de către intimați prin proba distanțării publice, potrivit principiilor care se desprind din aceeași jurisprudență.

Omisiunea instanței de a arăta motivele de fapt și de drept care au determinat soluția pronunțată, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, limitându-se la a aplica cauza Eturas de o manieră abstractă, fără a urma toate etapele raționamentului mai sus prezentat, face imposibilă verificarea legalității și temeiniciei hotărârii, impunându-se casarea acesteia cu trimitere spre rejudecare.

În rejudecare, instanța va ține seama de principiile care se desprind din jurisprudența europeană, astfel cum vor fi prezentate în cele ce urmează:

- o întreprindere participă la o înțelegere chiar dacă asistă pasivă la întâlniri cu concurenții săi în cadrul cărora un singur participant își dezvăluie intențiile (Cazul T-202/98 Tate & Lyle vechiul Comisia [2001] ECR II-2035, par. 54);

- simpla participare a unei întreprinderi la întâlniri ce implică activități anticoncurențiale intră sub incidența interdicțiilor legale (Cazul T-141/94, Thyssen Stahl vechiul Comisia, par. 177);

- întreprinderea care a fost informată (hotărârea în cauzele conexate T-202/98 și T-207/98 Tate & Lyle și alții vechiul Comisia, [2001] ECR II-2035, par. 58) cu privire la intenția comună a concurenților săi de a adopta un comportament anticoncurențial și care rămâne activă pe piață este prezumată că va lua în considerare, în mod direct sau indirect, la stabilirea propriului comportament pe piață, intențiile comune ale concurenților săi de a se comporta într-un anumit mod (hotărârea în cauza T-1/89 Rhone Poulenc vechiul Comisia, [1991] ECR II-867, par. 123);

- o întreprindere participantă la o înțelegere va putea fi reținută responsabilă pentru comportamentul celorlalte întreprinderi la încălcare pentru întreaga perioadă a implicării sale în măsura în care se demonstrează că "întreprinderea respectivă era conștientă de conduita ilicită a celorlalți participanți sau ar fi putut în mod rezonabil să o prevadă și era pregătită să accepte acest risc" (cazul T-9/99 HFB Holding, par. 231); fundamentându-și concluziile pe considerentele paragrafului 203 din hotărârea pronunțată în cazul Comisia v Anic (Cazul C-49/92 P Comisia v Anic Partecipazioni [1999] ECR1-4125), CJUE a reținut: "O astfel de concluzie nu este în contradicție cu principiul răspunderii personale, nici nu neglijează/înlătură analiza individuală a probelor administrate și nici nu afectează dreptul la apărare a întreprinderilor implicate";

- comunicarea către părți a unui acord și acceptarea sa tacită este suficientă pentru a proba existența unei înțelegeri contrară art. 101 din Tratat. Chiar și acceptarea tacită poate fi socotită, atunci când partea implicată nu se distanțează, ca o aprobare a/și o participare la o înțelegere interzisă. Faptul că o întreprindere este destinatara unui document referitor la existența unui acord anticoncurențial, în lipsa oricărui indiciu că respectiva întreprindere s-a distanțat de scopul acelui acord anticoncurențial, dovedește participarea acelei întreprinderi la înțelegerea și/sau practica concertată incriminată la momentul în care acel document a fost expediat (hotărârea în cauza T-56/99 Marlines vechiul Comisia, [2003], ECR II-5225, par. 30);

- când documentele incriminatorii sunt constituite din elemente de corespondență care se referă la înțelegeri și comportamente care sunt în mod evident interzise, o întreprindere nu se poate baza pe faptul că aceasta, Comisia, nu are probe care să dovedească că a contactat celelalte companii implicate pentru a le informa că a acceptat punctul lor de vedere. Prin urmare, solicitantul poate evita încălcarea art. 81 doar distanțându-se în mod deschis și fără echivoc de cartel după primirea corespondenței în cauză. Atunci când a fost stabilit că o întreprindere nu s-a distanțat, simplul fapt că a primit de la celelalte întreprinderi un anumit număr de telexuri care se referă la înțelegeri privind prețurile poate fi de ajuns să dovedească că solicitantul a participat la acele înțelegeri (cauza T-56/99 Marlines vechiul Comisia, [2003], par. 56);

- pentru a evita răspunderea pentru încălcarea normelor de concurență, întreprinderea respectivă trebuie să demonstreze fie că informațiile pe care le-a primit nu i-au influențat în niciun fel acțiunile (C-199/92 P Hulls AG vechiul Comisia [1999] ECR I-4287, par. 162), fie că s-a distanțat/delimitat de ceea ce s-a discutat (Cazul T-9/99 HFB Holding, par. 223, Cazul T-141/89, Trefileurope Sale SARL vechiul Comisia, par. 85, Aalborg Portland și alții vechiul Comisia, par. 55 și par. 81-88).

Relevantă în acest sens este jurisprudența CJUE cu privire la noțiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenții propriu-zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).

În acord cu această jurisprudență, chiar și participarea pasivă la practica concertată intră sub incidența art. 5 din Legea concurenței, aceasta fiind și situația schimbului de informații cu privire la onorariile practicate și stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piață.

În acest sens este și jurisprudența CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a arăta că: "În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă, prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Instanța europeană a arătat că: "(…) dacă respectiva concertare este, precum în speță, punctuală și urmărește exclusiv armonizarea comportamentului pe piață în legătură cu un aspect izolat al concurenței, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurențial urmărit de întreprinderile respective.

61 În aceste condiții, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să țină cont de schimburile de informații cu concurenții pentru a determina comportamentul lor pe piața în discuție și să înlocuiască în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică."

Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurențiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Allianz Hungária Biztosító și alții, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabilește obiectul anticoncurențial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenței. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conținutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se analizeze efectele acestuia și, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurența a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, pct. 28 și 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P și C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).