ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2616/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul Sindicatul Național al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea dispozițiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevăd că "Prim-grefierii, grefierii șefi, grefierii șefi secție și grefierii șefi serviciu au următoarele atribuții: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuții dispuse de procurorul ierarhic superior."

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 486 din 14 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 486 din 14 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național al A. a declarat recurs, solicitând casarea în totalitate a sentinței civile nr. 486/2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și, în urma rejudecării fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării dispozițiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevede că "Prim-grefierii, grefierii șefi, grefierii șefi secție și grefierii șefi serviciu au următoarele atribuții: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuții dispuse de procurorul ierarhic superior". Recurentul-reclamant a invocat incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și prin prisma nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. În opinia sa, hotărârea criticată cuprinde raționamente logico-juridic și motive contradictorii, instanța de fond mărginindu-se la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul acțiunii judiciare, fără a realiza o argumentație aptă a convinge asupra justeței soluției. Astfel, în considerentele hotărârii recurare, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor) instituie o anumită flexibilitate pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către personalul vizat în cuprinsul texului criticat, însă pe de altă parte reține că potrivit Curții Constituționale o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. A apreciat recurentul că această mențiune, respectiv " îndeplinește orice alte atribuții" al cărei sens este mult prea general trebuie interpretată în concordanță cu natura postului ocupat de salariat și pregătirea profesională a acestuia însă, în practică, li s-au adus la cunoștință, din partea grefierilor șefi din cadrul parchetelor, multiple situații în care sarcinile dispuse acestora, având ca fundament chiar textul pe care îl critică, nu au avut legătură cu natura postului și pregătirea profesională a acestora. Spre exemplu emiterea unor ordine de serviciu prin care sunt stabilite în sarcina grefierilor șefi atribuții care exced pregătirii profesionale a angajatului și fișei postului. Față de situația expusă, recurentul a considerat că este îndreptățit să considere că textul criticat are un caracter general, ceea ce conduce la interpretări multiple și arbitrare, fiind în contradicție și cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În concluzie, cerința existenței unei motivări concise a hotărârii, care nu are elemente de contradictorialitate, nu este îndeplinită, nefiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Recurentul-reclamant a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Constituție, coroborate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. l) din același act normativ, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO și art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aceste din urmă trei acte normative trasând în sarcina legiuitorului obligația de a crea dispoziții legale clare, previzibile și intangibile, apte să permită informarea subiectului de drept asupra naturii și cauzei unei obligații stabilite în sarcina sa. În opinia sa, neclaritatea, lipsa de precizie și de previzibilitate derivă chiar din expresia "orice alte sarcini de serviciu", concluzia trasă fiind aceea că nu se cunoaște întinderea sarcinilor de serviciu ce ar putea fi date de procurorul ierarhic superior, în sarcina prim-grefierilor, grefierilor-șefi, grefierilor-șefi secție și grefierilor-șefi serviciu, astfel încât, acesta din urmă să aibă garanția că își îndeplinește în mod corect și complet atribuțiile și că prin refuzul de a îndeplini o sarcină trasată în mod discreționar nu săvârșește o abatere disciplinară. Invocarea reperelor constituționale referitoare la calitatea legii este permisă în ceea ce privește analiza principiului legalității unui act administrativ cu caracter normativ, judecătorul de contencios administrativ fiind cel care are în competența sa o astfel de examinare, prin raportare la norme constituționale a căror încălcare se pretinde în cauză. Maniera de reglementare prin utilizarea unor noțiuni generale, în absența unei corelări a normei analizate cu alte prevederi de drept care să lămurească, să expliciteze ce se înțelege prin conceptul terminologic precum "orice alte sarcini de serviciu" determină lipsa de claritate și de previzibilitate a textului din actul administrativ normativ supus controlului de legalitate în prezenta cauză. Așadar, a considerat recurentul că este vorba despre o lacună a textului criticat, care împiedică subiecții de drept cărora li se aplică norma analizată să cunoască întinderea și conținutul drepturilor și obligațiilor pe care aceștia trebuie să le respecte pentru a nu ajunge să fie sancționați disciplinar. În condițiile în care o normă juridică nu poate fi calificată ca fiind conformă din punct de vedere calitativ, deoarece nu conține, fără echivoc, "ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească", o astfel de reglementare legală nu respectă normele de tehnică legislativă, determinând apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, iar acel text normativ este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție. De asemenea, a invocat art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care prevede că "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor." Este evident că textul supus analizei sub aspectul legalității nu respectă normele de tehnică legislativă cuprinse la art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, hotărârea instanței de fond fiind dată cu încălcarea normelor de drept material antereferite. Recurentul-reclamant a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 125 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția Romaniei, prin raportare la Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28), care a stabilit că întreaga sferă a relațiilor sociale privitoare la justiție, respectiv organizare, funcționare, statut trebuie să se realizeze prin lege organică. A apreciat astfel că rămân aplicabile aspectele consacrate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 23, prin care Curtea a statutat, cu valoare de principiu, în jurisprudența sa că, în cazul tuturor categoriilor de personal al căror statut trebuie reglementat potrivit Constituției, prin lege organică, aspectele esențiale referitoare la încheierea, modificarea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, trebuie reglementate prin lege organică, iar nu prin acte administrative cu caracter inferior, prin raportare, totodată și la Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28), prin care, astfel cum a precizat, s-a stabilit că întreaga sferă a relațiilor sociale privitoare la justiție, respectiv organizare, funcționare, statut trebuie să se realizeze prin lege organică.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Superior al magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că hotărârea este motivată, cuprinzând argumentele instanței cu privire la soluția adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii, Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că textul regulamentar atacat este clar, previzibil și în deplină concordanță cu legislația primară în materie în momentul adoptării, legalitatea actului administrativ cu caracter normativ în discuție evaluându-se în raport cu reglementările cuprinse în actele normative de nivel superior, situație față de care, intimatul a apreciat că nu există nicio neconcordanță între acesta și legislația primară, neputând fi consacrate normativ toate situațiile care pot apărea în practică. De asemenea, intimatul-pârât a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în susținerea recursului. A susținut că în Monitorul Oficial al României nr. 794/04.09.2023 a fost publicat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1106/2023 emisă de secția pentru procurori din cadrul CSM, fiind abrogată Hotărârea nr. 947/2019 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor. Recurentul-reclamant nu justifică interes în raport de art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ nemaifiind în vigoare, făcând trimitere și la dispozițiile art. 23 din Legea 554/2004.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, a criticilor invocate prin cererea de recurs și a apărărilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Sindicatul Național al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea dispozițiilor art. 125 lit. p) din Hotărârea CSM nr. 947/14.11.2019 (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor), care prevăd că "Prim-grefierii, grefierii șefi, grefierii șefi secție și grefierii șefi serviciu au următoarele atribuții: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuții dispuse de procurorul ierarhic superior.". Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin concluziile scrise, argumentată de faptul că în Monitorul Oficial al României nr. 794/04.09.2023 a fost publicat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1106/2023 emisă de secția pentru procurori din cadrul CSM, fiind abrogată Hotărârea nr. 947/2019 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, astfel că, în opinia sa, recurentul nu justifică interes în raport de art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul administrativ în discuție nu mai este în vigoare. Instanța de control judiciar amintește că în jurisprudența Curții Europene de Justiție și în practica instanței supreme s-a stabilit că acțiunile în justiție pot fi îndreptate, cu titlu de excepție, și împotriva unor acte care au fost deja puse în aplicare sau care au fost între timp abrogate, pentru că actele în cauză au putut produce efecte juridice care nu au fost înlăturate prin simpla lor abrogare, scopul acțiunilor fiind obținerea unor hotărâri prin care emitenții să fie obligați să înlăture consecințele vătămătoare produse asupra reclamanților, precum și evitarea repetării în viitor a presupuselor nelegalități. Nulitatea unui act administrativ vătămător presupune emiterea lui cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, iar sancțiunea nulității se aplică retroactiv începând cu data emiterii actului administrativ anulat, astfel încât, pe perioada cât și-a produs efectele prejudiciabile, subzistă interesul juridic practic în sensul reparării acestor prejudicii, independent de încetarea producerii efectelor, prin ieșirea din vigoare în cazul actelor administrative cu caracter normativ. Altfel spus, un act administrativ normativ care și-a încetat efectele, a fost modificat sau abrogat, pe perioada când a fost în vigoare nu poate fi considerat inexistent, el există ca făcând parte din fondul normativ incident pentru acea perioadă, abrogarea nefiind sinonimă cu inexistența, ci cu neaplicarea ulterioară, adică are efecte pentru viitor, în timp ce nulitatea are efecte pentru trecut, începând chiar cu data adoptării acestuia pe tot parcursul cât a fost în vigoare și și-a produs efectele. Prin urmare, anularea actului administrativ nu este condiționată de executorialitatea acestuia, motiv pentru care, contrar opiniei intimatului, Înalta Curte apreciază că subzistă condiția interesului reclamantului în susținerea recursului. În continuare, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate susținerile formulate de recurent care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar instanța de fond s-a mărginit la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul acțiunii judiciare, fără a realiza o argumentație aptă a convinge asupra justeței soluției. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată. Totodată, în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta. Nici incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză. Înalta Curte amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a susținut, cu argumente similare celor expuse în fața instanței de fond, că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Constituție, coroborate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. l) din același act normativ, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO și art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aceste din urmă trei acte normative trasând în sarcina legiuitorului obligația de a crea dispoziții legale clare, previzibile și intangibile, apte să permită informarea subiectului de drept asupra naturii și cauzei unei obligații stabilite în sarcina sa, susțineri pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate. Se reține că obiectul litigiului este anularea parțială a unui act administrativ cu caracter normativ, anume a dispozițiilor art. 125 lit. p) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019. Potrivit acestor dispoziții: "Prim-grefierii, grefierii șefi grefierii șefi secție și grefierii șefi serviciu au următoarele atribuții: (...) p) îndeplinesc orice alte atribuții dispuse de procurorul ierarhic superior". În ce privește argumentul recurentului-reclamant referitor la lipsa de claritate și previzibilitate a actului contestat, Înalta Curte, împărtășind rationamentul primei instanțe, reține că potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituție, "una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015)" (par. 24-25 din Decizia CCR nr. 588/2017). Principiul previzibilității și accesibilității actelor normative este instituit și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată și de reclamant în cererea de chemare în judecată. Or, dispozițiile criticate în acest litigiu care prevăd că grefierii menționați în textul legal criticat (grefierii cu funcție de conducere) îndeplinesc "orice alte sarcini de serviciu dispuse de procurorul ierarhic superior" nu pot fi apreciate ca lipsite de previzibilitate sau de claritate, câtă vreme indică în mod expres că atribuțiile ce îi pot fi instituite grefierului cu funcție de conducere trebuie să fie doar "sarcini de serviciu" ale acestuia, așadar doar aspecte ce țin de rolul grefierului în activitatea de administrare/conducere a parchetului, astfel cum rezultă acesta din dispozițiile Legii nr. 304/2004, ale Legii nr. 567/2004 ale C. proc. civ. sau ale C. proc. pen. Prin urmare sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant cu privire la a acest aspect, întrucât această normă nu permite instituirea în sarcina grefierului vizat de textul normativ a unor atribuții ce nu ar avea legătură cu procedurile judiciare sau cu îndatoririle administrative ale acestuia definite de actele normative primare, ci instituie o anumită flexibilitate necesară pentru a se asigura aducerea la îndeplinire a acestora. O asemenea flexibilitate regulamentară este necesară, în condițiile în care este imposibil a fi individualizate toate situațiile ce pot fi întâlnite în cadrul derulării unui litigiu, din punct de vedere administrativ, sau a activității non-investigative a parchetului. În acest context, relevant este faptul că activitatea personalului auxiliar de specialitate și conex, a funcționarilor publici și a personalului contractual care funcționează în cadrul parchetelor este guvernată de subordonarea ierarhică, atribuțiile fiind cuprinse în fișele posturilor, întocmite de conducătorul compartimentului în care acesta funcționează și aprobate de conducătorul unității de parchet. În acest sens sunt dispozițiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor conform căruia "Personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, personalul auxiliar de specialitate și cel conex acestuia, funcționarii publici și personalul contractual din cadrul structurilor teritoriale de parchet se subordonează ierarhic conducătorului structurii de parchet respective." Așadar, activitatea personalului auxiliar de specialitate se desfășoară sub coordonarea și controlul conducătorului unității de parchet. Prin urmare, problemele la nivel teoretic invocate de către recurentul-reclamant, atât prin memoriul de recurs, cât și prin acțiunea introductivă de instanță, respectiv incidența arbitrariului și a depășirii atribuțiilor din fișa postului nu pot justifica anularea unui text regulamentar suplu, necesar pentru desfășurarea activității parchetelor în mod fluid. Eventualele acte individuale nelegale emise în temeiul dispozițiilor criticate ar fi lovite de motive proprii de nulitate, iar nu grefate pe neclaritatea regulamentului, ci pe un posibil exces de putere al emitentului actului. Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentului-reclamantului conform căruia sfera relațiilor sociale privind justiția putea fi reglementată numai prin lege organică, astfel că dispoziții precum cele contestate referitoare la personalul auxiliar nu puteau fi prevăzute în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii (HCSM) contestată. Astfel cum s-a reținut de prima instanță, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție cuprinde toată sfera de relații sociale privitoare la justiție, respectiv organizare, funcționare și statut (par. 28 din Decizia nr. 28 din Decizia nr. 474/2016, par. 29 din Decizia nr. 454/2020). În conformitate cu aceste dispoziții constituționale, legiuitorul a adoptat Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data emiterii HCSM contestată), care reglementează organizarea judiciară și în care este indicată grefa ca fiind unul din compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanțelor și al parchetelor (art. 116). Totodată, prin art. 140 alin. (2), Legea nr. 304/2004 a stabilit că un regulament de ordine interioară al parchetelor poate fi adoptat de C.S.M., pentru detaliile specifice ce țin de funcționarea parchetelor. Deși a vizat specific situația regulamentului instanțelor, decizia instanței de contencios constituțional este relevantă și în privința reglementării prin regulament a organizării parchetelor, întrucât problema juridică era aceea a constituționalității reglementării prin regulament a activității instanțelor (deci, implicit, și a Parchetelor). Astfel, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 304/2004 și a arătat că acestea nu contravin Constituției, (par. 29 din Decizia nr. 470/2021), constatând, de exemplu în cazul modalității de desemnare a membrilor completurilor de judecată, că nu există vreo prevedere constituțională sau vreo exigență rezultată din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să impună ca aceasta să se realizeze în mod direct prin lege, astfel că reglementarea aferentă poate fi cuprinsă în regulamentul de ordine interioară, ca act de reglementare secundară. Tot în acord cu principiile de mai sus, a fost adoptată Legea nr. 567/2004 care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea (precum și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice). Legea nr. 567/2004 arată în art. 2 alin. (1) că: "în înfăptuirea actului de justiție, munca personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești constituie un sprijin pentru judecători și procurori, competența acestei categorii de personal și îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol important în buna desfășurare a întregii activități a instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea". Curtea Constituțională a reținut în mod constant că statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispozițiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie (ex: par. 21 din Decizia nr. 454/2020). Aceste aspecte specifice ale statutului grefierului, inclusiv drepturile și îndatoririle acestora, sunt cuprinse în Legea nr. 567/2004 (art. 59 și următoarele). Atribuțiile grefierului în cadrul parchetului reprezintă însă un aspect separat de statut, ce ține de organizarea administrativă a parchetelor, și pentru care niciuna din dispozițiile constituționale invocate de reclamant și prezentate anterior nu instituie necesitatea unei reglementări de rang primar. Prin urmare, acesta pot fi stabilite, în baza art. 140 din Legea nr. 304/2004, și printr-un regulament de ordine interioară, ca act de reglementare secundară (adoptat în mod specific în temeiul art. 140 alin. (1) lit. e): "prin regulamentul de ordine interioară al parchetelor se stabilesc: modul de organizare, funcționare și atribuțiile compartimentelor auxiliare de specialitate"). De altfel, chiar și în situația magistraților, al căror statut are rang constituțional (art. 125 - Statutul judecătorilor și în art. 132 - Statutul procurorilor), și pentru care Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că elementele esențiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță inferioară acesteia (par. 23 din Decizia nr. 588/2017), o serie de aspecte ce țin de funcționarea administrativă a instanțelor judecătorești, și nu de numire, promovare, transferare și sancționare, sunt reglementate prin Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Ca atare, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că dispozițiile regulamentare contestate sunt legale, din perspectiva adoptării lor printr-un act administrativ cu caracter normativ, și nu printr-un act de reglementare primară. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,