Decizia nr. 2295/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1273/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței să constate existența calității acestuia de lucrător al Securității. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din 05.04.2022, instanța a respins ca neîntemeiate: excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București, excepția neinvocării temeiului de drept, excepția lipsei de interes a reclamantului și excepția de tardivitate, invocate de pârât. Prin încheierea de ședință din 28.06.2022 instanța a admis cererea pârâtului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 referitoare la competența teritorială exclusivă a Curții de Apel București. Totodată, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale a României. Prin sentința civilă nr. 1273 din 5 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., și s-a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierilor de ședință din 05.04.2022 și 28.06.2022, precum și împotriva sentinței civile nr. 1273 din 5 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul A. a declarat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 6 și 8 C. proc. civ. În esență, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv când instanța nu este alcătuită potrivit dispozițiilor legale, recurentul-pârât a arătat că la fondul cauzei a invocat excepția necompetentei instanței sesizate, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care a fost respinsă de instanța de fond prin încheierea din 05.04.2022. În motivarea respingerii, instanța a arătat că excepția este neîntemeiată deoarece O.U.G. nr. 24/2008 prevede competența exclusivă a Curții de Apel București și că această ordonanță nu este aprobată printr-o lege organică, deoarece Legea nr. 161/2019 de modificare, a fost declarată neconstituțională în ansamblul ei. Ca urmare, recurentul-pârât a arătat că și din acest punct de vedere a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale pe care instanța a admis-o în principiu. Totodată, a solicitat și suspendarea cauzei potrivit art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., pe care instanța a respins-o ca nefondată. Deși este facultativă, cererea de suspendare formulată a fost argumentată în fapt și în drept, recurentul-pârât considerând că se impunea admiterea acesteia deoarece motivul solicitării este evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești de către o instanța necompetentă, potrivit unui text de lege ce face obiectul analizei Curții Constituționale sub aspectul constituționalității. Prin urmare, recurentul-pârât a solicitat admiterea în recurs a acestei excepții de necompetență a instanței sesizate de reclamant și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională. Ca practică judiciară a indicat decizia civilă nr. 5/13.01.2021 a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București. A mai precizat că prin admiterea cererii de suspendare se evită folosirea unei căi de atac extraordinare, respectiv revizuirea, în cazul admiterii sesizării Curții Constituționale. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 3 din C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată de o instanță necompetentă cu încălcarea normelor legale privind competența, recurentul-pârât a considerat că acest motiv este întemeiat și se coroborează cu cel de mai sus, având în vedere respingerea excepției invocate privind competența instanței ca fiind de ordine publică și admiterea în principiu a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate privind competența. În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488, alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a susținut că hotărârea este motivată cu aspecte contradictorii față de situația de fapt și de drept, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept. A arătat faptul că la fond a invocat excepția lipsei temeiului de drept a cererii reclamantului care a fost respinsă de instanță ca neîntemeiată. În acest sens, a susținut că nu s-a arătat niciun motiv/temei de drept din Legea nr. 554/2008 care reglementează sediul materiei de contencios administrativ și etapele prevăzute de această lege pentru respectarea drepturilor persoanei. În continuare, a menționat că nu este de acord cu motivarea instanței cu referire la art. 115 din Constituție care arată că nu există o cerință de validare a O.U.G. nr. 24/2008 printr-o lege organică. Or, din anul 2008 până în prezent actul normativ precizat nu a fost validat de o lege organică. Astfel, art. 115 din Constituție, la alin. (1) se referă la faptul că Parlamentul poate da o lege de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe de urgență, pe domenii stabilite și pe o perioadă de timp stabilită. Acest act normativ afectează drepturile și libertățile persoanelor ce fac obiectul verificărilor, atât timp cât nu a trecut prin dezbaterea publică a Parlamentului și a votului conform dispozițiilor legale. În opinia recurentului-pârât, față de cele arătate mai sus, motivarea instanței cu referire la art. 115 din Constituție nu are legătură cu cele arătate în hotărâre. De asemenea, întrucât această ordonanță nu a urmat cerințele constituționale arătate mai sus, recurentul-pârât a solicitat în recurs admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale a O.U.G. nr. 24/2008. Față de cerințele constituționale arătate la art. 115 a apreciat că O.U.G. nr. 24/2008 nu poate fi dată de Guvern conform pct. 6 care, chiar dacă se invocă un interes general, obiectul ordonatei, până nu este validat de o lege organică nu poate exista. Numai Parlamentul prin dezbaterile în cele două camere și votul acestuia, conform art. 76, alin. (1) din Constituție, poate valida interesul general. Instituția CNSAS poate verifica din oficiu sau la cere, în virtutea legii organice, astfel de categorii de persoane, dar rezultatul acestor verificări trebuie făcut în concordanță cu cerințele muncii de informații prin reglementările existente în timp real. Or, din aceste evaluări se fac interpretări pur subiective, fără a se cunoaște ce prevedeau ordinele de muncă pe fiecare domeniu. Față de acest aspect, reprezentantul reclamantei, la solicitarea probei cu documentele arătate către SRI, a afirmat că la CNSAS au fost predate doar documentele prin care au fost avute în atenție persoanele respective -Supravegherea informativă și urmărirea informativă. Restul documentelor de organizare și planificare au rămas în custodia SRI. Cu referire la excepția tardivității depunerii cereri reclamantului la instanța, s-a apreciat că apărările din această excepție sunt relative și se referă la o altă ipoteză factuală, respectiv a candidaților la funcția de Președinte al României. În opinia recurentului-pârât, instanța nu poate preciza noțiuni relative, ci trebuie să se pronunțe pe textul legal. În consecință, a solicitat instanței de recurs să examineze și să se pronunțe pe fiecare din cele 4 excepții formulate în sensul admiterii ca fiind întemeiate în drept și în fapt. Cu privire la fondul cauzei, în Nota de constatare se arată că verificarea CNSAS s-a făcut din oficiu, ca urmare a faptului că din septembrie 2002 și până în august 2007 recurentul-pârât a deținut funcția de Șef secție Județeană Vrancea a SRI, până la trecerea în rezervă cu drept la pensie de serviciu. Sub aspectul interesului de a efectua verificări din oficiu, recurentul-pârât arată că a dat declarație pe proprie răspundere la numirea în funcție în anul 2002, iar verificarea din oficiu s-a făcut în anul 2021, deci după 19 ani, motiv pentru care a considerat că nu există niciun interes general așa cum a fost invocat. Scopul acestor verificări era până la terminarea mandatului pentru funcția prevăzută la art. 3, lit. h) din O.U.G. nr. 24/2008. În mod greșit a reținut instanța de fond, sintagma "urmărire informativă" preluată de la reclamant, din nota de constatare. Astfel, recurentul-pârât a arătat că activitatea de informații este concretizată în două forme, una generală denumită supravegherea informativă și alta de lucru, organizată în dosare de urmărire informativă. În plus, a solicitat instanței, reevaluarea întregului material din acest dosar civil și eliminarea sintagmei urmărire informativă, folosită de reclamantă ca fiind nelegală. În acest sens, a solicitat instanței ca probă, să dea curs adresei către SRI care să trimită declasificat extrase din planurile de căutare a informațiilor pe anii 1982-1985 pe profil de contraspionaj, de unde rezultau cerințele muncii de informații și apoi produsul acestora. Fără acest document nici CNSAS nu poate analiza și nici instanța nu se poate pronunța temeinic și legal. Această proba este indubitabil necesară, pentru convingerea instanței și a elimina arbitrariul folosit de reclamantă. Recurentul-pârât a susținut că nu a participat activ la supravegherea informativă a persoanelor menționate, că a lucrat potrivit ordinelor în materie și strict sub coordonarea șefilor nemijlociți și direcți. În întâmpinarea depusă la fondul cauzei a arătat pe larg rezultatul muncii din care nu rezultă obiectul de activitate al CNSAS, respectiv de a se reține că a avut calitatea de ofițer de securitate ca poliție politică. În mod eronat a reținut instanța de fond că recurentul-pârât a deschis dosar de SI la data de 30.03.1982, când acesta a început activitatea la SIJ Vrancea din luna aprilie 1982 la Biroul de Contraspionaj. Instanța a reținut la pag. 2, alin. (5) din sentința atacată, că recurentul-pârât a deschis dosarul, când dosarul se afla în lucru la Serviciul I Informații interne, deci nu era în competența sa, nefiind nici la serviciu. Obiectul activității sale pe contraspionaj era de a stabili în cadrul relațiilor cetățenilor români semnalați cu aspecte operative, dacă conținutul acestora se circumscriu acestui profil de muncă, sens în care trebuie reținute aspectele care erau pretabile în legătură cu cadre și agenți ai serviciilor de informații străine. În mod eronat a motivat instanța de fond că scopul culegerii de informații la dosarele reținute de CNSAS a fost cu motivație politică. Astfel, instanța a reținut că supravegherea informativă din acest dosar a fost una abuzivă, motivată de considerente politice și nu de normele legale în vigoare la acea vreme. A arătat că a solicitat administrare de probe pe care instanța le-a respins fără să motiveze de ce anume, în condițiile în care nici CNSAS și nici instanța nu pot evalua ce a găsit în dosare, decât comparativ cu instrumentele de muncă ale vremii. Cu atât mai mult, a reiterat solicitarea de admitere a adresei către SRI să trimită cele solicitate la fond. A mai arătat că încadrarea informativă a persoanelor pe profil se face potrivit Planurilor de căutare a informațiilor și a planurilor de muncă anuale, deci era obligație profesională și baza muncii de informații. În mod neîntemeiat și nelegal a concluzionat instanța că sunt întrunite cerințele art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se putea constata calitate de lucrător al Securității. În acest sens, a precizat că nu a desfășurat activități prin care să suprime sau să îngrădească drepturi și libertăți fundamentale ale omului în cadrul dosarelor reținute de CNSAS. În mod eronat a reținut instanța că toate măsurile dispuse de pârât au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare. Toate aspectele sunt nereale, fiind o concluzie subiectivă fără să fie raportată la activitatea de informații și contrainformații reglementată de ordine, legi și instrucțiuni de muncă, toate cu respectarea Constituției vremii. Făcând referire la aspectele susținute în întâmpinarea depusă la fond, consideră că acestea sunt concludente, pertinente și relevă că fiind la debutul în activitate, recurentul-pârât a analizat fiecare persoană găsită în evidențe și a propus măsuri de scoatere din evidențe sau de menținere unde erau legături semnalate de unitatea centrală a unor cadre sau agenți ai unor servicii de informații străine. Instanța a făcut referire la Legea nr. 187/1999, art. 2, referitoare la accesul la informații la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau colaborator al Securității. Această lege a fost abrogată odată cu apariția O.U.G. nr. 24/2008, deci nu mai pot fi invocate dispozițiile legale precizate de instanță. În opinia sa, declanșarea procedurii pe această lege nu s-a făcut legal. Astfel, SRI a trimis în 30 zile lista cu cei numiți în funcție în anul 2002, iar CNSAS trebuia ca în 90 zile să facă verificări conform art. 15, pct. 7 și apoi să trimită în scris rezultatul persoanei în cauză, care avea posibilitatea să conteste administrativ, iar apoi la instanța din zona de domiciliu. Procedura de verificare trebuia realizată de CNSAS în trei luni de zile, respectiv până la sfârșitul lunii decembrie 2002. Or, în cazul său, procedura de verificare a început în anul 2021 fără să i se comunice în scris rezultatul care să fie contestat, ci prin adresarea direct la instanță în vederea validării sau nu a Notei de constatare. Art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008 arată că verificările se fac din oficiu pentru persoanele menționate, în rest la cererea celei interesate. La verificările din oficiu este o procedură, iar la celelalte persoane fizice ori juridice este o altă procedură stabilită, însă la ambele trebuie respectate termenele de verificare și procedura de contestare. Motivarea instanței este eronată și neîntemeiată cu referire la cele două rapoarte valorificate la problema contraspionajului din care au rezultat aspecte de cunoaștere a celor două persoane care puteau să le facă pretabile, de a nu se mai întoarce în țară în cazul unei deplasări în exterior. Nu se poate reține că le-a încălcat dreptul la libera circulație atât timp cât ele nu au solicitat, deci rapoartele sale nu au produs consecințe juridice, nu au rezoluții de la șefii profesionali în acest sens. Cererea de investigații era un mijloc al muncii de informații legal și a contribuit la cunoașterea generală a persoanei în cauză fără consecințele reținute. Măsurile informative derulate în SI au avut caracter de cunoaștere pe profil de contraspionaj, implicarea sa ca ofițer era obligație profesională, care s-a făcut potrivit legii, a ordinilor conducerii instituției și verificată permanent de șefii profesionali. Recurentul-pârât a considerat că este eronată reținerea instanței în sensul că ar fi efectuat urmărire informativă efectivă și că ar fi obținut informații din viața privată a celor urmăriți. Astfel, a arătat că a obținut informații operative conform documentelor de organizare și planificare a muncii din acea perioadă, orice aspect contrar fiind sancționat de șefii profesionali. Totodată, a considerat că este eronată motivarea instanței prin care arată că a folosit un mecanism specific de supraveghere polițienească inclusiv în viața privată a celui urmărit. Dacă nu sunt la dosar documentele de organizare și planificare a muncii pe profil de contraspionaj nu se poate trage o concluzie decât subiectivă, deci netemeinică, cum a precizat și reclamanta în Nota de constatare. Instanța de fond a făcut interpretări abuzive, atribuind fapte nelegale încadrate ca fiind de "supraveghere polițienească". Instanța de fond nu a făcut referiri concrete la art. 17 și 19 din Pactul Internațional din 1966 care prevede posibilitatea limitării drepturilor persoanelor pentru necesitatea apărării securității naționale prin legi interne ale statelor. Or, în România la acea vreme activitatea de securitate națională era reglementată de legi așezate pe respectarea Constituției vremii și nimeni nu putea să desfășoare munca informativă pe bunul său plac, aspect ce constituia abatere profesională sau penală. În opinia sa, faptul că instanța de fond i-a respins, ca nefondate, apărările prin care a arătat că munca de informații derulată a avut caracter exclusiv preventiv, este un abuz de interpretare logico-juridică potrivit obiectului juridic al acestei acțiuni. Pentru a cunoaște aspectele vulnerabile ale unei legături cu un agent al unui serviciu de spionaj trebuie să se cunoască aspectele cu relevanță operativă. Instanța de fond a concluzionat eronat că s-a încălcat în mod neechivoc art. 17 din Pactul menționat, iar măsurile informative nu au vizat prevenirea scurgerii de date și informații secrete, că în realitate a urmărit aspecte legate de profesia și locul de muncă. A mai arătat că aspectele contradictorii în motivarea hotărârii persistă, în sensul în care verificarea este din oficiu așa cum susține reclamantul sau este o verificare la cerere. În consecință, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, atât pe excepțiile formulate cât și pe fondul cauzei, și să se constate că Nota de constatare a reclamantului nu îndeplinește condițiile arătate de O.U.G. nr. 24/2008. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată în fond și apel. 1.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că, prin activitățile desfășurate, recurentul-pârât a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate de legislația din acea vreme. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 18 aprilie 2024, la cererea apărătorului ales al recurentului-reclamant pentru imposibilitate de prezentare. Atașat motivelor de recurs, recurentul-pârât a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, în integralitate, susținând că sunt necostituționale în raport cu art. 115 și 117 din Constituția României. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a format dosarul asociat nr. x/2021, iar prin încheierea de ședință din 18 aprilie 2024 s-a admis cererea de sesizare formulată de recurentul-pârât A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepției de neconstituționalitate invocate de recurentul-pârât Referitor la cererea de suspendare a judecății recursului până la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte reține că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", fiind așadar reglementat un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri. Totodată, Înalta Curte constată că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății. Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune. Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul-pârât, al cărei obiect îl constituie prevederile O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, în integralitate. În plus, dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, în această eventualitate, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate, oferind astfel un remediu efectiv părții interesate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepției de neconstituționalitate, formulată de recurentul-pârât. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârât este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Prin cererea introductivă, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat instanței constatarea calității de lucrător al Securității în persoana pârâtului A.. Prin încheierile recurate, prima instanță a respins ca neîntemeiate: excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București, excepția neinvocării temeiului de drept, excepția lipsei de interes a reclamantului și excepția de tardivitate, invocate de pârât. De asemenea, instanța a admis cererea pârâtului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 referitoare la competența teritorială exclusivă a Curții de Apel București și a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale a României. Pe fondul cauzei, instanța de primă jurisdicție a admis acțiunea reclamantului și a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității, reținând că activitatea desfășurată de acesta, se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității. Instanța de control judiciar constată că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de recurentul-pârât. O primă critică de nelegalitate circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ. vizează soluția dată de instanța de fond asupra excepției necompetenței teritoriale a Curții de Apel București, fiind reluate de către recurentul-pârât argumentele prezentate în fața primei instanțe. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. are în vedere situațiile în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. O astfel de situație poate fi atunci când completul de judecată nu a fost constituit în mod legal, în sensul că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv 21.12.2021). Conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și în situația în care completul nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege (grefier, procuror), situație în care se analizează aspectul "cantitativ" al compunerii. De asemenea, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare, situație în care se analizează aspectul "calitativ" al compunerii. În speță însă, nu se identifică niciuna dintre aceste situații și nici nu au fost indicate de recurentul-pârât ca atare, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este incident și va fi respins. Prin intermediul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se pot invoca numai motive de ordine publică privind competența. Analizând considerentele încheierii recurate, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod corect excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București invocată de pârât având în vedere incidența dispozițiilor speciale prevăzute de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 potrivit cărora: "Acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia se introduce la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, fiind scutită de taxă de timbru." Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat, fiind lipsite de relevanță argumentele recurentului-pârât referitoare la validarea sau nu a O.U.G. nr. 24/2008 printr-o lege organică ori la declararea ca neconstituțională a Legii nr. 161/2019. În continuare, examinând criticile formulate de recurentul-pârât circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a susținut că hotărârea este motivată cu aspecte contradictorii față de situația de fapt și de drept, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, Înalta Curte constată că sunt nefondate. În susținerea acestui motiv de casare recurentul-pârât își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, asupra cererii de suspendare a cauzei și asupra fondului, rezultând că nu poate împărtăși modul în care instanța a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează pct. 8 din C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă. Încheierile și hotărârea recurate cuprind în mod evident argumentele pe care s-au întemeiat soluțiile de respingere a excepțiilor invocate, precum și raționamentul logico-juridic care a condus instanța la admiterea cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, chiar dacă soluția și argumentarea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat. Instanța de control judiciar constată că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect referitor la excepția neinvocării temeiului de drept, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că această excepție este neîntemeiată câtă vreme intimatul-reclamant și-a indicat, în mod expres, temeiul de drept pe care se grefează cererea introductivă, respectiv art. 3, 5, 8, 11 și 33 din O.U.G. nr. 24/2008. De asemenea, în mod corect a fost respinsă și excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, în condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008 îi conferă expres autorității reclamante legitimare procesuală activă în scopul ocrotirii interesului general de a face cunoscută public calitatea anumitor persoane de lucrător sau colaborator al Securității. În ceea ce privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că dispozițiile invocate de pârât în susținerea acestei excepții (art. 4 pct. 4 din Legea nr. 293 din 14.11.2008 de aprobare a O.U.G. nr. 24/2008) vizează situația în care Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității verifică existența documentelor și informațiilor privind calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia cu privire la persoanele care candidează pentru funcția de președinte al României. Or, în speță, verificarea recurentului-pârât A. a fost declanșată având în vedere calitatea acestuia de șef al secției Județene de Informații Brașov, în baza art. 3 lit. h), coroborat cu art. 5 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității, ce stabilesc obligația CNSAS de a verifica din oficiu, sub aspectul constatării calității de lucrător sau de colaborator al Securității, persoanele care au candidat, au fost alese sau numite în demnitățile sau funcțiile prevăzute la art. 3 lit. b)-h 1 ) din același act normativ. Nu pot fi primite nici criticile privind soluția primei instanțe de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitatea invocată de pârât, câtă vreme în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății, fiind reglementat un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri. Cât privește soluția dată de instanța de fond asupra cererii de probatorii, recurentul-pârât este nemulțumit de refuzul instanței de a-i pune în vedere reclamantului să depună la dosar documentele de organizare și planificare a muncii Biroului 3 Contraspionaj IJ Vrancea. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât a înțeles să critice modul în care instanța de fond a apreciat utilitatea, concludența și pertinența probelor administrate în cauză, aspect care nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. Argumentele recurentului-pârât prin care susține, în esență, că verificările puteau fi efectuate doar până la terminarea mandatului pentru funcția prevăzută la art. 3 lit. h) din O.U.G. nr. 24/2008, nemaiexistând niciun interes general, așa cum a fost invocat de reclamant, sunt lipsite de temei legal. O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o condamnare a regimului totalitar comunist prin deconspirarea lucrătorilor de Securitate și a colaboratorilor acesteia, apreciat ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară. Beneficiarii verificărilor acestor persoane nu sunt doar victimele regimului comunist, ci toți cetățenii care au dreptul de a fi informați cu privire la statura morală a persoanelor prevăzute de art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008. Așadar, interesul public subzistă și după încetarea funcției deținute de persoana verificată, neexistând nicio prevedere în cuprinsul actului normativ care să condiționeze introducerea acțiunii în constatre de ocuparea la acel moment a funcției care a atras verificarea calității de lucrător al Securității. În plus, rațiunea adoptării O.U.G. nr. 24/2008 nu are un scop punitiv, antrenând doar eventuale consecințe de ordin moral asupra celor în privința cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe prin care s-a admis acțiunea reclamantului și s-a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității, reținând că activitatea desfășurată de acesta se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, lucrător al Securității este "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului." În prezenta cauză, este de necontestat că recurentul-pârât A. a avut calitatea de ofițer, cu grad de locotenent, în cadrul I.J. Vrancea, în perioada anilor 1982-1985. De asemenea, nu sunt contestate nici înscrisurile întocmite și semnate olograf de recurentul-pârât, în raport cu care instanța de fond a constatat calitatea de lucrător, respectiv: referatul privind verificările asupra numitului B. din 15.05.1985; referatul privind verificările despre C. din 15.05.1985; raportul din 11.05.1982 cu privire la D.; nota din 10.08.1982; raportul din 14.04.1982 cu privire la E., cererea de investigații din 24.01.1983 cu privire la F.. Ceea ce contestă recurentul-pârât este reținerea instanței de fond privind îndeplinirea condiției referitoare la specificul activităților pe care le-a desfășurat, în sensul că prin acestea s-au suprimat și îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului (dreptul la viața privată și dreptul la libera circulație). În opinia sa, prima instanță nu s-a raportat la activitatea de informații și contrainformații reglementată de ordine, legi și instrucțiuni de muncă, toate cu respectarea Constituției vremii respective. A mai arătat recurentul-pârât că cererea de investigații era un mijloc al muncii de informații legal și a contribuit la cunoașterea generală a persoanei în cauză, fără consecințele reținute de instanță, iar măsurile informative în SI derulată au avut caracter de cunoaștere pe profil de contraspionaj, implicarea sa ca ofițer fiind o obligație profesională, care s-a făcut potrivit legii, a ordinelor conducerii instituției și verificată permanent de șefii profesionali. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată, față de conținutul înscrisurilor menționate anterior, la care s-a raportat și prima instanță, că sunt demonstrate atât măsurile operative întreprinse de recurentul-pârât prin care a avizat negativ plecarea/deplasarea în străinătate în interes de serviciu a anumitor persoane, cât și participarea acestuia la deschiderea dosarelor de supraveghere informativă I 1083911, I 210629, I 234124 pentru relațiile pe care titularii acestora le aveau cu cetățeni străini, ori la dirijarea și instruirea surselor în calitate de ofițer de legătură. Intimatul-reclamant a dovedit, prin probele administrate, că informațiile urmărite și obținute de recurentul-pârât, serveau scopului notoriu al Securității. Astfel, toate acțiunile sale prin care se urmăreau obținerea de date privind preocupările de zi cu zi ale persoanelor urmărite și ale rudelor apropiate, anturajul, opiniile acestora, ori aspecte referitoare la profesie și locul de muncă, la viața intimă sau vicii constituie, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, activități prin care s-au îngrădit drepturi și libertăți fundamentale, garantate de legislația din acea vreme, pentru motive care nu aveau legătură cu activitatea de securitate națională. Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu se poate apăra invocând natura muncii desfășurate,în sensul că a lucrat potrivit ordinelor în materie și strict sub coordonarea șefilor nemijlociți și direcți, că munca de informații derulată a avut caracter exclusiv preventiv și era o obligație profesională, ori că se afla la debutul carierei profesionale, câtă vreme voința leguitorului a fost aceea de a califica ca fiind lucrător al Securității și persoana care, acționând în limitele profesiei și cu respectarea atribuțiilor ce îi reveneau în epocă, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, din formularea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, reieșind concluzia că este suficient ca prin activitățile derulate să se producă o îngrădire a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Având în vedere dispozițiile legale aplicabile, este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susținere legală sau regulamentară câtă vreme au fost încălcate, pentru motive politice, drepturi și libertăți fundamentale stipulate de Constituția de la acea dată, precum și de pactele internaționale la care România era parte. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,