ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1566/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2019, astfel cum a fost completată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune (SRTV), a solicitat obligarea pârâtei la plata: diferenței de remunerație datorate pentru radiodifuzarea operelor scrise din repertoriul A., începând cu 1 februarie 2017 și până în prezent, conform metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și protocolului încheiat între părți la 7 februarie 2018, cuantificate la suma de 146.515 RON; penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, pentru diferențele de remunerații neachitate la termen; cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin utilizarea (prin radiodifuzare), începând cu 28 martie 2018, fără autorizare prealabilă, a operelor din repertoriul gestionat de către reclamantă, cuantificând acest prejudiciu la suma de 262.689 RON. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1559 din data de 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea așa cum a fost modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune (SRTV), ca neîntemeiată. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1101A din data de 1 iulie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1559 din data de 26 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat în parte sentința apelată, numai în ceea ce privește pretențiile formulate în temeiul protocolului încheiat între părți la 7 februarie 2018, pentru perioada până la data de 27 martie 2018 inclusiv, a reținut cauza în vederea evocării fondului cu privire la aceste pretenții, stabilind termen pentru continuarea judecății, cu citarea părților, și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Prin decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în evocarea fondului: a admis cererea de majorare a onorariului expertului cu suma de 2.800 RON; a obligat-o pe reclamantă să consemneze în termen de 7 zile de la data deciziei diferența de onorariu cuvenită expertului; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 54.620,10 RON remunerații și 86.624,38 RON penalități de întârziere, penalitățile urmând a curge în continuare până la data plătii efective a sumei asupra cărora sunt calculate; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 11.950 RON cheltuieli de judecată [6.000 RON onorariu avocațial în primă instanță, 10.000 RON onorariu avocațial în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., 5.800 RON onorariu expert, 150 RON taxe judiciare de timbru în primă instanță și în apel]. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziilor civile nr. 1101A din data de 1 iulie 2022 și nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Societatea Română de Televiziune. II.2. Cererile de recurs II.2.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Printr-o primă critică, în esență, recurenta-reclamantă a afirmat nelegalitatea concluziei instanței de apel prin care aceasta, în aplicarea art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiția încheierii unui contract-cadru între părți care să vizeze dreptul de comunicare publică prin satelit. A menționat că, pentru a ajunge la această concluzie, instanța a avut în vedere interpretarea literală a textului de lege, astfel cum se menționează în chiar hotărârea recurată. În opinia recurentei-reclamante, această interpretare a legii este greșită, legiuitorul neavând ca scop fixarea unei anumite forme pe care să o îmbrace manifestarea de voință a părților, ci intenția lor de a include în acordul dintre ele dreptul de comunicare publică prin satelit. Ca atare, a arătat că, deși în definiția legală cuprinsă în art. 21 din Legea nr. 8/1996, noțiunea de radiodifuzare are aptitudinea de a include comunicarea publică prin satelit, un acord de voință al părților care nu menționează expres comunicarea publică prin satelit, ci doar radiodifuzarea (adică un contract individual/colectiv de cesiune a dreptului de radiodifuzare încheiat de titular sau o licență cu privire la acest drept acordată de organismul de gestiune colectivă), nu va acoperi și dreptul de comunicare publică. A susținut că, în speță, ceea ce trebuia identificat în relația dintre părțile litigante era existența sau nu a unei manifestări de voință care să vizeze și dreptul de comunicare publică prin satelit, iar nu dacă această manifestare de voință îmbracă sau nu forma unui contract-cadru în sensul literal al termenului. Recurenta-reclamantă a subliniat că art. 137 din Legea nr. 8/1996 permite ca dreptul de comunicare publică să fie exploatat atât prin contracte individuale/colective (direct de către titularii de drepturi), cât și prin contracte-cadru (de către organismele de gestiune colectivă). Prin urmare, a apreciat că noțiunea de contract-cadru, din textul legal menționat, privește în realitate obiectul acordului de voință, condiția stabilită de lege fiind aceea a încheierii între organismul de gestiune colectivă și organismul de televiziune/radiodifuziune a unui acord referitor la comunicarea publică prin satelit a operelor dintr-un anumit domeniu (acord in rem, iar nu in personam). Astfel, a considerat că, prin voința legiuitorului, de un asemenea acord, indiferent de forma pe are o îmbracă, vor putea beneficia și titularii de drepturi nereprezentați de niciun organism de gestiune colectivă în măsura în care ei nu decid înlăturarea acestor efecte printr-un contract de gestiune încheiat în mod direct. A arătat că, așa cum a mai precizat anterior pe parcursul litigiului, potrivit art. 1 din metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală: "În sensul prezentei metodologii, prin radiodifuzare se înțelege emiterea unei opere de către un organism de televiziune, prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționării de către public, precum și transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepția rețelelor de calculatoare, în scopul recepționării ei de către public". În concluzie, a susținut că, întrucât metodologia este aplicabilă în relația dintre părți, iar aceasta privește în mod expres comunicarea publică prin satelit, cerința legală a existenței unui acord de voință între părți este în mod evident îndeplinită, interpretarea dată de instanța de apel în sensul inexistenței unui contract-cadru în sensul literal al termenului fiind greșită. În opinia recurentei-reclamante, este greșit și argumentul potrivit căruia necesitatea contractului cadrul este prevăzută de legiuitor și pentru a reprezenta cadrul care să stabilească modalitatea în care sunt calculate sau datorate remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi nemembri, în realitate, aceste aspecte nefiind relevante, având în vedere că remunerația este datorată în raport cu minutajul de emisie - singurul aspect important este acela al identificării titularilor de drepturi nemembri, modalitatea de calcul a remunerației fiind cea cuprinsă în metodologie. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că soluția instanței de apel este nelegală și în raport cu cele reținute cu privire la protocolul din data de 7 februarie 2018, fiind, în opinia sa, rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale referitoare la formarea contractului și în special a art. 1196 și a art. 1186 C. civ. referitoare la acceptarea și încheierea (prelungirea) contractului. A menționat că părțile litigante au interpretat modificarea normativă adusă de Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și modificarea și completarea unor acte normative (prin care a fost eliminată taxa pentru serviciul public de televiziune care era inclusă în baza de calcul a remunerației procentuale datorate de către recurenta-pârâtă, fiind înlocuită cu fonduri de la bugetul de stat) în sensul că locul taxei TV în baza de calcul a remunerației trebuie să fie luat de alocația bugetară destinată a acoperi cheltuielile care anterior erau suportate din această taxă. Totodată, a subliniat că această interpretare cu privire la lipsa impactului schimbării sursei de finanțare asupra veniturilor rezultate din utilizare reprezintă o chestiune de principiu, nefiind influențată de eventuala durată limitată în timp a actului juridic ce o conține. De altfel, a apreciat că nici nu se poate imagina ca natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului său să fie influențată într-o anumită perioadă de modificarea sursei de finanțare, iar în altă perioadă să nu fie influențată de aceasta. În consecință, a susținut că eliminarea taxei TV nu poate afecta remunerația titularilor de drepturi (autorii operelor radiodifuzate), în schimb, are caracter tranzitoriu includerea în baza de calcul a unei alocației bugetare, până la adoptarea unei noi metodologii ce va stabili cea mai adecvată soluție. Cu privire la prelungirea aplicării protocolului din data de 7 februarie 2018, cu caracter preliminar, a arătat că această prelungire vizează nu interpretarea potrivit căreia modificarea sursei de finanțare a părții adverse nu schimbă natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului pe care îl gestionează, ci includerea în baza de calcul a alocației bugetare. În opinia recurentei-reclamante, prelungirea aplicării protocolului din data de 7 februarie 2018 cu privire la includerea alocației bugetare în baza de calcul este evidențiată de împrejurarea că H.C.D. nr. 1148 din data de 20 decembrie 2017 (care constituie temeiul încheierii acestui protocol) prevede aplicarea protocoalelor încheiate cu organismele de gestiune (inclusiv a protocolului din data de 7 februarie 2018) pe durata mandatului directorului general interimar, ulterior urmând a fi solicitată aprobarea Consiliului de Administrație al SRTV. A apreciat recurenta-reclamantă că din acest fapt rezultă voința neîndoielnică a recurentei-pârâte de a prelungi durata protocoalelor, până la adoptarea unei noi metodologii, iar sarcina solicitării aprobării Consiliului de Administrație al SRTV nu poate reveni altcuiva decât părții adverse. Totodată, a precizat că nu are calitatea să formulez o asemenea solicitare și nici pârghiile prin care să urmărească derularea menționatei proceduri de aprobare, singurul mijloc de verificare aflat la îndemâna sa fiind cel bazat pe continuarea radiodifuzării operelor din repertoriul său și după expirarea protocolului din data de 7 februarie 2018, or, radiodifuzarea acestor opere, astfel cum rezultă chiar din raportările care i-au fost comunicate de către partea adversă, a continuat și după data de 28 martie 2018. Recurenta-reclamantă a susținut și că un indiciu al prelungirii tacite a protocolului din data de 7 februarie 2018 îl reprezintă continuarea radiodifuzării operelor din repertoriul său și după expirarea acestuia, câtă vreme, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, utilizarea este condiționată de acordarea unei "autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații". A arătat că, având în vedere calificarea schimbării sursei de finanțare a recurentei-pârâte ca nemodificând natura veniturilor obținute din utilizarea repertoriului său este o chestiune de principiu, nesupusă expirării, devine evident că expirarea remediului consacrat prin protocolul din data de 7 februarie 2018 (includerea alocației bugetare în baza de calcul) nu poate conduce la aplicarea vechii metodologii. A apreciat că neprelungirea protocolului din data de 7 februarie 2018 ar conduce recurenta-pârâtă la o utilizare ilicită a repertoriului său, nemaiexistând criterii pentru calculul remunerației, or, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceasta putea utiliza repertoriul său numai cu autorizare prealabilă, la cererea acesteia, adresată anterior utilizării și în schimbul unei remunerații. Prin urmare, a susținut că, prin protocolul din data de 7 februarie 2018, părțile au recunoscut că Legea nr. 1/2017 a fost adoptată din considerente ținând de eficientizarea activității părții adverse și de reducere a poverii fiscale pentru cetățeni, iar nu pentru a lipsi de venituri pe titularii de drepturi, beneficiari ai remunerației. A precizat că, în preambulul protocolului, părțile au recunoscut caracterul inechitabil al calculării remunerației numai în raport cu veniturile proprii (reduse substanțial ca urmare a eliminării taxei pentru serviciul public de televiziune), precum și dorința părților de a reglementa amiabil remunerațiile până la aplicarea unei noi metodologii, acesta fiind motivul pentru care recurenta-pârâtă a acceptat noua ofertă de a contracta pe care a emis-o. A mai arătat și că, într-adevăr, protocolul din data de 7 februarie 2018 a fost încheiat pe o perioadă determinată, dar nu pentru a stabili pentru o asemenea perioadă caracterul inechitabil al calculării remunerației numai în raport cu veniturile proprii, ci pentru a stabili o modalitate de reechilibrare a situației intervenite ca urmare a apariției Legii nr. 1/2017. Ca atare, a apreciat că este esențial să se facă o distincție între acordul părților cu privire la reglementarea remunerațiilor până la adoptarea unei noi metodologii (chiar dincolo de perioada limitată de aplicare a protocolului) și aplicarea limitată a soluției includerii alocației bugetare în baza de calcul (pe perioada aplicării protocolului). A precizat că pentru perioada ulterioară aplicării protocolului, recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a solicita aprobarea Consiliului de Administrație al SRTV, or, singura concluzie ce se desprinde din continuarea difuzării operelor din repertoriul său este aceea a obținerii acestei aprobări, câtă vreme părțile au stabilit caracterul inechitabil al raportării remunerațiilor doar la venitul propriu, iar partea adversă nu a formulat o altă propunere de calcul. În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi reținută concluzia instanței de apel potrivit căreia libertatea contractuală ar implica și dreptul de a nu contracta, respectiv de a nu consimți la prelungirea contractului în termeni identici/similari protocolului, întrucât obiectul consimțământului nu privea decât modalitatea de remediere a caracterului inechitabil al prevederilor Legii nr. 1/2017, părțile nemaigăsindu-se în situația de a aplica metodologia în forma sa inițială, ci ajustată cu acest principiu stabilit de părți. Totodată, a menționat că, după expirarea protocolului, i-a permis în continuare recurentei-pârâte utilizarea repertoriului, iar aceasta a continuat să îl utilizeze fără a formula o altă propunere de calcul al remunerațiilor și fără să îi comunice un eventual refuz din partea Consiliului de Administrație al SRTV de a aproba menținerea alocației bugetare în baza de calcul. A mai criticat recurenta-reclamantă și cele reținute de către instanța de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale și nici pentru obligarea recurentei-pârâte la plata triplului remunerației, arătând că soluția pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 162 alin. (1) lit. b) și art. 188 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Astfel, a susținut că, în cazul în care s-ar stabili că protocolul nu mai este aplicabil între părți începând cu data de 28 martie 2018 (respectiv că aplicarea acestuia nu ar fi fost prelungită în mod tacit), atunci ne-am găsi în situația unei utilizări de către partea adversă a repertoriului pe care îl gestionează, după data de 28 martie 2018, fără ca aceasta să fi obținut o autorizare prealabilă potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, explicația fiind aceea că, odată cu încheierea protocolului din data de 7 februarie 2018 și indiferent de durata de aplicare a acestuia, părțile au stabilit cu valoare de principiu că modificarea sursei de finanțare a SRTV nu schimbă natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului pe care îl gestionează pentru a nu prejudicia pe titularii de drepturi, autorii operelor radiodifuzate. În opinia recurentei-reclamante, rezultă că nici în cazul neaplicării după data de 28 martie 2018 a protocolului, nu se poate reveni la o interpretare literală a pct. 6 al metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, care să conducă la reducerea bazei de calcul al remunerației, ci la o situație în care modalitatea de determinare a bazei de calcul nu este stabilită de către părți, ceea ce echivalează cu nedeterminarea remunerației cuvenite față de cele convenite cu valoare de principiu de către părți în sensul că remunerația ar fi inechitabil să mai fie determinată doar în raport cu veniturile proprii ale recurentei-pârâte. Ca atare, a susținut că nu sunt respectate dispozițiile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, care consacră dreptul organismului de gestiune colectivă "să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații". A subliniat recurenta-reclamantă că, în cazul expirării protocolului la data de 28 martie 2018, utilizarea în continuare de către partea adversă a repertoriului pe care îl gestionează era condiționată de formularea de către aceasta a unei cereri (anterioare utilizării), astfel, că inițiativa aparținea recurentei-pârâte care, în absența obținerii unei autorizații prealabile, a utilizat în mod ilicit operele din repertoriul său, iar utilizarea a fost recunoscută prin raportările semestriale făcute. A apreciat că sunt întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale, astfel: recurenta-pârâtă a săvârșit o faptă ilicită constând în utilizarea operelor din repertoriul său în absența autorizării prealabile prevăzute de art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996; fapta i-a cauzat un prejudiciu (în calitate de organism de gestiune colectivă ce reprezintă pe membrii mandanți), determinat de lipsirea autorilor reprezentați de remunerația cuvenită pentru radiodifuzarea operelor acestora; legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât în cazul în care recurenta-pârâtă ar fi cerut autorizarea, ar fi fost determinată și remunerația cuvenită; fapta este săvârșită cu vinovăție, recurenta-pârâtă cunoscând faptul că nu poate utiliza opera fără a obține autorizare prealabilă (în condițiile în care aprecia că protocolul din data de 7 februarie 2018 nu va produce efecte după data de 28 martie 2018). Susținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 188 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, a considerat că: este îndreptățită să solicite, în numele și pentru titularii de drepturi pe care îi reprezintă, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; în absența unor criterii de cuantificare a prejudiciului suferit, este îndreptățită să solicite triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite (a evaluat, provizoriu, prejudiciul suferit la suma de 262.689 RON, aceasta fiind explicitată în cuprinsul cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată). În concluzie, recurenta-reclamantă a afirmat că nu poate fi reținută interpretarea dată de instanța de apel în sensul că simpla utilizare a repertoriului de către recurenta-pârâtă în temeiul unui drept pe care pretinde că îl are și cu achitarea unei remunerații în cuantumul pe care îl apreciază ca fiind corect ar face inaplicabile prevederile art. 188 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996. A considerat că, în realitate, cum între părți există un acord care constată ca inechitabilă raportarea remunerațiilor doar la veniturile proprii ale recurentei-pârâte, aceasta pretinde că protocolul nu mai este aplicabil, iar părțile nu au stabil altă modalitate de calcul a remunerațiilor, partea adversă radiodifuzează fără drept operele din repertoriul său, iar, cum o modalitate de calcul a remunerațiilor nu poate fi identificată, devin incidente prevederile art. 188 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, referitoare la plata triplului remunerațiilor legal datorate. II.2.2. Cererea de recurs formulată de pârâta Societatea Română de Televiziune Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă și a precizat că nu contestă considerentele instanței de apel prin care s-au respins capetele de cerere ca neîntemeiate în acord cu sentința pronunțată de prima instanță, ci doar soluția curții de apel prin care a fost anulată în parte sentința tribalului. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârile recurate cuprind motive contradictorii sau motive străine de cauză. Astfel, a pretins că instanța de apel, pe de o parte, a constatat că protocolul încheiat între părți la data de 7 februarie 2018 este valabil pe durata mandatului directorului general B., reținând forța obligatorie a acestuia potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., iar, pe de altă parte, a constatat în mod nelegal și fără o motivare că acesta a fost valabil de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017 și până la data de 27 martie 2018 inclusiv. A subliniat recurenta-pârâtă că, prin aceste hotărâri cu motive contradictorii și nemotivate s-a instituit obligația de plată a unor remunerații suplimentare față de sumele plătite de SRTV, prin extinderea efectelor protocolului din data de 7 februarie 2018, dincolo de perioada expres prevăzută în cuprinsul acestuia, adică interimatul directorului general B., cuprins între 27 septembrie 2017 și 27 martie 2018, având în vedere faptul că recurentei-reclamante i-au fost respinse în parte pretențiile astfel cum au fost modificate. Totodată, a subliniat că, deși a motivat în mod legal aspectul privind aplicarea metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, cu excepția perioadei cuprinse între 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, instanța de apel, în mod contradictoriu, a apreciat că singura critică întemeiată privește pretențiile formulate în baza protocolului din 7 februarie 2018, pentru perioada în care acesta a fost în vigoare, respectiv pentru perioada de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017 - adică și până la 28 martie 2018 inclusiv. A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel, cu ocazia analizării celui de-al doilea motiv de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 1101A din data de 1 iulie 2022, cu referire la extinderea efectelor protocolului din 7 februarie 2018 și dincolo de perioada expres prevăzută în cuprinsul acestuia, adică interimatul directorului general B., a reținut că este valabil doar pe durata mandatului și s-a pronunțat doar cu privire la protocolul încheiat între părți la data de 7 februarie 2018 fără a face trimiteri la procesul-verbal de negociere semnat la data de 10 iulie 2017. De asemenea, a precizat că, prin decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, instanța de apel a dat eficiență unui proces-verbal care nu este semnat de directorul general al SRTV B., care a semnat protocolul, și care nu are valoare de contract - în raport cu care nu a menționat nimic în decizia civilă nr. 1101A din data de 1 iulie 2022. A menționat că procesul-verbal de negociere semnat la data de 10 iulie 2017 a fost modificat implicit prin semnarea protocolului încheiat între părți la data de 7 februarie 2018, în care se menționează valabilitatea acordului părților - perioada 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018 (durata mandatului directorului general interimar). Recurenta-pârâtă a subliniat că procesul-verbal din data de 10 iulie 2017 a constituit un act premergător încheierii protocolului din data de 7 februarie 2017, în care se prevede, la art. 2.4, că "trimestrele I, II și III 2017 rămân în discuție pentru baza de calcul definitivă având în vedere că cea comunicată de SRTV este provizorie, urmând a se recalcula și plăti conform bazei de calcul definitivă pe care SRTV o va negocia și raporta" și, astfel, prin protocolul semnat la data de 7 februarie 2018, aceleași părți au modificat clauzele din procesul-verbal din data de 10 iulie 2017, cărora instanța de apel a înțeles să le dea eficiență. Ca atare, a susținut că nu există un protocol valabil, semnat de către părți, care să poată extinde retroactiv includerea alocațiilor bugetare în baza de calcul și aferent perioadei 1 februarie 2017 - 26 septembrie 2017, astfel cum a stabilit instanța, încălcând dispozițiile privind forța obligatorie a actelor juridice semnate de părți. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și a modificat dispozițiile art. 1 din protocol, prin extinderea perioadei de valabilitate a acestuia. A reiterat susținerea potrivit căreia protocolul din data de 7 februarie 2018 a fost încheiat, conform dispozițiilor art. 1, pe perioada mandatului directorului general interimar al SRTV, respectiv pentru perioada 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, conform Hotărârilor Parlamentului nr. 73/2017 și 16/2018. De asemenea, a arătat că Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2017, deci cu 7 luni și 3 zile înaintea datei stabilite de părți pentru începerea duratei protocolului, astfel că perioada de valabilitatea a acestuia a fost extinsă de către instanță în mod nelegal cu încălcarea dispozițiilor art. 12, art. 1166, art. 1169, art. 1170, art. 1266-art. 1270 C. civ., fără a exista o clauză contractuală care să o oblige și la plata diferențelor de remunerații aferente perioadei 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017. Recurenta-pârâtă a menționat și că procesul-verbal din data de 10 iulie 2017 a fost încheiat înaintea protocolului din data de 7 februarie 2018 și în acesta se preciza în mod expres că se va supune aprobării conducerii SRTV, A. și C., deci acesta nu avea valoarea unui acord încheiat de către părti, nefiind semnat de ordonatorul de credite conform dispozițiilor Legii nr. 500/2002, cum este cazul protocolului care a fost semnat de directorul general interimar (ordonator de credite). A arătat că a respectat întocmai protocolul, iar acesta a produs efecte juridice, conform înțelegerii părților, numai pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel în mod greșit a reținut că perioada 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017 este inclusă în protocol și a obligat-o la plata diferenței de remunerație și penalități, validând calculele efectuate prin raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat de expert D.. Totodată, a afirmat că protocolul încheiat între A., C. și SRTV în data de 7 februarie 2018 a avut ca obiect modul de calcul al remunerațiilor datorate de SRTV autorilor de opere scrise din repertoriul gestionat de A. și C., fiind încheiat pe o perioadă limitată, respectiv pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV, iar, după încheierea perioadei de aplicabilitate a protocolului, niciunul din cele două organisme de gestiune colectivă semnatare nu au înțeles să solicite încheierea unui nou protocol. Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte partea adversă consideră satisfăcătoare reglementarea radiodifuzării operelor scrise conform metodologiei în vigoare (în lipsa unei noi metodologii sau a unui nou protocol), acceptând ca radiodifuzarea să se efectueze în condiții similare cu cele anterioare semnării protocolului (conform metodologiei). În condițiile în care este vorba despre aplicarea unui protocol tripartit, a apreciat că este relevant faptul că organismul de gestiune colectivă C. nu a înțeles să solicite reînnoirea protocolului sau prelungirea acestuia și nici nu a acționat în instanță SRTV. A arătat și că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că reprezintă în instanță și interesele organismului de gestiune colectivă C., iar faptul că aceasta colectează remunerațiile cuvenite membrilor C. nu semnifică acordul de reprezentare în instanță al acestui organism de gestiune colectivă. Recurenta-pârâtă a subliniat că ratione temporis instanța de apel a interpretat nelegal dispozițiile procesului-verbal și ale protocolului, cu încălcarea prevederilor C. civ., iar, în afara duratei protocolului, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate exclusiv de metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București. A menționat că protocolul din data de 7 februarie 2018 este încheiat în aplicarea prevederilor metodologiei anterior menționate, iar, în aplicarea prevederilor acestei metodologii, radiodifuzează opere scrise din repertoriul recurentei-reclamante încă din anul 2012 și va continua utilizarea acestora până la stabilirea unei noi metodologii în domeniu, respectând prevederile legale (comunică lista operelor radiodifuzate, raportul privind baza de calcul și achită remunerațiile stabilite conform pct. 6 din metodologie). Recurenta-pârâtă a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a validat propria culpă a părții adverse care nu a solicitat modificarea protocolului și cu includerea perioadei 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune cu privire la recursul declarat de reclamanta A. Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar, pe cale de excepție, a invocat tardivitatea și nulitatea recursului. În susținerea excepției tardivității, a arătat că decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023 a Curții de Apel București a fost comunicată părților în data de 7 decembrie 2023, iar partea adversă a depus cererea de recurs în data de 8 ianuarie 2024, cu depășirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ. Invocând excepția nulității recursului reclamantei, a arătat că aceasta și-a întemeiat calea de atac în mod formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate fiind invocate apărări de fond asupra cărora instanțele judecătorești s-au pronunțat în cele două faze procesuale devolutive. În combaterea susținerilor formulate prin cererea de recurs de recurenta-reclamantă, a arătat că aceasta dorește să înlăture efectele gestiunii colective facultative prevăzute la art. 146 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată și completată, și invocă aplicarea gestiunii colective extinse, prevăzute la art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. În opinia sa, prin schimbarea regimului juridic privind gestionarea dreptului de radiodifuzare a operelor scrise, recurenta-reclamantă a încercat să obțină nejustificat și nelegal extinderea reprezentării titularilor de drepturi care nu îi sunt membri și nici C., solicitând remunerații mai mari față de cele datorate pentru utilizarea repertoriului aparținând numai membrilor celor două organisme de gestiune colectivă. A subliniat că dreptul de radiodifuzare a operelor scrise este gestionat colectiv facultativ, conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată și completată, iar metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București se întemeiază exclusiv pe prevederile legale ce reglementează gestiunea colectivă facultativă. Totodată, a precizat că, în cazul gestiunii colective facultative, partea adversă: îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care i-au acordat mandat; elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat; permite, la cererea utilizatorilor, accesul prin mijloace electronice la repertoriul de opere gestionat, dintre cele utilizate de solicitant, precum și la lista titularilor de drepturi de autor, români și străini, pe care îi reprezintă (pct. 1 și 9 din metodologie) - criteriile principale de negociere ale metodologiei au fost atât repertoriul gestionat de organismul de gestiune colectivă, pentru membrii proprii, cât și proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligațiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi, conform art. 164 din Legea nr. 8/1996, republicată. A apreciat că recurenta-reclamantă încearcă să inducă în eroare instanța de judecată, prin asimilarea gestiunii colective obligatorii/extinse cu gestiunea colectivă facultativă, deși legiuitorul a reglementat în mod expres cele două situații juridice distincte - gestiunea colectivă extinsă se aplică în România începând din anul 2019, odată cu reglementarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale. În ceea ce privește comunicarea publică prin satelit, a menționat că nu există un contract-cadru încheiat între părți în baza art. 137 din Legea nr. 8/1996, până în prezent recurenta-reclamantă nemanifestându-și intenția încheierii unui asemenea contract-cadru. A susținut că art. 137 din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată și completată nu este aplicabil în speța dedusă judecății, condițiile de radiodifuzare a operelor din repertoriul recurentei-reclamante fiind stabilite exclusiv de metodologia în vigoare, iar solicitarea părții adverse este greșit întemeiată, contravine dispozițiilor exprese ale Legii nr. 8/1996 și principiului juridic conform căruia excepțiile sunt de strictă interpretare. De asemenea, a arăta că definiția radiodifuzării include comunicarea publică prin satelit, conform prevederilor art. 21 lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată și completată, iar raporturile dintre părțile litigiului sunt guvernate exclusiv de metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București. A precizat că, începând cu aprilie 2022 și până în prezent: a comunicat raportul privind utilizarea operelor scrise aparținând numai membrilor recurentei-reclamante, listele prezentate constituind baza de repartizare a remunerațiilor încasate de organismele de gestiune colectivă către titularii de drepturi; a comunicat baza de calcul a remunerațiilor procentuale, proporțional cu ponderea utilizării, în activitatea de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv de recurenta-reclamantă numai pentru proprii membri; a exclus de la calculul remunerației procentuale contractele încheiate direct cu titularii de drepturi, care nu sunt membri ai părții adverse; a achitat remunerațiile trimestriale, stabilite conform metodei de calcul din metodologia în vigoare. Recurenta-pârâtă a arătat și că, odată cu transpunerea în legislația națională a Directivei nr. 790/2019, ce a fost realizată prin Legea nr. 69/2022, dreptul de comunicare publică prin satelit este supus gestiunii colective extinse, reglementate la art. 145 1 din Legea nr. 8/1996. Ținând seama de modificările sus-menționate, în vigoare din 4 aprilie 2022, precum și de faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, a apreciat că recurenta-reclamantă putea să inițieze negocierea unei noi metodologii care să reglementeze gestiunea colectivă extinsă a dreptului de comunicare publică prin satelit, însă nu a procedat în acest sens. Cu privire la susținerile recurentei-reclamante vizând efectele în timp ale protocolului încheiat între părți la data de 7 februarie 2018, a reluat cele arătate sub acest aspect prin propriul recurs și a subliniat că protocolul a fost încheiat pe o perioadă limitată, respectiv pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV, mandat care a presupus exercitarea unor prerogative restrânse, pe parcursul unei perioada strict limitate - 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, context în care, protocolul nu prevedea posibilitatea prelungirii tacite. În combaterea motivului de recurs prin care recurenta-reclamantă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, a arătat că, în aplicarea și cu respectarea metodologiei în vigoare, radiodifuzează opere scrise din repertorul părții adverse încă din anul 2012 și va continua utilizarea acestora până la stabilirea unei noi metodologii în domeniu. În ceea ce privește existența autorizației licență neexclusivă, a menționat că organismul de gestiune colectivă nu a respectat niciodată prevederile Legii nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată și completată. A susținut că, pe de o parte, organismele de gestiune colectivă, în aplicarea Legii nr. 69/2022, erau obligate să actualizeze autorizațiile licență neexclusivă, fără a mai fi necesară o solicitare din partea utilizatorilor, iar, pe de alt parte, deși a formulat o solicitare în acest sens, partea adversă este singurul organism de gestiune colectivă care nu a răspuns acesteia și a preferat să o trimită societății de avocatură, deși activitatea de autorizare este atributul exclusiv al recurentei-reclamante. Totodată, a precizat că, prin decizia nr. 103 din data de 7 decembrie 2022, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a dispus măsuri de intrare în legalitate față de partea adversă, în vederea respectării dispozițiilor art. 170 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996, raportat la dispozițiile art. III din Legea nr. 69/2022. A subliniat că recurenta-reclamantă: a refuzat încheierea autorizației licență-neexclusivă, dar a continuat să primească lista operelor radiodifuzate și raportul privind baza de calcul, precum și să încaseze remunerațiile stabilite conform metodologiei în vigoare; nu și-a îndeplinit niciodată, începând cu anul 2012, obligația legală de a emite autorizația licență neexclusivă către SRTV, siuație în care nu se poate cunoaște care este temeiul legal în baza căruia a încasat remunerațiile datorate propriilor membrii; nu respectă prevederile propriului statut - art. 7 lit. a); după încetarea aplicării protocolului și după republicarea Legii nr. 8/1996 din 2018 și modificarea acesteia din 2022, a încălcat prevederile legale, acționând discreționar, întrucât SRTV nu a primit nicio adresă prin care recurenta-reclamantă să refuze motivat acordarea autorizației licență neexclusivă, iar dările de seamă aferente activității desfășurate în anii 2019 și 2022 nu cuprind refuzul de acordare a autorizației licență neexclusivă către SRTV. II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. cu privire la recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a susținut caracterul nefondat al motivului de recurs dezvoltat de către partea adversă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța a argumentat în mod explicit admiterea apelului și, în consecință, admiterea acțiunii pentru întreaga perioadă 1 februarie 217 - 27 martie 2018, precum și corelația dintre procesul-verbal din 10 iulie 2017 și protocolul din 7 februarie 2017. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre conținând motive contradictorii sau străine de natura cauzei, ci o decizie care argumentează minuțios caracterul întemeiat al pretențiilor sale pe întreaga perioadă 1 februarie 2017 - 27 martie 2018. Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune și respingerea motivului de recurs prin care partea adversă a susținut incidența ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a subliniat că nu se poate reține o aplicare greșită a unor dispoziții de drept material, având în vedere că, în realitate, instanța de apel nu a extins aplicarea protocolului din data de 7 februarie 2018, ci a reținut existența a două acorduri de voință ale părților - procesul-verbal din 10 iulie 2017 și protocolul din 7 februarie 2017 -, precum și faptul că al doilea îl confirmă pe cel dintâi. II.3.3. Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă A. la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune Solicitând respingerea excepției tardivității recursului pe care l-a declarat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023 a Curții de Apel București, i-a fost comunicată la data de 7 decembrie 2023, iar recursul a fost depus la data de 4 ianuarie 2024, în interiorul termenului prevăzut de lege. Totodată, a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de partea adversă, precizând că a indicat temeiul de drept al căii de atac ca fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a motivat amplu cererea de recurs, arătând că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit: art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, art. 1196 și art. 1186 C. civ., precum și art. 162 alin. (1) lit. b) și art. 188 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996. Recurenta-reclamantă a solicitat și înlăturarea celorlalte apărări formulate prin întâmpinare de către partea adversă, cu consecința admiterii recursului pe care l-a declarat. Astfel, cu privire la cele susținute de recurenta-pârâtă în raport cu chestiunea vizând gestiunea colectivă a dreptului de comunicare prin satelit, a subliniat că legiuitorul nu a avut ca scop fixarea unei anumite forme pe care să o îmbrace manifestarea de voință a părților, ci intenția lor de a include în acordul dintre ele dreptul de comunicare publică prin satelit. În opinia recurentei-reclamante ceea ce trebuia identificat în relația dintre părți era existența sau nu a unei manifestări de voință care să vizeze dreptul de comunicare publică prin satelit, iar nu dacă această manifestare de voință îmbracă sau nu forma unui contract-cadru în sensul literar al termenului. A susținut că, în condițiile în care metodologia este aplicabilă în relația dintre părți, iar aceasta privește în mod expres comunicarea publică prin satelit, cerința legală a existenței unui acord de voință între părți este îndeplinită. În ceea ce privește aspectul ce vizează prelungirea tacită a protocolului din data de 7 februarie 2018, a precizat că, în realitate, părțile litigante au interpretat modificarea normativă adusă prin Legea nr. 1/2017 în sensul că locul taxei TV în baza de calcul al remunerației trebuie să fie luată de alocația bugetară destinată a acoperii cheltuielile care anterior erau suportate din această taxă. A subliniat că această interpretare reprezintă o chestiune de principiu, nefiind influențată de eventuala durată limitată în timp a actului juridic care o conține, iar expirarea remediului consacrat pin protocolul din data de 7 februarie 2018 nu poate conduce la aplicarea vechii metodologii, ci la o utilizare ilicită de către partea adversă a repertoriului său. Cu referire la susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, a arătat că, în realitate, în situația în care s-ar stabili că protocolul din data 7 februarie 2018 nu mai este aplicabil între părți începând cu data de 28 martie 2018, atunci ne-am afla în situația unei utilizări a repertoriului de către partea adversă fără ca aceasta să fi obținut o autorizare prealabilă, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Ca atare, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel: recurenta-pârâtă a săvâșit o faptă ilicită constând în utilizarea operelor din repertoriul său în absența autorizării prealabile prevăzute de art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, faptă ce i-a cauzat un prejudiciu (în calitate de organism de gestiune colectivă ce reprezintă pe membrii mandanți), determinat de lipsirea autorilor reprezentați de remunerația cuvenită pentru radiodifuzarea operelor acestora; legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât în cazul în care recurenta-pârâtă ar fi cerut autorizarea ar fi fost determinată și remunerația cuvenită; fapta este săvârșită cu vinovăție, recurenta-pârâtă cunoscând faptul că nu poate utiliza opera fără a obține autorizare prealabilă. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 aprilie 2024, în temeiul art. 471 1 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului declarat de reclamantă și a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, inclusiv în raport cu excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată prin întâmpinare de recurenta-pârâtă. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă II.5.1. Prioritar, în raport cu prevederile art. 248 C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine în situația în care niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă de încadrare în motivele de casare strict prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză care nu se verifică în speța de față. Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a dezvoltat argumente care tind a demonstra greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a unor norme de drept material din Legea nr. 8/1996 și, respectiv, din C. civ. - art. 137 alin. (2), art. 162 alin. (1) lit. b) și art. 188 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, precum și art. 1186 și 1196 C. civ. -, critici apte a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, prin întâmpinare. II.5.2. Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: II.5.2.1. Recursul declarat de reclamanta A. În prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 8/1996, astfel cum acestea sunt numerotate în forma în vigoare la acest moment și nu în cea de la data raporturilor juridice deduse judecății. Or, în contextul în care, pe de o parte, pretențiile recurentei-reclamante vizează perioada 1 februarie 2017 - la zi, iar, pe de altă parte, textele legale invocate au același conținut în ambele forme ale legii (singurul aspect diferit fiind generat de renumerotarea articolelor), Înalta Curte, în analiza pe care urmează a o efectua, se va referi la acestea, astfel cum au fost indicate de către parte. Prin primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [fostul art. 119 alin. (2)], atunci când a concluzionat că nu este îndreptățită să acționeze decât în numele titularilor de drepturi care i-au acordat mandat. Conform art. 21 din Legea nr. 8/1996 (fostul art. 15 1 ), de la care a pornit raționamentul recurentei-reclamante în dezvoltarea acestei critici: "În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înțelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționării de către public". Or, definiția radiodifuzării pe care recurenta-reclamantă a redat-o și care include comunicarea publică pri