ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1957/2024

Ședința publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 1.11.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, solicitând să se dispună: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă la data de 30.09.2022 sub număr de ieșire x/30.09.2022; ridicarea măsurii sechestrului asigurător imobiliar, mobiliar și a popririi asigurătorii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 522 din 6 decembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Împotriva sentinței civile nr. 522 din 6 decembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 46 și art. 49 Codul de procedură fiscală și ale OPANAF nr. 2546/2016.

Astfel, în opinia sa, prima instanță, cu toate că reține că recurentului i-a fost comunicată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fără a purta semnătura tuturor organelor competente, apreciază în mod greșit că acest aspect nu conduce la nulitatea actului administrativ.

Nici intimata-pârâtă și nici prima instanța nu au indicat care este norma juridică care permite comunicarea către destinatarul actului administrativ al unui exemplar diferit ca și formă/conținut față de cel pe care îl deține organul emitent.

Din analiza prevederilor art. 46 și următoarele Codul de procedură fiscală nu reiese că actul administrativ se comunică într-o altă formă și conținut decât cea a emitentului către destinatarul său.

De asemenea, nici art. 213 Codul de procedură fiscală sau OPANAF nr. 2546/2016 nu permit comunicarea unui alt tip de Decizie decât cea existentă în evidențele organului fiscal.

Or, ceea ce a contestat în fața primei instanțe nu a fost doar lipsa avizării actului atacat, ci lipsa semnăturii și a indicării persoanelor competente să-1 emită.

Așa cum se poate observa din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii comunicate recurentului aceasta conține doar semnătura șefului adjunct al administrației, ceea ce echivalează cu emiterea nelegală a actului administrativ, șeful adjunct al administrației neavând competența legală să emită actul contestat.

Din interpretarea prevederilor pct. 61 și 62 din OPANAF nr. 2546/2016 rezultă că Decizia atacată ar fi trebuit întocmită de către un lucrător din cadrul Serviciului Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii, avizată de către șeful serviciului și aprobată de către șeful de administrației adjunct - colectare.

A mai susținut recurentul că, deși nu împărtășeste opinia primei instanțe referitoare la calificarea naturii juridice a nulității instituite de art. 49 Codul de procedură fiscală, respectiv de nulitate procesuală în sensul prevederilor art. 174 C. proc. civ., se impune a se observa că inclusiv cu acest raționament prima instanța a greșit. Astfel, în opinia sa, rezultă cu evidență, din art. 175 alin. (2) C. proc. civ., faptul că în situația nulităților exprese, este prezumată vătămarea și pe cale de consecință persoana care o invocă nu are sarcina dovedirii vătămării. Or, art. 49 Codul de procedură fiscală indică o nulitate expresă, iar intimata pârâtă în prezenta cauză nu a răsturnat prezumția de vătămare.

Condiția indicării numelui și a calității persoanelor împuternicite ale organului fiscal, precum și a semnării de către acestea a actului administrativ fiscal este instituită și de art. 46 din Codul de procedură fiscală.

Recurentul-reclamant a invocat, de asemenea, încălcarea si aplicarea greșită a prevederilor art. 9 Codul de procedură fiscală, a dreptului de a fi ascultat și a dreptului la apărare.

A arătat că, în privința acestui motiv de nelegalitate al Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prima instanța reținut în mod nelegal următoarele: "Deși omisiunea audierii constituie o excepție față de regula ascultării contribuabilului statuate de art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală (...)".

Incidența art. 9 alin. (2) lit. a), dincolo de maniera restrictivă în care trebuie interpretat, presupune și coroborarea cu art. 46 din Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă că organul fiscal avea obligația motivării pericolului privind constatarea situației fiscale reale, aspect care lipsește cu desăvârșire din conținutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Având în vedere că art. 9 din Codul de procedură fiscală reprezintă o manifestare a dreptului la apărare al destinatarului actului administrativ fiscal, a apreciat că prima instanța prin soluția pronunțată a încălcat și dreptul la apărare, consfințit prin art. 24 din Constituția României și dreptul de a fi ascultat consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

În fine, recurentul a apreciat că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 213 și art. 12 Codul de procedură fiscală.

Astfel, în privința îndeplinirii condițiilor de aplicabilitate ale art. 213 Codul de procedură fiscală prima instanța realizează o serie de raționamente contradictorii cu concluzii eronate.

Se impune a se observa că toate acțiunile enunțate de art. 213 alin. (2): sustragerea, ascunderea, risipirea, trebuie să fie realizate în scopul periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării, ceea ce presupune o intenție calificată.

Existența poziției subiective, respectiv a relei-credințe, este esențială în mărginirea sferei de aplicare a prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală, o ipoteză contrară presupunând posibilitatea organului fiscal de a limita drepturile persoanei în mod cu totul arbitrar.

Or, dacă s-ar accepta raționamentul primei instanțe, respectiv irelevanța poziției subiective a persoanei față de care se instituie aceste măsuri asigurătorii, ar trebui să se accepte și ipoteza că orice cheltuială realizată de persoana fizică conduce în mod inexorabil la risipirea patrimoniului acesteia.

Trebuie menționat și faptul ca intimata-pârâtă nu a făcut dovada poziției subiective a reclamantului, respectiv a relei-credințe, acest aspect fiind de altfel imposibil.

In privința faptelor imputate de organul fiscal, respectiv înstrăinările imobiliare din 2012 și cesiunea părților sociale, este de menționat faptul că prima instanța a înlăturat înstrăinările din 2012, în mod corect, iar în privința cesiunii de părți sociale a reținut în mod nelegal, fără acoperire probatorie.

Cu privire la acest aspect, a arătat că înțelege să precizeze că planul de reorganizare al S.C. B. S.R.L. a fost respins în data de 10.07.2020, aspect de altfel reținut și de către instanță, iar cesiunile de părți sociale reținute ca fapte de risipire a patrimoniului s-au realizat toate anterior datei de 10.07.2020.

Organul fiscal nu a dovedit relația de rudenie a recurentului cu cesionarele, iar prima instanță a reținut relația de rudenie, cu toate că, așa cum rezultă din certificatul de divorț, recurentul a divorțat în anul 2014.

Reținerea de către prima instanța a unei posibilități a recurentului că va fi urmărit de organul fiscal și de a anticipa, încă din 2015 de la momentul formulării plângerii penale, că va avea de achitat suma indicată de organul fiscal, vine în contradicție cu respectarea principiului nevinovăției.

În fine, recurentul a invocat faptul că prima instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 12 alin. (4) Codul de procedură fiscală, privind buna-credință a contribuabilului în prezenta cauză neadministrandu-se nicio probă care să răstoarne buna-credință a acestuia în privința cesiunilor de părți sociale.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 21 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în cauză fiind amânată pronunțarea la data de 4 aprilie 2024.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Conform mențiunilor din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 necontestate de reclamant rezultă următoarele:

- în anul 2015, societatea B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale cu privire la impozitul pe profit pentru perioada 01.04.2011-31.03.2014, respectiv cu privire la Taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.06.2011-30.04.2014, fiind emis Raportul de inspecție fiscală nr. x/22.07.2015 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.07.2015;

- prin Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiș sub nr. x/16.07.2015, organele de inspecție fiscală au constatat că faptele prezentate pot intra sub incidența prevederilor art. 8 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, au calculat un prejudiciu în sumă totală de 16.107.715 RON, și au identificat persoanele răspunzătoare: dl. A. (administrator din data de 31.08.2012) și dna. C. (administrator în perioadă 26.10.2009-04.09.2012). Având în vedere faptele consemnate în Procesul-verbal încheiat la data de 15.07.2015, prin adresa nr. x/22.07.2015, a fost înaintată plângerea penală cu același număr Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, în vederea efectuării cercetărilor ce se impun și constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;

- Prin Decizia de impunere nr. x/22.07.2015:

• pentru perioada 01.04.2011-31.03.2014, s-a stabilit un impozit pe profit de plată în sumă de 4.423.570 RON, pentru care au fost calculate dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 1.488.095 RON și penalități de întârziere în sumă de 643.741 RON,

• pentru perioada 01.06.2011-30.04.2014 s-a stabilit TVA suplimentar de plată în sumă de 6.494.812 RON, fiind respinsă la rambursare TVA în sumă de 353.072 RON. Pentru diferența de TVA stabilită suplimentar de plată au fost calculate dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 2.247.697 RON și penalități de întârziere în sumă de 905.004 RON;

- S.C. B. S.R.L. a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.07.2015, Raportului de Inspecție fiscală nr. x/22.07.2015 și Procesului Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiș sub nr. x/16.07.2015, solicitând anularea acestora ca fiind netemeinice și nelegale;

- prin Decizia nr. 513/40/26.01.2016 s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.07.2015 până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, cu respingerea ca inadmisibilă a contestației formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x și declinarea competenței de soluționare a capătului de cerere privind Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiș sub nr. x/16.07.2015, către DGRFP Timișoara Administrația Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală;

- S.C. B. S.R.L. a formulat o acțiune împotriva Deciziei nr. 513/40/26.01.2016, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara dosarul x/2019 Prin sentința din data de 18.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei și s-a respins acțiunea. Astfel, în prezent, soluționarea contestației este suspendată deoarece latura penală nu a fost soluționată. Sesizarea penală formulată de organele de control face obiectul dosarului x/2016, aflat în lucru la DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova;

- Prin încheierea nr. 1981/2015/10.12.2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., în calitate de administrator judiciar fiind desemnat D.;

- conform informațiilor prezentate în Tabelul preliminar de creanțe al S.C. B. S.R.L. nr. 435/15.02.2016, AJFP Timiș figurează înscrisă cu suma de 1.486.320 RON în grupa creanțelor garantate (valoare garanție înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării) și cu suma de 15,395.682 RON în grupa creanțelor bugetare (creanță bugetară în litigiu);

- conform informațiilor prezentate în Tabelul definitiv rectificat de creanțe al S.C. B. S.R.L. nr. 2048/14.10.2019, AJFP Timiș figurează înscrisă cu suma de 1.486.320 RON, în grupa creanțelor garantate (valoare garanție înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării), iar în grupa creanțelor bugetare cu suma de 15.395.882 RON (creanță bugetară în litigiu) și cu suma de 222.568 RON (creanță bugetară înscrisă prin cererea din 28.07.2016). Totalul creanțelor acceptate în tabelul definitiv de creanțe al S.C. B. S.R.L. este în cuantum de 19.589.934 RON, din care domnul A. figurează cu suma de 1.549.497,77 RON;

- administratorul special, domnul A., a propus un plan de reorganizare a activității S.C. B. S.R.L., dar acesta nu a fost aprobat, conform Procesului-verbal al adunării creditorilor încheiat la data de 10.07.2020, publicat în BPI nr. 11665/15.07.2020;

- prin încheierea nr. 599/26.05.2022, pronunțată în dosar nr. x/2015, în temeiul art. 145 alin. (1) lit. B) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Tribunalul Timiș:

• a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, a debitoarei S.C. B. S.R.L., cu sediul în jud. Timiș, în contradictoriu cu creditorii: S.C. E. S.R.L., Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, A., F. - reprezentant al salariaților, S.C. G. S.R.L., Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Cabinet de avocat H., S.C. I. S.A., J.,

• a ridicat dreptul de administrare al administratorilor sociali ai debitoarei, în temeiul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014.

Prin Referatul nr. x/29.07.2022, emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, s-a analizat oportunitatea angajării răspunderii solidare a reclamantului A., fiind demarată procedura de atragere a răspunderii solidare prevăzută la art. 25 și art. 26 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) pentru domnul A., în vederea realizării, în tot a creanței fiscale în sumă de 17.109.474 RON, reprezentând obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către S.C. B. S.R.L. - în faliment, CUI x.

Conform referatului, din analiza efectuată de organele de executare silită s-au reținut antecedentele fiscale, precum și acțiunile întreprinse de domnul A., care anterior și-a înstrăinat o mare parte din patrimoniu către afiliați, doamna K. și doamna L., rude prin alianță de gradul 2, respectiv surorile soției sale, doamna C..

Astfel, în perioada anterioară, domnul A. a transferat către doamna K. - prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarial Public M. prin încheierile nr. 2007/3.07.2012 și nr. 2008/3.07.2012 - două imobile: apartament situat în mun. Timișoara; casă (137 mp) și teren (941 mp) situate în localitatea Șag.

În luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părțile sociale deținute la S.C. B., CUI x, către doamna K., care începând cu data 06.07.2020 are calitatea de administrator și asociat unic al societății B.. În conformitate cu informațiile înscrise în situația financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 1.461.453 RON (terenuri - 781.324 RON, construcții - 63.972 RON, instalații tehnice și mașini - 535.931 RON și alte instalații, utilaje și mobilier - 80.226 RON) și a realizat un profit net în sumă de 94.796 RON.

Tot în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părțile sociale deținute la S.C. N., CUI x, către doamna L., care începând cu data 08.07.2020 devine asociat cu cotă 80% din părțile sociale ale societății N.. De asemenea, începând cu data de 07.07.2020, doamna K., are calitatea de administrator și asociat cu cotă 20% din părțile sociale ale societății N.. În conformitate cu informațiile înscrise în situația financiară anuală ta 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 721.923 RON (terenuri - 4.818 RON, construcții - 10.031 RON, instalații tehnice și mașini - 537.028 RON și alte instalații, utilaje și mobilier - 170.046 RON) și a realizat un profit net în sumă de 153.246 RON.

Conform referatului, s-a concluzionat că există suspiciunea rezonabilă că, în momentul în care va lua cunoștință de faptul că este demarată procedura de atragere a răspunderii solidare, domnul A. își va înstrăina și restul patrimoniului către terțe persoane.

În aceste condiții, s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 .

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. (asociat și fostul administrator al S.C. B. S.R.L. - în faliment) a solicitat: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș; ridicarea măsurii sechestrului asigurător imobiliar, mobiliar și a popririi asigurătorii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs.

Înalta Curte amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la încălcarea dispozițiilor pct. 62 al Procedurii aprobate prin Ordinul președintelui A.N.A.F nr. 2.546/2016.

Astfel, se constată că în susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a invocat faptul că i-a fost comunicată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fără a purta semnătura tuturor organelor competente, iar prima instanță a apreciat în mod greșit că acest aspect nu conduce la nulitatea actului administrativ, ceea ce a contestat în fața primei instanțe nefiind doar lipsa avizării actului atacat, ci lipsa semnăturii și a indicării persoanelor competente să-l emită; au fost nerespectate prevederile pct. 61 și 62 din OPANAF nr. 2546/2016 față de prevederile art. 46 și 49 Codul de procedură fiscală; este greșit raționamentul primei instanțe privind calificarea naturii juridice a nulității instituite de art. 49 Codul de procedură fiscală, respectiv de nulitate procesuală în sensul prevederilor art. 174 C. proc. civ., în condițiile în care, în opinia sa, rezultă cu evidență, din art. 175 alin. (2) C. proc. civ., faptul că în situația nulităților exprese, este prezumată vătămarea și pe cale de consecință persoana care o invocă nu are sarcina dovedirii vătămării, intimata-pârâtă nerăsturnând prezumția de vătămare.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor pct. 62 din Procedura din 5 septembrie 2016 de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente, aprobată prin Ordinul președintelui A.N.A.F nr. 2.546/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 9 septembrie 2016, "62. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, întocmită în două exemplare de către organele prevăzute la pct. 1 lit. b) și c), după caz, se avizează de șeful de serviciu și se aprobă de conducătorul acestora prevăzut la pct. 61, odată cu Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii."

Potrivit pct. 61 din aceeași Procedură, "61. Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va fi întocmit, într-un singur exemplar, de organele prevăzute la pct. 1 lit. b) și c), după caz, avizat de șeful de serviciu și aprobat de conducătorul acestora, respectiv directorul general adjunct - activitatea de administrare a veniturilor statului în cazul DGAMC, șeful de administrație adjunct - colectare în cazul administrațiilor județene ale finanțelor publice, administrațiilor sectoarelor 1-6 ale finanțelor publice și administrațiilor fiscale pentru contribuabili mijlocii."

Conform pct. 1 din aceeași Procedură, "1. Organele fiscale competente pentru dispunerea măsurilor asigurătorii sunt următoarele:

a) organ de control - organ de control competent, potrivit legii, al Direcției generale antifraudă fiscală, Direcției Generale a Vămilor, Direcției generale control venituri persoane fizice, Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și organelor fiscale subordonate acestora;

b) organ de executare - organ de executare competent, potrivit legii, al Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și organelor fiscale teritoriale subordonate acestora, după caz;

c) organul fiscal competent în administrarea debitorului, în cazul atragerii răspunderii solidare a persoanelor răspunzătoare care sunt în administrarea altor organe fiscale centrale;"

În raport de aceste prevederi legale, în privința competenței de emitere a actului, se constată că aceasta revine organul fiscal competent în administrarea debitorului S.C. B. S.R.L., conform pct. 1 lit. c) din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, nefiind incidente dispozițiilor de la lit. b) a pct. 1, nefiind încă declanșată executarea silită împotriva reclamantului, iar executarea silită față de debitoarea S.C. B. S.R.L. este suspendată prin efectul art. 75 al Legii nr. 85/2014.

Astfel, textul se referă la competența organelor fiscale (în speță organul emitent fiind Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș), iar nu a compartimentelor interne ale acestora, a căror organizare nu poate afecta regulile de competență, astfel cum sunt reglementate de art. 29 și 30 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar recurentul-reclamant nu contestă competența de emitere a Deciziei nr. 18449/30.09.2022, ci modul de avizare și aprobare.

În această privință, se constată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 - exemplarul depus în copie de autoritatea pârâtă este semnat de persoana care l-a întocmit, domnul O., este avizat de "Șef serviciu P." și este semnat spre aprobare de "Șef administrație adjunct colectare persoane juridice", domnul Q..

Este adevărat că exemplarul comunicat reclamantului a fost semnat exclusiv de Șef administrație adjunct colectare persoane juridice (domnul Q.), însă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că acest fapt nu afectează legalitatea actului o comunicare către contribuabil a unui exemplar semnat exclusiv de persoana împuternicită a organului fiscal. Nulitatea intervine pentru nerespectarea unor cerințe impuse de lege la momentul emiterii actului juridic sau anterior emiterii acestuia, iar nu pentru modul, posibil defectuos, al comunicării acestui act către destinatar.

Prin urmare, având în vedere cerințele procedurale ale pct. 62 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, instanța de recurs constată că acestea au fost respectate, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 fiind avizată de "Șef serviciu P." și semnată spre aprobare de "Șef administrație adjunct colectare persoane juridice", domnul Q.. Din organigrama depusă la dosar la ultimul termen de judecată în dosarul de fond rezultă că Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii este în subordinea Serviciului Administrație Adjunct Colectare Persoane Juridice, șeful acestui din urmă serviciu fiind așadar, conducătorul competent să semneze actul în cauză, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentului cu privire la acest aspect.

De altfel, sancțiunea nulității actului administrativ fiscal intervine în condițiile art. 49 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar nerespectarea cerinței de avizare nu este prevăzută de art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală printre cazurile de nulitate ale actului.

Inalta Curte amintește că, potrivit art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 295/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1266 din 21 decembrie 2020, "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situații:(...)

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal emitent;

În privința altor cerințe procedurale, art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală prevede că "(3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.", articolul 50 alin. (1) statuând că "(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către organul fiscal competent în condițiile prezentului cod."

Pe de altă parte, instanța de recurs observă că, potrivit art. 3 alin. (2) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. și ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.".

În raport cu aceste reglementări, se reține că actul administrativ fiscal este supus regimului nulității reglementat de Codul de procedură fiscală, iar în cazul în care reglementările acestui act normativ sunt incomplete, acesta se completează cu reglementarea cuprinsă în C. proc. civ.

Date fiind aceste reglementări, instanța reține că actul administrativ fiscal poate fi desființat, respectiv anulat în condițiile prevăzute de art. 49 și 50 Codul de procedură fiscală, care nu prevăd expres anularea pentru încălcarea formalității de avizare a actului.

De asemenea, conform art. 3 alin. (2) Codul de procedură fiscală, instanța de recurs reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), potrivit cărora "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia".

În aceste condiții, nerespectarea dispozițiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiție suficientă în anularea actelor emise cu nerespectarea legii, dacă nu se dovedește atât vătămarea, cât și imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desființarea acelui act.

Reținând aplicabilitatea în cauză a art. 175 alin. (1) C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), instanța de control judiciar subliniază că orice pretinsă nelegalitate a actului atacat atrage nulitatea acestui act numai în măsura în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor reclamantului, iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv.

În speță, astfel cum s-a reținut anterior, au fost respectate dispozițiile pct. 62 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 fiind avizată de "Șef serviciu P." și semnată spre aprobare de "Șef administrație adjunct colectare persoane juridice", domnul Q. și nu s-ar putea reține existența unui motiv de nulitate în condițiile prevăzute de art. 49 și 50 Codul de procedură fiscală, întrucât nerespectarea cerinței de avizare nu este prevăzută de art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală printre cazurile de nulitate ale actului și nici nu a fost probată vreo vătămare adusă drepturilor procesuale ale reclamantului printr-o avizare pretins eronată a deciziei respective, aceasta fiind semnată de persoana împuternicită a organelor fiscale, interpretarea dată de reclamant dispozițiilor art. 174-175 C. proc. civ. în sensul că vătămarea este prezumată fiind eronată.

Înalta Curte nu poate reține nici critica încălcării prevederilor art. 9 Codul de procedură fiscală, subsumat căreia recurentul-reclamant a invocat nemotivarea pericolului care să determine încadrarea situației la excepția potrivit căreia decizia se poate lua și în lipsa audierii contribuabilului, în opinia sa, în condițiile în care audierea contribuabilului reprezintă o obligație expresă a organului fiscal, cazurile în care organul fiscal poate să nu procedeze la o astfel de procedură trebuie interpretate strict, în speță fiind vorba despre situația în care organul fiscal a emis o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii anterior emiterii titlului de creanță.

Instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "(1) Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei".

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) Codul de procedură fiscală, "(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; (...)"

Astfel cum a susținut și recurentul, se constată că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii anterior emiterii titlului de creanță, respectiv anterior emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligațiile restante ale S.C. B. S.R.L. - procedură permisă de art. 213 alin. (3) și (7) Codul de procedură fiscală.

Deși omisiunea audierii constituie o excepție față de regula ascultării contribuabilului statuate de art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală - ceea ce implică principiul interpretării restrictive a cazurilor de exceptare de la regula audierii - instanța de recurs observă că art. 9 alin. (2) lit. a) permite omisiunea audierii când "întârzierea în luarea deciziei determină un pericol (…) pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.". Textul nu distinge cu privire la natura sau caracteristicile măsurilor care ar putea fi dispuse și care ar putea fi puse în pericol în cazul audierii contribuabilului. Prin urmare, pericolul menționat de art. 9 alin. (2) lit. a) poate viza și ipoteza prevăzută de art. 231 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În aceste condiții, autoritatea pârâtă a justificat incidența acestui text prin pericolul înstrăinării bunurilor sale de către reclamant în momentul aflării informației că este subiectul unei eventuale măsuri de stabilire a răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligațiile restante ale S.C. B. S.R.L.

Astfel, în mod corect prima instanță a considerat întemeiată această afirmație, în contextul în care nici reclamantul nu a contestat faptul că a înstrăinat o serie din bunurile proprietatea domniei sale după ce S.C. B. S.R.L. a format obiectul inspecției fiscale și s-au stabilit în sarcina acesteia obligații fiscale care au determinat deschiderea procedurii insolvenței începând din 10.12.2015 și intrarea în faliment a societății în data de 26.05.2022.

Este de principiu că înstrăinarea unor bunuri urmăribile de către persona cu privire la care există posibilitatea emiterii în viitor a unei decizii de atragere a răspunderii solidare constituie un motiv întemeiat pentru a se reține existența unui pericol de creare sau de amplificare a stării de insolvabilitate, iar omisiunea audierii se justifică de necesitatea caracterului inopinat al instituirii măsurilor asiguratorii.

Or, astfel cum a susținut și intimata-pârâtă, și a confirmat și judecătorul fondului, rațiunea instituirii excepției de la audierea preliminară a contribuabilului conform art. 9 alin. (2) lit. a) Codul de procedură fiscală este dată de faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este luată tocmai în scopul evitării risipirii patrimoniului și/sau a îngreunării executării silite de către contribuabil. Dacă ar fi obligatorie audierea contribuabilului înainte de luarea măsurii, ar da acestuia posibilitatea ca, în perioada dintre data la care fost chemat la audiere și data audierii, să își înstrăineze bunurile. Această procedură este o procedură de prevenire, astfel că nu este oportună chemarea la audiere a contribuabilului, deoarece ar lipsi de conținut întreaga procedură.

Prin urmare nu se poate susține că este nejustificată măsura de a nu fi invitat recurentul șă-și exprime punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, astfel cum încearcă acesta să inducă prin memoriul de recurs.

În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la lipsa motivării în fapt a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/30.09.2022, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. e) și f) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "actul administrativ emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) e) motivele de fapt; f) temeiul de drept", acestea transpunând în materie fiscală obligația autorităților publice stabilită prin art. 31 alin. (2) din Constituția României, în sensul că "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.", precum și principiul "dreptului la bună administrare" reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene potrivit cu care: (1) "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. (2) Acest drept include în principal:(...) (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile."

Așa fiind, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, ținând seama și de faptul că deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.

Motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

În raport cu aceste considerații teoretice, se constată că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/30.09.2022îndeplinește cerințele unei motivări în fapt, în condițiile în care în cuprinsul său (la pagina 7 din decizie, dosar dosar fond) s-au menționat toate aspectele concrete cu privire la următoarele fapte: în perioada anterioară, domnul Jupînu a transferat către doamna K., două imobile; în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părțile sociale deținute la S.C. B., CUI x, către doamna K.; tot în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părțile sociale deținute la S.C. N., CUI x, către doamna L..

Așa cum în mod corect a apreciat și prima instanță, nu s-ar putea reține absența unei motivări, această motivare putând fi criticabilă sub aspectul raționamentelor din cuprinsul ei, putând fi apreciată ca neîntemeiată sau incompletă, însă aceste aspecte vizează temeinicia măsurii dispuse, iar nu lipsa motivării.

Prin urmare, domnului A. i s-au oferit suficiente informații cu privire la temeiurile faptice ale emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, sens în care instanța reține lipsa de suport a criticii privind absența motivării în fapt a actului contestat.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondată și critica prin care recurentul-reclamant a susținut încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 213 și art. 12 Codul de procedură fiscală, subsumat căreia a susținut următoarele: intimata-pârâtă nu a făcut dovada poziției subiective a reclamantului, respectiv a relei-credințe; în privința cesiunii de părți sociale instanța a făcut rețineri nelegale, fără acoperire probatorie, în condițiile în care, planul de reorganizare al S.C. B. S.R.L. a fost respins în data de 10.07.2020, iar cesiunile de părți sociale reținute ca fapte de risipire a patrimoniului s-au realizat toate anterior datei de 10.07.2020; nu a fost dovedită nici relația de rudenie a recurentului cu cesionarele, prima instanță a reținând relația de rudenie, cu toate că recurentul a divorțat în anul 2014; au fost încălcate și prevederile art. 12 alin. (4) Codul de procedură fiscală, privind buna-credință a contribuabilului, prezumția nefiind răsturnată.

Înalta Curte constată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, este întemeiată pe dispozițiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015).

Potrivit acestor prevederi legale "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite."

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că textul legal privește existența unui pericol ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Noțiunea de "pericol" implică o stare de primejdie, de amenințare la adresa valorii ocrotite, iar nu un rezultat concret în sensul vătămării acestei valori. Pe de altă parte, textul se referă la o serie de acțiuni cu o anumită urmare, și anume la sustragerea, ascunderea sau risipirea patrimoniului debitorului. De aceea, identificarea stării de pericol trebuie să se raporteze la acele fapte ale debitorului prin care acesta se sustrage, își ascunde ori își risipește patrimoniul, cu urmările prevăzute de text - și anume periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării obligațiilor fiscale ale debitorului.

Referitor la pretinsa cerință a existenței unei rele credințe a debitorului, se mai observă că textul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală vizează conduita debitorului, respectiv faptele voluntare ale acestuia prin care se sustrage, își ascunde sau risipește patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Deși unele din aceste fapte denotă o intenție calificată prin scopul sustragerii de la executare (cum sunt acțiunile de sustragere și de ascundere a patrimoniului), nu se poate reține necesitatea dovedirii relei credințe în cazul risipirii patrimoniului - ipoteză în care este indiferentă atitudinea psihică a debitorului, fiind relevant numai rezultatul vătămător, constând în risipirea activelor patrimoniale.

Astfel, ceea ce art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală impune este constatarea rezultatului obiectiv, materializat în periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării.

În aceste condiții, împărtășind opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că organele fiscale au prezentat argumente din care pare să rezulte că faptele reclamantului - de înstrăinare a unor părți sociale și a unor imobile - au drept consecință periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării, prin urmarea înlocuirii unor bunuri identificabile cu sume de bani aflate exclusiv la dispoziția reclamantului și ușor de sustras de la executarea silită.

Se observă că domnul A. nu are calitatea de debitor, nefiind stabilită în sarcina domniei obligația de a răspunde în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. pentru obligațiile fiscale ale acesteia din urmă. Totuși, art. 213 alin. (3) și (7) Codul de procedură fiscală permit luarea măsurilor asigurătorii și înainte de emiterea titlului de creanță, caz în care acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, termen ce poate fi prelungit în condițiile art. 213 alin. (7). Prin urmare, lipsa calității reclamantului de debitor nu determină nulitatea deciziei contestate.

În continuare, se observă că organele fiscale au făcut referire la o serie de operațiuni prin care reclamantul:

- a transferat către doamna K. în luna iulie 2012 două imobile: un imobil constând în apartament situat în mun. Timișoara, precum și un al doilea imobil constând în casă (137 mp) și teren (941 mp) situate în localitatea Șag, cu precizarea că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor menționate anterior s-a realizat concomitent (la aceeași dată - 3.07.2012) de către domnul A. către doamna K. - prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarial Public M. prin încheierile nr. 2007/3.07.2012 și nr. 2008/3.07.2012.

- a cesionat părțile sociale deținute la S.C. B. către doamna K. în luna iulie 2020, care începând cu data 06.07.2020 are calitatea de administrator și asociat unic al societății B., iar în conformitate cu informațiile înscrise în situația financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 1.461.453 RON (terenuri - 781.324 RON, construcții - 63.972 RON, instalații tehnice și mașini - 535.931 RON și alte instalații, utilaje și mobilier - 80.226 RON) și a realizat un profit net în sumă de 94.796 RON.

- tot în luna iulie 2020 a cesionat părțile sociale deținute la S.C. N. către doamna L., care începând cu data 08.07.2020 devine asociat cu cotă 80% din părțile sociale ale societății N.. De asemenea, începând cu data de 07.07.2020, doamna K. are calitatea de administrator și asociat cu cotă 20% din părțile sociale ale societății N.. În conformitate cu informațiile înscrise în situația financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 721.923 RON (terenuri - 4.818 RON, construcții - 10,031 RON, instalații tehnice și mașini - 537.028 RON și alte instalații, utilaje și mobilier - 170.046 RON) și a realizat un profit net în sumă de 153.246 RON.

În acest context, instanța de recurs constată că încă din anul 2015, organele fiscale au sesizat organele de urmărire penală, afirmând săvârșirea de către reclamant a infracțiunii de evaziune fiscală. Astfel, prin Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la A.J.F.P. Timiș sub nr. x/16.07.2015, organele de inspecție fiscală au constatat că faptele prezentate pot intra sub incidența prevederilor art. 8, alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, au calculat un prejudiciu în sumă totală de 16.107.715 RON, și au identificat persoanele răspunzătoare: dl. A. (administrator din data de 31.08.2012) și dna. C. (administrator în perioadă 26.10.2009-04.09.2012).

Totodată, având în vedere faptele consemnate în Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, prin adresa nr. x/22.07.2015, a fost înaintată plângerea penală cu același număr Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, în vederea efectuării cercetărilor ce se impun și constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Or, în acest proces penal organele fiscale s-au constituit parte civilă formulând pretenții față de reclamant.

Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanță că, din acest moment, domnul A. putea în mod rezonabil să realizeze - începând din luna iulie 2015 - existența unui risc de a fi obligat la plata obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L., prin constituirea organelor fiscale ca parte civilă în procesul penal.

În ceea ce privește situația debitoarei S.C. B. S.R.L., supusă procedurii insolvenței de la finalul anului 2015, din actele dosarului rezultă că prin încheierea nr. 1981/2015/10.12.2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar pârâta A.J.F.P. Timiș figurează înscrisă în Tabelul definitiv rectificat de creanțe al S.C. B. S.R.L. cu suma de 1.486.320 RON, în grupa creanțelor garantate (valoare garanție înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării), iar în grupa creanțelor bugetare cu suma de 15.395.882 RON (creanță bugetară în litigiu) și cu suma de 222.568 RON (creanță bugetară înscrisă prin cererea din 28.07.2016).

Totodată, prin încheierea nr. 599/26.05.2022, pronunțată în dosar nr. x/2015, în temeiul art. 145 alin. (1) lit. B) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Tribunalul Timiș: a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, a debitoarei S.C. B. S.R.L., cu sediul în jud. Timiș, în contradictoriu cu creditorii: S.C. E. S.R.L., Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, A., F. - reprezentant al salariaților, S.C. G. S.R.L., Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Cabinet de avocat H., S.C. I. S.A., J.; a ridicat dreptul de administrare al administratorilor sociali ai debitoarei, în temeiul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014.

În ceea ce privește înstrăinările părților sociale, se constată că acestea au survenit la începutul lunii iulie 2020, în contextul respingerii planului de reorganizare a activității S.C. B. S.R.L. - plan formulat de reclamant, care nu a fost aprobat, conform Procesului-verbal al adunării creditorilor încheiat la data de 10.07.2020, publicat în BPI nr. 11665/15.07.2020.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține existența unei legături între respingerea planului de reorganizare și înstrăinările părților sociale deținute de domnul A., raportat la momentul survenirii acestor înstrăinări, dar și la faptul că ele au fost făcute către surorile soției reclamantului, ceea ce face credibilă presupunerea că aceste operațiuni nu au avut drept scop obținerea unor foloase materiale, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat încasarea vreunor sume de bani de către reclamant pentru aceste înstrăinări.

Este adevărat că organele fiscale nu au precizat dacă aceste înstrăinări au avut caracter oneros sau gratuit, iar reclamantul a susținut că dacă suntem în prezența unul transfer cu titlu oneros operează subrogația reală cu titlu particular, patrimoniul persoanei nefiind sărăcit, păstrându-și valoarea, modificându-se doar elementele patrimoniale, respectiv înlocuirea unor bunuri imobile cu bunuri mobile (banii).

Referitor la acest aspect, este de subliniat că în vreme ce părțile sociale sunt supuse unor evidențe oficiale cum sunt cele ale Oficiului Registrului Comerțului - care permit urmărirea acestor bunuri și valorificarea lor într-un mod relativ formalizat - banii obținuți ca preț al vânzării sunt bunuri prin excelență circulante, a căror declarare și depozitare nu sunt obligatorii, ceea ce implică faptul că