ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1663/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 5.10.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, emitentă a Deciziei de impunere nr. x/28.06.2017 și a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare nr. F-SB 142/28.06.2017, precum și pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor cu sediul în București, emitentă a Deciziei nr. 156/28.03.2018 de respingere a contestației administrative, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună:

- anularea Deciziei nr. F-SB 142/28.06.2017 privind modificarea bazei de impozitare emisă de pârâta AJFP - Sibiu prin care s-a stabilit în sarcina antecesoarei reclamantei, B. S.A. - Copșa Mică, o bază suplimentară impozabilă pentru perioada 22.07.2015 - 31.12.2016, în sumă totală de 6.561.619 RON, reprezentând: venituri neimpozabile în valoare de 745.324 RON, cheltuieli cu amortizarea nedeductibile în valoare de 631.095 RON și elemente similare veniturilor impozabile (rezerve din reevaluare) în sumă de 2.850.355 RON, aferente echipamentelor tehnologice și imobilelor puse la dispoziția C. S.A. în baza contractului de comodat nr. x/03.05.2016; cheltuieli în sumă de 361.464 RON, cu dobânzile și respectiv, cu pierderea netă din diferențe de curs valutar aferente împrumutului primit de la o persoană afiliată din Grecia; cheltuieli, în sumă de 1.244 RON, cu amortizarea unor mijloace fixe ce nu au fost folosite în perioada ianuarie - aprilie 2016, respectiv cantina, căminul de băieți și căminul de nefamiliști, precum și elementele similare veniturilor (rezerva din reevaluare) aferente acestora în valoare de 36.928 RON; cheltuieli cu serviciile în sumă de 210.795 RON reprezentând servicii de întreținere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii gaz, prestații declarații vamale, servicii de transport marfă, consultanță și curierat; elemente similare veniturilor (rezerve din reevaluare) în sumă de 2.924.125 RON și cheltuieli nedeductibile, în sumă de 290.937 RON, cu combustibili, reparații auto, piese de schimb, asigurări, protocol, TVA, amenzi, penalități, sponsorizări, cheltuieli sociale.

- anularea Deciziei nr. F-SB 141/28.06.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de pârâta AJFP Sibiu, prin care organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina antecesoarei reclamantei, B. S.A. - Copșa Mică, pentru perioada 01.03.2016 - 31.12.2016, TVA suplimentar în sumă totală de 5.906.484 RON, reprezentând: ajustarea în favoarea statului a TVA dedus în valoare de 637.177 RON aferentă unor bunuri mobile și imobile puse la dispoziția S.C. C. cu titlu gratuit; ajustarea în favoarea statului a TVA dedus în valoare de 5.256.659 RON aferentă bunurilor mobile nelivrate ca urmare a încetării activității economice de producție; respingerea dreptului de deducere a TVA în valoare de 12.648 RON aferentă unor servicii de întreținere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii gaz, prestații declarații vamale, servicii de transport marfă, consultanță și curierat care nu sunt efectuate în scopul desfășurării activității economice.

- anularea Deciziei nr. 156/28.03.2018 de soluționare a contestației emisă de pârâta DGSC și comunicată la data de 03.04.2018 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de antecesoarea reclamantei, B. S.A. - Copșa Mică, împotriva Deciziilor nr. F-SB 141/28.06.2017 și nr. F-SB 142/28.06.2017.

Prin sentința nr. 7/2019, Curtea de Apel Alba Iulia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, care l-a rândul său a declinat competența în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 118/2019.

În urma soluționării conflictului negativ de competență, prin Decizia nr. 3586/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, dosarul fiind reînregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 10.12.2019 sub nr. dosar versionat x/2018

Prin sentința civilă nr. 41 din data de 3 martie 2021, Curtea de Apel Alba - Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva sentinței civile menționate anterior a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac și de desființare a soluției emise de prima instanță, consecința fiind admiterea acțiunii.

În mod greșit a reținut Curtea de Apel că operațiunea de fuziune transfrontalieră a produs efectele prevăzute de art. 251

15

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 abia începând cu data de 20.06.2018, când ORC-Sibiu a emis Certificatul de radiere a societății absorbite B. S.A. (autoarea recurentei-reclamante).

Apreciază că este nelegală poziția exprimată de organele fiscale față de această fuziune transfrontalieră, refuzând să accepte că efectul de absorbire a B. în cadrul D. s-a produs începând cu data de 31.05.2016.

Curtea de Apel a înțeles să îmbrățișeze argumentele și interpretarea făcută de către organele fiscale și a respins argumentele reclamantei, apreciind că societatea absorbită B. S.A. a rămas titulară de drepturi și obligații și după data de 31.05.2016 deoarece fuziunea transfrontaliera nu a produs efectul de absorbție la data convenită de părți în proiectul de fuziune.

A apreciat că raționamentul primei instanțe este nelegal, deoarece legea nu prevede că efectul de absorbție a societății absorbite se produce doar în momentul în care are loc radierea societății respective din Registrul Comerțului. Dimpotrivă, dispozițiile art. 251

15

alin. (2) din Legea 31/1990 prevăd că în materia fuziunilor transfrontaliere prin absorbție a unei persoane juridice române de către o persoană juridică străină această operațiune juridică va produce efecte:

a. de la data aleasă de părți prin proiectul de fuziune (adică 31.05.2016);

b. de la data primirii și aprobării de către Registrul Comerțului Sibiu a actului administrativ emis de autoritățile competente din Grecia de aprobare a fuziunii (Hotărârea Ministerului Elen al Economiei și Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016, care a fost comunicată din oficiu către ONRC-România de mai multe ori în perioada 2016-2018, dar pe care autoritățile române, din motive independente, au refuzat să o recunoască până la nivelul anului 2018, iar atunci numai ca urmare a demersurilor repetate efectuate de către reprezentanții societății recurente - memorii și audiențe la Registrul Comerțului - Sibiu).

Aceasta operațiune de reorganizare prin fuziune are trei momente esențiale in timp, momente diferite care au fost in mod incorect reinterpretate de către prima instanța producând consecințe fiscale profund negative asupra societății absorbite ca urmare a refuzului dreptului de deducere al TVA asupra stocurilor achiziționate în vederea realizării activității de producție pe motive neîntemeiate precum acela ca operațiunea de fuziune in care B. este societatea absorbita nu s-a finalizat.

Este evident însă că în orice operațiune de fuziune există o fereastră de timp între (i) momentul în care fuziunea își produce efecte prin alegerea datei de către părțile aflate în fuziune în baza proiectului de fuziune potrivit art. 251

15

din Legea 31/1990 (în cazul de fată data de 31 mai 2016) și (iii) momentul radierii din Registrul Comerțului a societății absorbite B. la data de 20 iunie 2018.

De altfel, într-o corespondență purtată între recurenta-reclamantă A. și Ministerul Finanțelor Publice din România în legătură cu aspectele fiscale ce fac și obiectul litigiului de față, Ministerul Finanțelor Publice, a răspuns prin intermediul Administrației Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenti cu Adresa nr. x/14.11.2018, precizând că din punct de vedere al impozitului pe profit și în raport de prevederileCodului Fiscal, transferul obligațiilor fiscale (inclusiv cele de raportare) de la B. către D. în două momente ipotetice ar fi putut să se producă "fie la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operațiunea (fuziunea transfrontaliera) sau de la alta data stabilita prin acordul pârtilor in cazul in care se stipulează ca operațiunea va avea efect la o alta data, potrivit legii".

De asemenea, si în cadrul unei proceduri locale de fuziune dintre doua societăți romanești, după momentul depunerii proiectului de fuziune și al parcurgerii perioadei de exercitare a dreptului de opoziție, după aprobarea prin AGA a fuziunii celor doua societăți implicate si după momentul emiterii hotărârii judecătorești de confirmare a fuziunii de către o instanța din România, abia apoi ONRC emite certificatul de radiere la nivelul societății absorbite, însă acest lucru nu echivalează în niciun fel cu faptul ca fuziunea respectiva nu isi produce efecte pana la momentul emiterii certificatului de radiere si in niciun caz nu poate fi acceptata ideea ca societatea absorbita exista, are personalitate juridica si patrimoniu propriu după momentul aprobării fuziunii de către asociați, mai ales in condițiile în care părțile implicate in fuziune stabilesc o data efectiva a fuziunii la o anumita data precizata in proiectul de fuziune conform excepției prevăzute de art. 249 lit. b) din aceiași Lege 31/1990 in cazul fuziunilor naționale precum si de art. 25

15

alin. (2) din Legea 31/1990 in cazul fuziunilor transfrontaliere.

În plus, pentru a demonstra că intre momentul efectiv al fuziunii si momentul radierii societății absorbite (20.06.2018) operațiunile se considera ca au fost efectuate de către societatea absorbanta.

Trebuie avut în vedere Ordinul nr. 897/2015 în care se specifica in mod clar faptul ca în protocolul de predare-primire se precizează rezultatul înregistrat în contul de profit și pierdere de către societatea care își încetează existența ca urmare a fuziunii, în intervalul dintre data la care au fost întocmite situațiile financiare prevăzute la pct. 5 (de la data efectiva a fuziunii) fi data întocmirii protocolului.

Din normele ordinului amintit reiese că orice operațiuni înregistrate in evidentele contabile ale societății absorbite după momentul efectiv al fuziunii (31 mai 2016) sunt in fapt ale societății absorbante iar orice înregistrare, raportare si plată realizata de societatea absorbita in nume propriu este in fapt realizata pe seama si in contul societății absorbante care a preluat de iure patrimoniul absorbitei de la data efectiva a fuziunii (31 mai 2016).

A invocat prevederile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal și Normele metodologice date in aplicarea acestui articol.

Astfel, la determinarea rezultatului fiscal, reglementările contabile, inclusiv cele prevăzute in cadrul Ordinului nr. 897/2015 nu pot fi ignorate, acestea reprezentând punctul de la care pornește determinarea rezultatului fiscal (profit impozabil sau pierdere fiscala) la nivelul fiecărui contribuabil.

Recurenta și-a întemeiat susținerile și pe art. 16 alin. (4) lit. a) punctul 2 din Codul fiscal precizând că începând cu data de 1 iunie 2016 toate obligațiile fiscale au fost achitate de B. S.A., respectiv declarațiile fiscale au fost depuse de B. S.A. in numele si in contul D., in calitate de societate absorbanta pana la finalizarea procedurii de radiere din Registrul Comerțului si implicit de înregistrare fiscala din evidentele ANAF a societății absorbite B. S.A... Acest lucru nu echivalează insa cu faptul ca obligațiile fiscale, respectiv declarațiile fiscale sau raportările contabile depuse de B. S.A. in perioada 1 iunie 2016 si pana la momentul radierii, au aparținut societății absorbite B., toate acestea fiind transferate către D. ca efect al fuziunii transfrontaliere la data de 31 mai 2016 prin protocolul de predare primire.

În mod eronat, s-a reținut că B. S.A. ar fi continuat să desfășoare activități economice și ar fi realizat operațiuni contabile proprii, având un patrimoniu propriu și după data de 31.05.2016.

Din cauza refuzului Registrului Comerțului-Sibiu de a dispune radierea societății absorbite B. S.A. de îndată ce i-au fost comunicate pe cale administrativă Hotărârea Ministerului Elen al Economiei și Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016 potrivit prevederilor art. 251ind. 14 alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, societatea absorbită a continuat să figureze la organele fiscale din România cu un Codul fiscal propriu atribuit ce nu a fost radiat.

Deși conform mențiunilor exprese din Proiectul de fuziune transfrontaliere aceasta ar fi trebuit să producă efecte din perspectivă fiscal-contabilă începând cu data de 31.05.2016 iar după această dată toate operațiunile de înregistrare și de raportare ar fi trebuit să se desfășoare în numele și pe seama societății absorbante D., AJFP-Sibiu a refuzat acest lucru, invocând faptul că B. S.A. figurează în continuare cu un Codul fiscal propriu pe care are obligația să îl folosească până la momentul radierii efective a societății, sub sancțiunea aplicării unor amenzi contravenționale.

De exemplu, ANAF a notificat B. prin Notificarea din data de 16.04.2018 cu privire la nedepunerea in termen a declarațiilor fiscale, in care preciza ca pentru anul 2017 nu a depus declarația de impozit pe profit aferenta anului 2017, deși societatea a arătat ca este absorbita incepand cu 31 mai 2016, data efectiva a fuziunii transfrontaliere cu D. in baza Proiectului Comun de Fuziunea Transfrontaliera adoptat de cele doua parti implicate in fuziunea transfrontaliera, făcându-se referire și la riscul aplicării de amenzi contravenționale si al stabilirii din oficiu a obligațiilor de plata.

În același timp nu i se poate imputa recurentei/autoarei recurentei faptul că radierea societății absorbite B. S.A. a fost făcută de către Registrul Comerțului cu o întârziere mai mare de 18 luni, deoarece Hotărârea Ministerului Elen al Economiei și Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016 a fost comunicată pe cale oficială încă din luna decembrie 2016, dar reprezentanții Registrului Comerțului au refuzat să recunoască efectul legal al acestei Hotărâri, pretinzând să le fie comunicată o Încheiere/Hotărâre emisă de o instanță judecătorească elenă (deși în Grecia recunoașterea fuziunii transfrontaliere se face exclusiv printr-o procedură administrativă derulată la nivelul Ministerului Economiei și Dezvoltării).

În primele 18 luni de când fusese informat despre aprobarea fuziunii transfrontaliere și de către forurile competente din Grecia, ORC Sibiu a refuzat să recunoască validitatea și opozabilitatea Hotărârii nr. 125595/29.11.2016 prin emiterea certificatului de radiere a B., invocând in numeroasele discuții purtate pe această temă cu reprezentanții societății lipsa unei hotărâri judecătorești a unei instanțe din Grecia care sa aprobe fuziunea transfrontaliera.

În acest sens, procedura naționala domestica din Grecia nu impune obținerea unei hotărâri judecătorești a unei instanțe in cazul unei fuziunii, ci doar o procedura de aprobare a fuziunii printr-o decizie administrativa a Ministerului Economiei și Dezvoltării din Grecia, asa cum s-a întâmplat de altfel in cazul fuziunii transfrontaliere dintre B. si AoG prin decizia administrativa a Ministerului Economiei din Grecia - Hotărârea nr. 125595/29.11.2016.

Astfel, lipsa de experiența si diligenta a ORC-Sibiu in a radia la timp pe B. din evidentele Registrului Comerțului nu poate fi imputata în niciun fel recurentei si in niciun caz interpretata in sensul in care fuziunea nu si-a produs efectele decât la momentul finalizării acesteia prin emiterea certificatului de radiere la nivelul B. la data de 20.06.2018, fapt care a atras o serie de efecte fiscale profund negative asupra Societății din motive neimputabile părților implicate in fuziunea transfrontaliera.

De fapt, radierea societății la data de 20.06.2018 (care ar fi trebui să se efectueze din oficiu în anul 2016 de către ORC-Sibiu, după ce luase act de comunicarea primită din partea Ministerului Economiei și Dezvoltării din Grecia a Hotărârii nr. 125595/29.11.2016) s-a datorat tot ca urmare a unor alte demersuri efectuate de recurentă, care a depus o cerere de radiere a B., determinând ORC-Sibiu să tranșeze această situație în conformitate cu dispozițiile legale și să finalizeze procedura de fuziune transfrontalieră prin emiterea certificatului de radiere, astfel cum se prevede la art. 25114 alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în mod greșit a reținut prima instanță că efectele fuziunii transfrontaliere s-au produs abia la momentul în care s-a finalizat procedura de fuziune, care ar fi coincis cu momentul emiterii certificatului de radiere la data de 20.06.2018 a societății absorbite B. S.A..

În mod greșit a respins Curtea de Apel criticile reclamantei referitoare la modul în care organele fiscale au reclasificat veniturile impozabile ale B. și au dispus și ajustarea TVA deductibilă, aferentă echipamentelor închiriate de B. către C. în baza Contractului de comodat nr. x/03.05.2016, care ulterior a fost modificat de părți într-un contract de închiriere, prin Actul adițional nr. x/2017 (acestea agreând ca modificarea să producă efecte retroactiv, începând cu data de 01.05.2016).

Argumentația primei instanțe este rezultatul unui raționament juridic greșit, făcându-se o gravă confuzie între data la care Actul adițional nr. x/31.01.2017 a început să producă efectele preconizate de către părți (15.05.2016) și momentul în care a devenit opozabilă data Actului adițional (31.01.2017) față de terți, existând prevederi legale diferite pentru:

a. Opozabilitatea efectelor contractului - art. 1281 din C. civ.;

b. Opozabilitatea datei contractului - art. 278 din C. proc. civ.

Părțile contractante (B. și C.) nu au antedatat Actul adițional și nu au propus organelor fiscale sau instanței de contencios administrativ să constate că Actul adițional ar fi fost încheiat/semnat la o dată anterioară decât aceea menționată în înscris. Așadar, data încheierii Actului adițional (31.01.2017) nu a fost niciodată o problemă litigioasă între părți, organele fiscale fiind de acord că Actul adițional a fost semnat la data de 31.01.2017, astfel încât în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 278 C. proc. civ. invocate de către instanța de fond.

Problema de drept dedusă judecății a fost aceea de a se stabili dacă modificarea retroactivă a raportului juridic încheiat inițial (comodat) prin înlocuirea cu un raport juridic diferit (închiriere) îndeplinește condițiile de validitate pentru a fi opozabilă și organelor fiscale și dacă noul raport juridic îi conferă dreptul locatorului B. la deducerea TVA (ajustata in sens negativ ca fiind de plata către bugetului statului de către ANAF) in suma de 637.177 RON aferentă chiriei facturate și încasate pentru perioada mai 2016 - ianuarie 2017.

În cauza de față, obiectul contractului de închiriere nu a presupus îndeplinirea unor cerințe de formă speciale, astfel încât, în baza principiului libertății contractuale, cele două societăți aveau dreptul deplin să încheie la data de 31.01.2017 o nouă convenție sub forma unui act sub semnătură privată, prin care comodatarul/locatarul C. S.A. a acceptat să achite chirie comodantului/locatorului pentru întreaga perioadă în care s-a bucurat de dreptul de folosință a bunurilor puse la dispoziția sa prin Contractul de comodat nr. x/03.05.2016.

În baza acestei noi înțelegeri, recunoscute și de către organele fiscale, locatorul B. a emis tot la data de 31.01.2017 și o factură fiscală pentru încasarea chiriei aferente intervalului 15 mai 2016 - 31 ianuarie 2017, care a fost achitată de către locatară.

Scopul primordial urmărit de către cele două societăți contractante a fost acela de a asigura continuarea activității de producție pe platforma industrială Copșa Mică, după ce autoritățile abilitate comunicaseră la începutul lunii mai 2016 refuzul de a emite avizele de mediu prevăzute de lege necesare pentru B. S.A. pentru a desfășura această activitate, iar stabilirea prețului de închiriere era o chestiune accesorie la momentul respectiv, dar care nu putea fi neglijată de părți.

C. S.A. (persoană juridica afiliată cu B.) deținea în mod valabil toate avizele de mediu, astfel încât s-a luat într-un mod coordonat această decizie de a pune de îndată la dispoziția titularei avizelor de mediu toate echipamentele necesare în activitatea de producție.

Faptul că transferul dreptului de folosință asupra unor mijloace fixe s-a făcut inițial cu titlu gratuit nu trebuie să conducă la concluzia că intenția B. S.A. a fost de a înceta să mai desfășoare activități economice taxabile in legătura cu acele mijloace fixe in mod specific, care să îi dea dreptul la deducerea cheltuielilor și a TVA aferente achiziției acelor mijloace fixe si a cheltuielilor de întreținere a acestora.

Pornind de la recunoașterea greșită a efectelor Contractului de comodat/de închiriere abia după data de 31.01.2017, prima instanță a respins și celelalte critici de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind de acord întrutotul cu modul în care intimata-pârâtă AJFP-Sibiu a interpretat natura juridică a raporturilor juridice dintre locatoarea B. și locatara C. S.A..

Se relevă, totodată, modul contradictoriu în care Curtea de Apel s-a poziționat față de concludenta probei cu raportul de expertiză judiciară în specialitatea fiscalitate efectuat în cauză, refuzând să ia în considerare această probă care a fost discutată și încuviințată în mod legal, fiind încălcate dispozițiile art. 264 din C. proc. civ. referitoare la analizarea și interpretarea tuturor probelor administrate în procesul civil.

Instanța a fost cea care a încuviințat efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea fiscalitate, considerând că este o probă utilă.

Soluția de respingere ca nefondată a cererii de chemare in judecată apare ca nelegală și prin încălcarea regulilor procesuale și a dreptului nostru la apărare: instanța de contencios mai întâi a admis proba cu expertiză judiciară solicitată de reclamantă (presupunându-se așadar că va fi o probă utilă și concludentă pentru aflarea adevărului, opinia unui specialist autorizat într-un domeniu), pentru ca apoi să aleagă în mod deliberat să ignore răspunsurile expertului judiciar pentru simplul fapt că obiectivele încuviințate de instanță la un termen de judecată anterior fuseseră propuse de către reclamantă.

În mod greșit a concluzionat prima instanță că la data de 01.05.2016 (când B. a transferat folosința echipamentelor către C.) societatea absorbită a încetat într-un mod definitiv și absolut să mai desfășoare activități economice in legătura cu aceste echipamente care să îi mai dea dreptul la deducerea TVA, îndeosebi pentru stocurile de materii prime în legătură cu care își exercitase dreptul de deducere a TVA, aceste stocuri nefiind de altfel puse la dispoziția societății C. de către B..

Nu este de acord cu ceea ce a reținut prima instanță referitor la baza impozabila în sumă de 6.200.155 RON și TVA în suma de 5.906.484 RON, validând raționamentul organelor de inspecție fiscală care au stabilit obligații fiscale suplimentare întrucât societatea a alocat bunuri/servicii pentru operațiuni care nu dau drept de deducere și nu sunt efectuate în scopul desfășurării activități economice, reținând că societatea și-a încetat activitatea de producție la data de 31 mai 2016 și a închiriat cu titlu gratuit toate bunurile mobile și imobile societății C. S.A..

Acest argument de nelegalitate a Deciziilor fiscale contestate prin acțiune are un caracter independent, de sine stătător față de celălalt argument principal constând în nerecunoașterea efectelor fuziunii transfrontaliere începând cu data de 31.05.2016.

Mai concret, indiferent dacă B. S.A. ar fi trecut sau nu ar fi trecut prin procesul de fuziune transfrontalieră și chiar dacă nu s-ar fi dizolvat ca efect al absorbției și ar mai fi existat și în prezent, este nelegal să se considere că prin simpla încetare a activității de producție la data de 01.05.2016 societatea a pierdut dreptul la deducerea TVA aferent stocurilor de materii prime pe care le avea în patrimoniu la data respectivă și/sau deducerea TVA în legătura cu mijloacele fixe sau cu echipamentele tehnologice.

Curtea de Apel, la fel ca pârâta AJFP-Sibiu, a considerat că, încetând activitatea de producție la 01.05.2016, B. avea obligația să ajusteze suma de TVA pentru care fusese exercitat în amonte dreptul de deducere TVA cu o sumă de 5.256.659 RON, aferentă stocurilor de materii prime pe care le avea în patrimoniu la data încetării activității de producție.

Dreptul de deducere prevăzut de Directiva de TVA reprezintă un principiu fundamental al sistemului comun al TVA, care, in principiu, nu poate fi limitat. De asemenea, regimul deducerilor urmărește sa degreveze in întregime întreprinzătorul de sarcina TVA datorata sau achitata in cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA garantează, prin urmare, neutralitatea in ceea ce privește sarcina fiscala corespunzătoare tuturor activităților economice.

Curtea de Apel nu a indicat nici măcar o dispoziție legală in baza căreia să se poată considera că la nivelul B. se impunea pierderea dreptului de deducere a TVA, mai ales in cazul stocurilor de materii prime achiziționate de societatea absorbita si care, ulterior fuziunii transfrontaliere, au fost vândute de către societatea absorbanta, D., fiind evident astfel ca aceste stocuri au fost alocate unei operațiuni taxabile din punct de vedere al TVA atât din prisma activităților de producție inițiale pentru care au fost achiziționate, cat si prin prisma vânzărilor acestor stocuri de materii prime ulterior fuziunii transfrontaliere de către societatea absorbanta D..

Mai mult decât atât, din perspectiva mecanismului de funcționare a TVA încetarea temporara a activității de producție a unei persoane impozabile, cum s-a întâmplat in cazul de fata pentru B. cu câteva săptămâni înainte de data efectiva a fuziunii prin absorbție cu D., nu reprezintă vreun eveniment care sa genereze pierderea dreptului de deducere a TVA aferenta bunurilor mobile (stocurile de materii prime achiziționate) aflate in patrimoniul persoanei impozabile la momentul încetării temporare a activității de producție. În acest sens, operațiunea de trecerea in conservare sau chiar casarea mijloacelor fixe ce sunt bunuri care prin natura lor se folosesc pe o perioada îndelungata de timp reprezentând active cu un ciclu lung de viața nu atrage pierderea sau ajustarea dreptului de deducere a TVA aferenta achiziției acestor mijloace fixe sau bunuri de capital in cazul întreruperii temporare a unei activității de producție si atunci este cu atât mai mult de neînțeles de ce o eventuala încetare temporara a activității de producție ar trebuie sa genereze o pierdere a dreptului de deducere asupra stocurilor de materii prime achiziționate de societatea absorbita B..

În cazul mijloacelor fixe care reprezintă din punct de vedere contabil active cu un ciclu de viața economica mult mai mare decât al stocurilor, legislația in materie de TVA nu impune obligația ajustării TVA (in sensul plații unei părți din TVA dedusa la achiziția de mijloace fixe către bugetul de stat) la momentul trecerii in conservare sau al casării acestor mijloace fixe. Cu privire la obligația de ajustare a TVA dedusă in cazul bunurile de capital (i.e. mijloacelor fixe), a invocat prevederile art. 305 alin. (4) din Codul fiscal.

Legislația naționala nu prevede obligația ajustării TVA deduse inițial la achiziția bunurilor de capital in cazul trecerii in conservare a acestor bunuri, aceasta situație neîncadrându-se printre cazurile care impun ajustarea taxei pe valoarea adăugata dedusa la momentul achiziției bunurilor de capital.

Adresa nr. x/20.03.2017, emisa de către Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP - Administrația Fiscal pentru Contribuabili Mijlocii București - Serviciul Asistenta pentru Contribuabili, potrivit căreia in cazul trecerii in conservare a unor bunuri de capital ce nu sunt folosite pentru alte scopuri decât activitățile economice si nici in operațiuni care nu dau drept de deducere, "trecerea in conservare a bunurilor de capital, nu constituite, in principiu, un eveniment de natura a genera obligația de ajustare a taxei deduse inițial la achiziția respectivelor bunuri, conform prevederilor art. 305 alin. (4) din Codul fiscal".

Jurisprudența CJUE a instituit de asemenea câteva principii de interpretare a acestor articole în Hotărârile din cauzele C-550/11 - PIGI, C-257/11 - Gran Via Moinesti, C 184/04 - Uudenkaupungin kaupunki, Centralan Property, TETS Haskovo, GUE C-400/98 - Breitsohl si Cauza C-110/94 Intercommunale voor zeewaterontzilting (INZO)

A precizat că nu exista niciun temei legal sau argument care sa determine ajustarea TVA dedusă, aferentă stocurilor aflate in patrimoniul persoanei impozabile la momentul întreruperii activității economice de producție, mai ales in contextul in care bunurile mobile in discuție, respectiv stocurile de materii prime deținute de B. au fost vândute de către societatea absorbanta D. ulterior ca urmare a operațiunii de fuziune transfrontaliera.

În cauză, se poate aplica raționamentul pe care l-a folosit și CJUE în cauzele amintite mai sus, in sensul ca daca se poate ca deducerea TVA sa fie exercitata chiar de la momentul existentei intenției de a efectua o activitate economica, fara a se mai aștepta exercitarea efectiva a acesteia, atunci nu este niciun dubiu ca in cazul achiziției de stocuri de materii prime se exercita dreptul de deducere al TVA avându-se in vedere utilizarea acestor stocuri in cadrul activității de producție si deci implicit legătura directa intre achiziția de materii prime si operațiunile taxabile determinate de vânzarea produselor finite rezultate in urma activității de producție chiar daca aceasta activitate de producție a fost suspendata pentru o perioada de timp, din motive obiective.

Prin urmare, deși B. a încetat activitatea de producție din motive care nu țin de voința sa, este evident ca bunurile mobile nelivrate (stocurile de materii prime) pana la acel moment au fost alocate unor operațiuni care dau drept de deducere din punct de vedere al TVA, întrucât intenția B. a fost de a utiliza materiile prime pentru obținerea de venituri fie din comercializarea produselor finite rezultate in urma procesului de producție, fie din vânzarea ulterioara a acestor stocuri către terți de către societatea absorbanta urmare a procesului de fuziune transfrontaliera.

Astfel, dreptul de deducere a TVA a fost dobândit de către societate la momentul in care bunurile au fost achiziționate si el rămâne dobândit, conform principiului neutralității impozitării din punct de vedere al TVA, chiar daca bunurile nu sunt utilizate in continuare pentru o perioada de timp, dar sunt menținute in patrimoniu cu intenția utilizării in cadrul activității economice viitoare sau pentru a fi vândute.

A făcut referiri recurenta - reclamantă la tratamentul fiscal diferit pe care pârâta AJFP-Sibiu l-a aplicat într-o situație similară și societății C. S.A., cu ocazia controlului fiscal derulat în perioada 2019-2021.

Prin simetrie, a susținut că instanța de fond avea posibilitatea să recunoască și pentru recurenta-reclamantă că dreptul de deducere a TVA a fost dobândit la momentul in care bunurile au fost achiziționate si el se păstrează, conform principiului neutralității impozitării din punct de vedere al TVA, chiar daca bunurile achiziționate nu sunt utilizate pentru o anumita perioada de timp, dar sunt menținute in patrimoniu cu intenția utilizării in cadrul activității economice viitoare sau pentru a fi vândute.

În mod greșit a stabilit Curtea de Apel că valoarea chiriei în cuantum de 745.324 RON (aferentă perioadei 15.05.2016 - 31.12.2016) nu reprezintă venit impozabil aferent anului 2016, ci pentru anul 2017.

Totodată, s-a constatat că începând cu luna mai 2016 B. S.A. nu a mai desfășurat activitate de producție, iar echipamentele tehnologice au fost puse la dispoziția C. S.A. cu titlu gratuit, întrucât Actul adițional nr. x/31.01.2017 nu se aplica retroactiv, rezultă că veniturile in suma de 745.324 RON aferente facturii fiscale nr. x/31.01.2017 nu sunt impozabile la stabilirea rezultatului fiscal pentru anul 2016, acestea fiind venituri ale anului 2017, dată de la care contractul de închiriere produce efecte în mod legal" - parag. 1-2, pag. 39 din sentință.

A contestat raționamentul primei instanțe potrivit căruia chiria aferentă perioadei mai - decembrie 2016 nu poate fi considerată un venit aferent anului impozabil 2016, ci anului 2017 deoarece acesta nu ține cont de raportul de afiliere dintre locator și locatar.

La data de 03.05.2016, când s-a semnat contractul de comodat, ambele părți contractante erau persoane afiliate, aparținând unui grup mai mare de firme naționale și internaționale, fiind aplicabile regulile fiscale imperative care interzic prestările de servicii și/sau livrările de bunuri între persoanele afiliate la prețuri/costuri care să nu se încadreze în valoarea pieței.

Așadar, darea în folosință a echipamentelor deținute de comodant către comodatar nu se putea face cu titlu gratuit, deoarece pe o piață concurențială această operațiune de cedare a dreptului de folosință între două entități independente se presupune că se face întotdeauna și în schimbul unei chirii.

În ipoteza în care părțile nu ar fi stabilit în mod corect și un preț al cedării dreptului de folosință, orice inspecție fiscală ulterioară avea toate șansele să constate că transmiterea cu titlu gratuit către C. S.A. a dreptului de folosință asupra echipamentelor tehnologice din patrimoniul B. S.A. încălca principiile fiscale, situație în care organele de control aveau dreptul să ajusteze retroactiv valoarea acestei tranzacții (fie că ar fi fost gratuită, fie la o chirie sub prețul pieței) la valoarea mediană din intervalul intercuartilar specific acestei categorii de operațiuni economice (închirierea de același echipamente între persoane juridice independente).

Prin această operațiune de ajustare a prețurilor de transfer, organele fiscale aveau obligația să reconsidere la nivelul comodantei/locatoarei B. și valoarea veniturilor și a bazei impozabile începând cu anul fiscal în care a luat naștere raportul juridic dintre cele două societăți (03.05.2016).

Mai mult de atât, normele fiscale dau dreptul organelor fiscale ca în afara obligațiilor principale recalculate retroactiv pentru anul 2016 (impozit pe profit și TVA) să calculeze și obligații accesorii pentru aceste sume calculate suplimentar, prin refuzul de a recunoaște dreptul de a transmite dreptul de folosință a echipamentelor cu titlu gratuit sau la un preț mai mic decât prețul practicat pe piață pentru livrări de bunuri similare între societăți independente.

Or, prin actul adițional încheiat între cele două părți contractante, acestea nu au făcut altceva decât să regleze o situație juridică insuficient de clară, fără a mai aștepta o intervenție ulterioară a organelor fiscale prin care să fie obligate societățile la ajustarea chiriei în mod retroactiv (prin transformarea folosinței gratuite într-o folosință contra unui preț).

B. a încheiat inițial contractul de comodat echipamente nr. x/03.05.2016 întrucât la momentul respectiv nu se cunoștea prețul mediu pentru plumb de la Bursa de Metale din Londra, necesar pentru a determina o formulă de calcul a chiriei adecvată pentru natura activității productive în scopul căreia urmau să fie utilizate echipamentele respective. Astfel, la momentul încheierii contractului de comodat această modalitate contractuală a reprezentat o variantă pragmatică de a permite C. utilizeze echipamentele tehnologice deținute de B., pentru a fi utilizate în procesul de producție, părțile având în vedere de la bun început intenția de a stabili o formulă de calcul adecvată a valorii chiriei lunare la momentul în care aveau toate datele necesare în acest scop, având în vedere specificul activității de producție desfășurată.

În baza actului adițional nr. x/2017, B. a emis la data de 31.01.2017 factura seria x nr. x - 2017 pentru chiria echipamentelor, conform Contract nr. x/03.05.2016 si Act adițional nr. x/2017 pentru perioada mai - decembrie 2016, în valoare totala de 886.935,77 RON, din care 745.324,18 RON baza impozabila, la care se adaugă TVA in suma de 141.611,59 RON. Factura respectiva a fost declarata în decontul de TVA al lunii ianuarie 2017 in luna ianuarie 2017 intervenind exigibilitatea serviciului de închiriere din punct de vedere al TVA (la momentul stabilit contractual pentru plata chiriei), iar venitul din chirii a fost recunoscut la nivelul anului 2016 de către B. S.R.L. potrivit principiul contabil de independenta a exercițiilor financiare potrivit căruia veniturile si cheltuielile se înregistrează la nivelul exercițiului financiar la care acestea se refera si nu in cadrul exercițiului financiar in care se plătesc/încasează.

Organele de inspecție fiscala nu au ținut cont de principiile fiscale legate de exigibilitatea TVA aferente serviciilor de închiriere si nici de principiile contabile instituite de Reglementările contabile aplicabile situației de fata si au procedat la recalcularea rezultatului fiscal, considerând neimpozabile la calculul rezultatului fiscal al anului 2016 veniturile din chirii in suma de 745.324 RON, deși aceasta valoare reprezintă prețul agreat de părți pentru dreptul de utilizare a bunurilor în perioada ianuarie - decembrie 2016, conform clauzelor agreate în baza actului adițional nr. x/2017 și, implicit, constituie un venit al anului 2016.

Curtea de Apel a respins criticile reclamantei și cu privire la refuzul pârâtei AJFP Sibiu de a recunoaște dreptul de deducere a cheltuielilor in valoare de 631.095 RON făcute de B. S.A. cu amortizarea echipamentelor date în folosință către C. S.A. prin Contractul de comodat nr. x/03.05.2016, modificat prin Actul adițional nr. x/31.01.2017.

Este greșit raționamentul juridic al primei instanțe, care a pornit de la ipoteza falsă că fuziunea prin absorbție a produs efecte abia la momentul emiterii certificatului de radiere de către ORC-Sibiu la 20.06.2018 (aceasta fiind doar o operațiune administrativă care s-a încheiat cu o întârziere de 18 luni față de momentul la care această instituție avea obligația să dispună din oficiu radierea B.).

Judecătorul de primă instanță nu a răspuns și celei de-a doua critici invocate de reclamantă cu caracter subsidiar, prin care s-a solicitat să se constate că, independent de procesul de fuziune transfrontalieră, chiar și în ipoteza în care B. ar mai fi putut fi titulară de drepturi și obligații proprii după data de 31.05.2016, ar fi avut dreptul de deducere a cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor, având în vedere că prin închirierea acestora către C. S.A. B. a desfășurat activități comerciale generatoare de venituri taxabile la nivelul anului 2016.

Având in vedere faptul că in baza actului adițional nr. x/2017 părțile au agreat ca perioada de închiriere a echipamentelor să înceapă la data de 15 mai 2016, recurenta a înregistrat in evidentele contabile aferente anului 2016, mai exact la data de 31.12.2016, venituri din chirii in valoare de 745.324,18 RON, in baza principiului independentei exercițiului, asa cum este el prevăzut de reglementările contabile in vigoare (pct. 53 paragrafele (1) si (2) din Secțiunea 2.4 din Ordinul nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind situațiile financiare individuale si situațiile financiare consolidate).

În acest caz, Curtea de Apel ar fi trebui să observe că organele de inspecție fiscala au apreciat in mod eronat că Societatea nu avea drept de deducere a cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor tehnologice, considerând ca aceste bunuri au fost puse la dispoziția societății C. cu titlu gratuit.

Referitor la tratarea cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor închiriate de B. către C. ca fiind nedeductibile la calculul impozitului pe profit, ‚ dispozițiile Codul fiscal prevăd ca regula generala privind deductibilitatea cheltuielilor din perspectiva impozitului pe profit ca acestea trebuie sa fie efectuate in scopul desfășurării activității economice, in temeiul dispozițiilor art. 25 din Codul fiscal.

In plus, la art. 25 alin. (3) lit. i) din Codul fiscal este menționat faptul ca amortizarea este deductibila la calculul impozitului pe profit in limita prevederilor art. 28 din Codul fiscal.

În mod greșit a respins Curtea de Apel și criticile reclamantei referitoare la refuzul organelor fiscale de a recunoaște dreptul la deducerea cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor tehnologice din patrimoniul B. pentru suma de 3.841.450 RON, însușindu-și argumentele organelor fiscale în sensul că prin încetarea activității de producție la data de 01.05.2016 societatea a încetat să mai desfășoare activități economice cu scopul realizării de venituri, pierzând dreptul la deducerea unor asemenea cheltuieli.

Dreptul de deducere al acestor cheltuieli nu putea să se piardă prin simplul fapt că la data de 01.05.2016 B. S.A. a întrerupt activitatea de producție, în condițiile în care ulterior echipamentele în cauză au fost închiriate către C. S.A., generând în felul acesta un venit sub forma chiriei convenite între părți.

La fel ca și în materia deducerii TVA, asa cum rezulta din jurisprudența europeana, criteriul determinant pentru posibilitatea deducerii este modul in care sunt utilizate sau in care se preconizează sa fie utilizate aceste bunuri sau servicii, astfel încât aceasta utilizare determina deducerea inițiala la care are dreptul persoana impozabila si nivelul unor eventuale ajustări.

Prin urmare, obligația de ajustare intervine numai atunci când bunurile sunt utilizate pentru alte scopuri decât activitățile economice, iar atâta vreme cat persoana impozabila utilizează bunurile respective in folosul unor operațiuni care să genereze venituri impozabile, aceasta iși păstrează dreptul de deducere exercitat, fara a fi obligata sa iși ajusteze baza impozabilă.

În mod greșit a respins Curtea de Apel și criticile reclamantei referitoare la nelegalitatea refuzului pârâtei AJFP-Sibiu de a recunoaște dreptul la deducerea cheltuielilor in suma de 210.795 RON (cu serviciile de întreținere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declarații vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat, înregistrate in perioada mai 2016 - decembrie 2016), a cheltuielilor in suma totala de 290.937 RON (cu combustibilul, reparațiile auto, piese de schimb, asigurări, protocol, TVA, amenzi, penalități de întârziere, sponsorizări, cheltuieli sociale) precum și a TVA în sumă de 12.648 RON (aferenta serviciilor de întreținere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declarații vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat înregistrate in perioada mai - decembrie 2016).

Analizând activitatea desfășurata de B. in perioada mai 2016- decembrie 2016, rezultă faptul ca aceasta a desfășurat activitate de închiriere a echipamentelor tehnologice si imobilelor către C. S.A. in baza actului adițional nr. x/2017 din 31.01.2017 la contractul nr. x/03.05.2016 încheiat intre aceste doua societăți, generând venituri impozabile din închirieri in perioada mai - decembrie 2016, astfel incat cheltuielile cu serviciile înregistrate in aceeași perioada sunt deductibile la calcul rezultatului fiscal, in baza regulii generale de deductibile instituita prin art. 25 alin. (1) din Codul fiscal, conform căreia pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile cheltuielile efectuate in scopul desfășurării activității economice.

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA in suma de 12.648 RON aferenta serviciilor de întreținere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declarații vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat înregistrate in perioada mai - decembrie 2016, având in vedere activitatea economica desfășurata de B. de închiriere a echipamentelor tehnologice si imobilelor către C. S.A. in baza actului adițional nr. x/2017 la contractul nr. x/03.05.2016, rezulta ca serviciile înregistrate de B. in aceasta perioada au fost efectuate in scopul unor operațiuni taxabile pentru care B. a colectat TVA.

A invocat prevederile art. 297 alin. (4) din Codul fiscal și a susținut că B. a utilizat serviciile in activitatea sa economica (activități de închiriere, transfer in cadrul unei operațiuni de fuziune) si nu in folos personal al personalului propriu sau in alte scopuri care nu ii dădeau drept de deducere.

Este nelegală și soluția primei instanțe prin care a respins criticile reclamante referitoare la greșita încadrare de către pârâta AJFP-Sibiu a rezervei din reevaluare in suma de 5.811.408 RON in categoria elementelor similare veniturilor.

În concret, prima instanță a împărtășit optica organelor fiscale, în sensul că perioada de raportare aferentă anului 2016 ar fi fost până la 31.12.2016 și că B. ar fi avut obligații declarative și după data de 31.05.2016.

Soluția este greșită, deoarece judecătorul fondului a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 19 și art. 26 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, deși dispoziția legală ce reglementează în mod corect situația juridică a B. se regăsea în prevederile art. 16 alin. (4) lit. a) pct. 2, din Legea 227/2015 privind Codul fiscal.

Pentru toate cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului și, în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ. rap. la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea sentinței civile nr. 41/03.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, și, în rejudecare, să se admită în parte acțiunea.

Intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Intimata - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu consecința menținerii sentinței civile atacate pe motiv că aceasta este expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 octombrie 2023, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat instanței să ia act, în condițiile art. 406 C. proc. civ., de renunțarea în parte la judecarea cererii de chemare în judecată, respectiv renunțarea la acțiunea în anulare împotriva Deciziei nr. 142/28.06.2017.

Astfel, recurenta - reclamantă a precizat că nu mai insistă în soluționarea capătului de cerere cu obiectul anterior menționat.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la cererea de renunțare la judecata și cu privire la recursul formulat

Potrivit art. 406 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă".

Dispozițiile art. 406 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ. cuprind reglementări privitoare la situația formulării cererii de renunțare la judecată în căile de atac:

"(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

În cauză, Înalta Curte constată că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentei-reclamante, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 din C. proc. civ.. Astfel, legea recunoaște reclamantului dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act de procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă, în mod vădit, intenția de a nu mai continua procesul început.

Înalta Curte, față de formularea cererii de renunțare la judecată în faza procesuală a recursului, respectiv ulterior primului termen la care părțile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., constată că există acordul expres al intimatei - pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu la renunțare, care, prin notele scrise depuse la dosar la data de 24 noiembrie 2023, a solicitat să se ia act de manifestarea de voință a recurentei-reclamante.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 406 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ., republicat, va lua act de cererea de renunțare la judecată formulată de recurenta-reclamantă și va anula sentința civilă nr. 41/2021 din 3 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal în limita renunțării la judecată.

Asupra căii de atac cu care mai rămâne învestită instanța de control judiciar, respectiv recurs împotriva sentinței civi