ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1525/2024

Ședința publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 11 august 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat să se constate, principal, caducitatea Ordinului Ministrului Justiției nr. 3171/C din data de 04.08.2020, cu consecința reinstituirii calității sale de executor judecătoresc și a reînscrierii în Tabloul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a reînființării Biroului executor judecătoresc A., precum și să dispună suspendarea efectelor Ordinului nr. 3171/C din data de 04 august 2020 al Ministrului Justiției, prin care s-a dispus încetarea calitatii de executor judecătoresc, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii.

Prin sentința civilă nr. 242/14.02.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe sub numărul x/2021, la data de 10 martie 2022.

Prin sentința civilă nr. 93 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., având ca obiect constatarea caducității Ordinului ministrului justiției nr. 3171/C/04.08.2020, precum și cererea de suspendare a efectelor Ordinului ministrului justiției nr. 3171/C/04.08.2020, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 93 din 31 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra următoarelor motive pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată în principal:

- Ordinul MJ nr. 3171/C din data de 04 august 2020 este lipsit de fundament executoriu în prezent, față de dispozițiile sentinței penale nr. 103/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, sentință definitivă la data de 15 iunie 2021, prin care s-a constatat sancționarea acestuia cu amenda penală în valoare de 1.200 RON.

Sentința penală nr. 103/2021 - titlu executoriu în baza căreia a fost emis OMJ nr. 3171/C/2020 - a fost modificată în tot, atât cu privire la pedeapsa de bază, cât și cu privire la pedeapsa complementară și accesorie - fapt ce are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate, sub aspectul legalității, de existența acestei condamnări, cum este cazul în speță al Ordinului nr. 3171/C/2020.

În consecință, Ordinul și-a pierdut suportul legal care a generat emiterea acestuia, ca si obligativitate în aplicarea și executarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/2005.

- Excepția de nelegalitate afectează însăși existența Ordinului și menținerea acestuia în vigoare, ca urmare a modificării titlului executoriu, intervenită ulterior emiterii acestuia, această construcție deductivă susținând scopul și principiile excepției de nelegalitate, astfel cum este conturată în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepției de nelegalitate invocată - producând efecte între părțile din prezenta cauză.

- Intervenția unei situații juridice noi - printr-o reglementare nouă (sentința penală nr. 103/2021 pronunțată la 20 mai 2021 de Curtea de Apel Cluj), împiedică producerea în continuare a efectelor stabilite prin Ordin - deoarece acestea încetează pentru viitor -"încetarea de drept" atrăgând caducitatea Ordinului nr. 3171/C/2020 - situație în care Ordinul, ca act administrativ individual își pierde valabilitatea.

- Ordinul afectat de caducitate - ca act administrativ emise/adoptat pe perioadă nedeterminată își produce efecte juridice până în momentul scoaterii lui din vigoare de autoritatea emitentă sau de către instanța de judecată.

Totodată, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra următoarelor motive pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată în subsidiar:

- Însăși existența Ordinului și menținerea acestuia în vigoare devine nelegală, prin modificarea în tot a temeiului emiterii Ordinului nr. 3171/C/2020 - raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, nelegalitatea invocată producând efecte între părțile din prezenta cauză.

- Ministrul Justiției - ca organ administrativ refuză modificarea Ordinului nr. 3171/C/2020 sau emiterea unui nou ordin, încălcând grav obligația impusă de legiuitor cu privire la aplicarea și punerea în executare a sentinței definitive nr. 103/2021 a Curții de Apel Cluj.

- Prioritatea aplicării dreptului internațional, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție privitor la protejarea drepturile și libertățile cetățenilor, inclusiv în situația neconcordanțelor în aplicare și interpretare a dispozițiilor dreptului intern.

- Raportat la obligația organului administrativ, Ministrul Justiției - de a respecta hotărârirea definitivă: sentința nr. 103/2021 a Curții de Apel Cluj, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din Convenție de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Pentru identitate de rațiune, considerentele evocate sunt pe deplin valabile și în situația în care organele administrative acționează contrar unei hotărâri judecătorești, nu doar atunci când ele refuză sau omit să le execute.

Deși a solicitat instanței de fond controlul de legalitate al acestui Ordin, față de încetarea valabilității aplicării sentinței penale nr. 83/2019 ca temeiul său de drept, dar și față de sustragerea pârâtului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin care să pună în executare noua sentință penală nr. 103/2021 (față de notificarea de modificare a ordinului atacat), instanța de fond a omis să se pronunțe în considerentele și dispozitivul sentinței recurate.

Controlul de legalitate al instanței s-a solicitat și prin prisma respectării drepturilor omului, astfel definite în Convenția EDO și protocoalele sale, care impune obligativitatea instanțelor naționale la examinarea motivelor cauzei pe fond - dincolo de declararea admisibilității sau inadmisibilității cererii, Curtea statuând acest aspect, față de prejudiciu important suferit de reclamant (Cauza Giuran împotriva României, pct. 17-25; Finger împotriva Bulgariei, pct. 67-77).

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că acțiunea sa nu vizează OMJ nr. 3171/C/2020 în sine, ca act administrativ individual, ci efectele pe care acest act juridic le-ar produce, vizează caducitatea actului. Față de această investire, soluția recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept aplicabile în speță. Astfel, prin demersul său nu a investit instanța cu solicitarea constatării unei situații de fapt, ci a solicitat să se constate caducitatea unui act - Ordinul, fiind formulate pretenții referitoare la actul administrativ individual pentru constatarea pierderii valabilității acestuia și încetării oricăror efecte ale actului administrativ.

În stabilirea admisibilității acțiunii se impunea ca instanța de fond să realizeze o interpretare a instituției caducității actului administrativ în raport de dispozițiile art. 1, 4 și 8 din Legea nr. 554/2004 și în corelație cu prevederile Legii nr. 55/2021. Aceste prevederi trebuiau analizate integrat, față de caracterul special derogatoriu al caducității aplicabil cu întâietate, pentru a se dispune oprirea efectelor executării sentinței penale nr. 53/2019 ca fiind nelegală continuarea executării sale în baza acesteia și reanalizarea situației privitoare la excluderea sa din profesie în baza acelui titlu executoriu care în prezent, a fost modificat în tot.

Efectele juridice ale unor asemenea situații ce intervin sau urmează să intervină (facta futura), în cazul în care respectiva situație juridică își are sorgintea într-un act juridic anterior intrării în vigoare a noii reglementări - devin obligatorii, în considerarea dispozițiilor CEDO, Curtea constatând că "legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea/modificarea legii vechi".

Este dreptul său, recunoscut de legiuitor, de a beneficia de principiul efectului retroactiv al lex mitior în sancționarea sa penală cu o pedeapsă mai blândă, acest lucru aplicându-se oricărei legi care prevede reducerea sau atenuarea unei pedepse și afortiori unei legi care dezincriminează aposteriori actele în cauză.

Principiul aplicării imperative a lex mitior în dreptul penal este consacrat la art. 15 § 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 9 din Convenția americană a drepturilor omului, art. 24 § 2 din Statutul de la Roma, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și, în dreptul internațional umanitar, la art. 75 § 4 c) din Primul Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva și art. 6 § 2 c) din Al Doilea Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva.

Contrar celor anterior invocate, prima instanță a reținut ca valabilă și legală menținerea Ordinului atacat și a efectelor produse de acesta, deși nu se află în situația contestării legalității acestui Ordin până la momentul intervenției cauzei de caducitate care să justifice toată motivarea făcută de instanță asupra legalității Ordinului, la momentul emiterii acestuia.

Mai mult decât atât, concluziile instanței de fond interpretează restrictiv dispozițiile legale privind caducitatea actului administrativ, raportat la reanalizarea aplicării pedeapsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a profesa, inclusiv cu privire la lipsa de proporționalitate între sancțiune și fapta în raport de care aceasta a fost dispusă, dispoziția cuprinsă în Ordinul nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a Ministrului Justiției este vădit excesivă, raportat la fapta sancționată. Menținerea în continuare a Ordinului atacat, încalcă grav dreptul la viață profesională, dat fiind faptul că sfidează principiul legalității și proporționalității măsurii astfel stabilite prin art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 referitor la încetarea calității de executor judecătoresc - în raport cu scopul vizat prin legea specială și nu pentru ca instanța de fond să reanalizeze ea întinderea pedepsei aplicabile acestuia. Atât art. 8 alin. (2) din Convenția E.D.O., cât și art. 53 din Constituția României presupun drept condiții în care restrângerea dreptului la viață profesională poate interveni, cerința proporționalității măsurii cu scopul vizat, in raportare directă, nelimitativă, și la clarificările aduse noțiunii de venituri (obiectul material al infracțiunii) de intrarea în vigoare a Hotărârii nr. 13/2035 privind modificarea și completarea Statutului UNEJ.

Tot la fel, cu privire la nelegalitatea menținerii Ordinului și a măsurii dispuse prin acesta a invocat faptul că, prevederile din Legea nr. 188/2000 nu se referă la "încetarea de drept" a calității de executor judecătoresc și că Ministrul justiției are o anumită marjă de apreciere asupra acestei forme de sancționare, deci și obligația corelativă de a-și motiva decizia, argumentat în fapt si drept - ca și temei de admisibilitate nu doar obligativitate a pârâtului Ministerul Justiției, de a da curs și valabilitate noii sentințe ca temei de executare, pentru încetarea sau modificarea sau emiterea unui nou Ordin raportat la executarea penală.

Având în vedere că instanța de fond a menținut ca legale, efectele condamnării sub legea penală mai gravă, trebuie să se constate încălcarea art. 7 § 1 din CEDO. Efectul juridic al constatării unei încălcări a art. 7 este acela că instanța națională competentă trebuie să declare condamnarea sa sub legea mai gravă, nulă și neavenită în prezent, cât timp art. 7 nu permite nicio derogare, astfel cum se menționează clar la art. 15. Or, în cazul în care condamnarea sa veche, mai gravă, ar rămâne valabilă, conform dispozițiilor primei instanțe, acest lucru ar constitui de facto, o derogare de la acest articol. O astfel de derogare ar invalida nu numai constatarea încălcării din prezenta hotărâre a Curții, ci și art. 15.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a opinat că tocmai condiția impusă de legiuitor - ca acel act să fi fost valabil încheiat, deci apt să producă efecte juridice, de la momentul încheierii lui, atrage sancțiunea caducității și nu nulității. Mai mult, față de condițiile existenței caducității, legiuitorul distinge doar asupra intervenției "ulterioare" emiterii actului - nu condiționează în niciun fel diferența de timp între momentul emiterii actului și momentul când intervine caducitatea, astfel încât acel moment poate fi imediat după emitere sau după 10 ani, astfel că, legiuitorul tranșează expres limita aplicării în timp doar prin caracterul ex nunc al sancțiunii caducității care produce efecte numai pentru viitor de la momentul intervenției sancțiunii.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate, ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond examinează și oferă răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar modalitatea în care au fost expuse considerentele, pertinența argumentelor și analiza juridică efectuată în susținerea soluției pronunțate explică de o manieră convingătoare raționamentul juridic adoptat de instanță, astfel încât susținerile făcute cu scopul de a induce ideea nemotivării nu se verifică.

De altfel, recurentul arată explicit nu că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cererea sa, însă împrejurarea că nu s-ar răspunde exhaustiv la toate argumentele aduse de partea interesată nu echivaleată cu nemotivarea hotărârii, mai ales în condițiile hotărârii a cărei legalitate se analizează în cauză.

În acest context, se constată și că instanța de fond a analizat condițiile impuse de legiuitor cu privire la caducitate, în funcție de circumstanțele cauzei, iar în ceea ce privește efectuarea unui control de legalitate asupra Ordinului cu privire la care s-a solicitat constatarea caducității, în mod corect a reținut judecătorul fondului că în acest sens deja s-a pronunțat Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 202/14.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ, soluție rămasă între timp definitivă prin decizia civilă nr. 5142 din 03 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 202/14.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, reținând dispozițiile art. 23 alin. (1)

1

din Legea nr. 188/2000 instanța Curții de Apel Cluj a statuat că "în această singură ipoteză legiuitorul a instituit o marjă de apreciere, în sensul că se poate aprecia ca fiind oportună menținerea executorului judecătoresc în activitate dacă infracțiunea a fost comisă din culpă, nu s-a dispus executarea pedepsei cu închisoarea, iar fapta săvârșită nu a adus atingere prestigiului profesiei. Cele trei condiții sunt cumulative. Or, în speță, fapta pentru care a intervenit condamnarea a fost comisă cu intenție, astfel că emitentul actului era obligat să dispună încetarea calității de executor judecătoresc a reclamantului de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în acord cu prev. art. 23 din Legea nr. 188/2000, fără a putea aprecia dacă este oportun să îl mențină în funcție, ceea ce a și făcut. Așadar, neîntemeiat a apreciat reclamantul că emitentul actului ar fi avut o marjă de apreciere în a dispune sau nu în sensul constatării încetării calității de executor judecătoresc, nu și-a îndeplinit această obligație și nu a motivat de ce a alea ca în cadrul acestei marje, să constatate totuși încetarea calității de executor judecătoresc".

Așadar, se confirmă că Ordinul Ministrului Justiției nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a fost emis cu respectarea condițiilor de validitate or, din această pespectivă, există putere de lucru judecat în ceea ce privește toate argumentele formulate în motivarea cererii de înlăturare a actului administrativ și care stau, în realitate, la baza unei cereri de declarare a nelegalității Ordinului ministrului justiției nr. 3171/C/04.08.2020, însuși reclamantul vorbind despre "nelegalitatea menținerii ordinului", despre existența unei marje de apreciere a ministrului justiției, despre lipsa de proporționalitate între măsura excluderii din profesie și fapta pentru care a fost condamnat, despre reanalizarea condițiilor legale de către emitent, cu consecința aplicării unei sancțiuni disciplinare.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, care a invocat că nu au fost analizate și respinse motivat argumentele sale, ceea ce ar fi condus chiar la nemotivarea hotărârii în opinia sa, în mod corect instanța de fond a apreciat că excedează obiectului cauzei, respectiv constatarea caducității OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, apărările care privesc existența unei marje de apreciere a Ministrului justiției cu privire la această formă de sancționare, apreciere care s-ar impune a fi reevaluată în condițiile intervenirii unei noi hotărâri judecătorești, lipsa de proporționalitate între măsura excluderii din profesie și fapta pentru care a fost condamnat, necesitatea de a fi reanalizate condițiile prevăzute de lege pentru emiterea ordinului de către emitent, nemaijustificându-se analiza acestora.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că aceste critici nu ar fi fost antamate în analiza sa de către instanța de fond.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul neincidenței în cauză a sancțiunii caducității, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a stabilit faptele și a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, prin Ordinul ministrului justiției nr. 3171/C/04.08.2020 s-a dispus încetarea calității de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23 iulie 2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. S-a dispus, de asemenea, depunerea ștampilei, a legitimației și a lucrărilor în termen de 5 zile la camera executorilor judecătorești, aceasta având obligația de a asigura continuarea lucrărilor neexecutate .

Premisa emiterii ordinului sus menționat, cu privire la care reclamantul solicită a se constata că a intervenit caducitatea, o constituie sentința penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală, prin care s-a dispus condamnarea penală a reclamantului la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și cu aplicarea art. 76 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Prin aceeași sentință s-a interzis reclamantului dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

Prin decizia nr. 189/A din data de 23 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018, s-a desființat, în parte, sentința atacată, numai în ceea ce privește pedeapsa complementară și cea accesorie aplicate, fiind înlăturată pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării pe o perioadă de 2 ani a dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii precum și pedeapsa accesorie ce a fost aplicată în temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen., constând în exercitarea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii .

Ulterior, condamnării definitive a reclamantului, respectiv la data de 4 aprilie 2021 a intrat în vigoare Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, prin acest act normativ fiind modificate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, text de lege în baza căruia a fost condamnat reclamantul prin sentința penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia nr. 189/A din data de 23 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Dat fiind faptul că dispozițiile art. 10 din Legea 241/2005, astfel cum au fost modificate, îi erau mai favorabile, reclamantul a formulat cerere de aplicare a legii penale mai favorabile nou intervenite.

Urmare a cererii formulate de reclamant, prin sentința penală nr. 103/20.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, definitivă, s-a dat eficiență dispozițiilor legale privind aplicarea legii penale mai favorabile, astfel că instanța a dispus înlocuirea pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere cu amenda penală (pedeapsă principală prevăzută de art. 53 C. pen.).

Așa cum rezultă din hotărârea de condamnare, singura modificare care a intervenit în situația reclamantului ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile o constituie înlocuirea pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv pedeapsa de 8 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a fost înlocuită cu amenda penală în sumă de 1.200 RON.

Criticile recurentului - reclamant referitoare la greșita neconstatare a intervenirii caducității Ordinului Ministrului Justiției nr. 3171/C din data de 04 august 2020, sunt nefondate.

În acest sens, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este independentă de voința autorului actului juridic, o condiție necesară pentru intervenirea acestei sancțiuni fiind că actul nu a produs niciun efect pentru trecut, până la momentul apariției cauzei de ineficacitate.

Or, în cazul de față, Ordinul Ministrului Justiției nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a produs efecte juridice în conformitate cu dispozițiile legii privind executorii judecătorești, respectiv Legea nr. 188/2000, care stabilește condițiile organizării și exercitării profesiei de executor judecătoresc, scopul pentru care s-a emis fiind pe deplin atins, respectiv încetarea calității de executor judecătoresc a recurentului-reclamant începând cu data de 23 iulie 2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel cum în mod pertinent reține și instanța de fond în motivarea hotărârii pronunțate.

Fiind un incident care zădărnicește producerea/desfășurarea efectelor juridice, făcând așadar ca actul juridic să nu producă efectele pentru care a fost valabil emis/încheiat, acesta nu poate fi reținut în prezenta cauză, în privința Ordinului Ministrului Justiției nr. 3171/C din data de 04 august 2020.

Pe de altă parte, sentința penală nr. 103/20.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, nu poate atrage ineficacitatea OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, atașându-i acestuia sancțiunea caducității, în condițiile în care prin această sentință, făcându-se aplicarea legii penale mai favorabile, s-a dispus înlocuirea pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere cu amenda penală, pedeapsă principală prevăzută de art. 53 C. pen., singura modificare în situația reclamantului fiind sancțiunea aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, care înlocuiește pedeapsa inițială, pe când fapta incriminată și vinovăția autorului nu au fost înlăturate.

Așadar, alegațiile recurentului-reclamant, reiterate și prin cererea de recurs, constând în faptul că sentința penală nr. 53/22.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018 a fost modificată în tot, chiar anulată în tot nu se susțin, sentința penală nr. 103/20.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 592/15.06.2021, nu anulează fundamentul actului administrativ - OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, în condițiile tocmai condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, cu forma de vinovăție a intenției directe, a determinat emiterea OMJ nr. 3171/C/04.08.2020 în aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. e), art. 23 alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

În acest context, se rețin ca fiind nefondate și susținerile recurentului-reclamant privind refuzul Ministerul Justiției de a respecta și de a executa sentința penală nr. 103/20.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, prin care, în aplicarea legii penale mai favorabile, a fost înlocuită pedeapsa aplicată de instanța penală.

Astfel, pe de o parte, această hotărâre nu stabilește nicio obligație în sarcina intimatului-pârât, nici explicit, nici implicit, iar pe de altă parte, nu se identifică nicio dispoziție legală potrivit căreia împrejurarea înlocuirii sancțiunii penale aplicate pentru o infracțiune săvârșită cu forma de vinovăție a intenției (directe), cu o sancțiune mai ușoară, în virtutea art. 6 C. pen., să reprezinte cauză de reprimire în profesia de executor judecătoresc și anulare a efectelor actului administrativ prin care s-a constatat încetarea calității de executor judecătoresc pentru existența condamnării penale dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, în condițiile dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care "calitatea de executor judecătoresc încetează: (...) e) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei față de executorul judecătoresc".

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 93 din 31 martie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.