Decizia nr. 1354/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.. 1.

Încheierile de ședință și hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din 24 martie 2021, Curtea a admis pentru ambele părți proba cu înscrisuri și anume cele depuse deja la dosarul cauzei. În ce privește proba cu înscrisurile solicitate de pârât prin precizările depuse la dosar în data de 25.01.2021, Curtea a respins cererea acestuia de obligare a reclamantului la depunerea acestor înscrisuri apreciind că, prin raportare la prevederile art. 254-255 noul C. proc. civ., nu sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei. Prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2021, Curtea a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a numitului B., precum și excepția inadmisibilității acțiunii și excepțiile de nelegalitate invocate de pârât. Prin încheierea de ședință din 9 iunie 2021, Curtea a respins cererea de recuzare formulată de pârât, cu privire la președintele completului de judecată 14 Fond, ca nefondată. Prin încheierea de ședință din 16 martie 2022, Curtea a respins cererea de intervenție accesorie a MAI, formulată de pârât, ca inadmisibilă. Totodată, a respins proba testimonială, interogatoriul și proba cu expertiză solicitate de pârât. Prin sentința civilă nr. 787 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., și a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Pârâtul A. a formulat recurs împotriva încheierilor de ședință din 24 martie 2021, 22 aprilie 2021, 9 iulie 2021 și 16 martie 2022 și sentinței civile nr. 787 din 14 aprilie 2022 ale Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. În prealabil, prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a supus analizei instanței calea de atac, întrucât în dispozitivul sentinței recurate s-a făcut mențiunea "cu drept de recurs de 15 zile de la comunicare" și nu cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Astfel, a apreciat că, în cauză, se poate declara calea ordinară de atac a apelului și nu calea extraordinară de atac a recursului, fiind aplicabile dispozițiile art. 466 - 482 C. proc. civ., în consens cu dispozițiile art. 13, 14, 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd în mod imperativ dreptul la un remediu efectiv. Tipicitatea soluționării acestui tip de cauze, cu o competență preferențială și unică, respectiv Curtea de Apel București, urmată de lipsirea părților de un remediu efectiv, reprezintă o discriminare procesuală interzisă de art. 14 din Convenție. Limitarea și restricțiile administrative în administrarea justiției, în speța de față, nu pot înfrânge drepturile și libertățile fundamentale, aspect ce contravine și dispozițiilor art. 18 din Convenție, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prevede în mod imperativ în art. 83, actele normative pe care le abrogă, iar la lit. k) prevede "orice alte dispoziții contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale". A precizat faptul că dispozițiile C. proc. civ. au caracter de lege organică, iar O.U.G. nr. 24/2008 are caracter ordinar, prevederile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 au caracter ierarhic superior și, deci, sunt de primă aplicabilitate. Reglementarea prevăzută de art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008 și art. 483 C. proc. civ., în care nu este prevăzut dreptul la un remediu efectiv asupra căilor ordinare de atac a sentințelor civile în materia O.U.G. nr. 24/2008, reprezintă o încălcare a dreptului efectiv de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, dar și a dreptului la un proces echitabil, într-o instanță independentă și imparțială prevăzut de art. 6 din Convenție, inclusiv lipsirea de un remediu efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenție. Pentru toate aceste aspecte, recurentul-pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (2) privind recursul din O.U.G. nr. 24/2008 și a art. 483 C. proc. civ. privind recursul, respectiv a sintagmei "cele date, potrivit legii, fără drept de apel" sens în care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată. Pe fondul recursului, recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe de respingere a cererii de intervenție accesorie a MAI care este chemată în garanție, fiind succesor cu titlu universal a fostului Minister de Interne, anterior datei de 01.01.1990, cererea fiind formulată la fond, aceasta fiind admisibilă. În opinia sa, instanța de fond a acționat cu o părtinire nejustificată de susținere fățișă a reclamantului, părtinire materializată prin refuzul de a-i pune în vedere reclamantului să depună la dosar documentele în atâtea seturi câte părți sunt în dosar, pentru ca instanța să comunice un set complet de documente părții adverse, obligație neîndeplinită de reclamant, dar și de către instanță. Însăși motivele reținute în practicaua hotărârii sunt evidente, în sensul reținerii denaturate a unor argumente ale reclamantului și respingerea fără motivare sau cu o preluare scoasă din context a apărărilor pârâtului, fără a da eficiență principiului contradictorialității sau al legalității. Refuzul de comunicare către pârât a înscrisurilor necesare soluționării cauzei, înscrisuri nominalizate în întâmpinare și prin notele de ședință din datele de 24.03.2021, 02.05.2021 și 16.03.2022, reprezintă o dovadă a nerespectării dreptului pârâtului la judecată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanță independentă și imparțială care să hotărască asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil. A arătat că a solicitat depunerea următoarelor înscrisuri: nota de constatare nr. x/05.11.2019; nota de constatare nr. x/05.11.2019; decizia de numire a membrilor Colegiului CNSAS care au participat la ședința din 25.02.2020; procesul-verbal nr. x al ședinței din 25.02.2020; avizul direcției juridice nr. 889/04.12.2019; hotărârea nr. 2/2008; Regulamentul de organizare și funcționare al CNSAS inițial și cel aprobat prin hotărârea nr. 2/2008; numele persoanelor ce trebuiau să semneze pentru întocmire și pentru avizare precum și fișele posturilor acestor persoane care aveau obligația să întocmească note de constatare legale. A considerat că solicitarea este temeinică și legală, iar în lipsa comunicării respectivelor înscrisuri nu se poate contesta realitatea și autenticitatea acestora, a conținutului sau a semnăturilor. Pentru încălcarea normelor procedurale, pentru părtinire excesivă față de reclamant și lipsa de imparțialitate, recurentul-pârât a arătat că a formulat o cerere de recuzare împotriva domnului judecător care a fost respinsă prin încheierea din 09.07.2021, prezentul recurs fiind declarat și împotriva acestei încheieri. Refuzul instanței de a-i pune în vedere reclamantului să depună înscrisurile menționate expres în întâmpinarea pârâtului, dar și în cererile pârâtului de la termenele ulterioare, conduce la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute de Titlul II, respectiv art. 5 - 23 C. proc. civ. Deși aceste cereri au fost legale, înscrisurile fiind necesare judecării cauzei, deoarece erau deținute doar de reclamant, acest principiu fundamental nu a fost respectat de către instanță, obligativitate ce se regăsește în art. 6 alin. (1) C. proc. civ., teza ultimă "instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege" privind independența și imparțialitatea instanței, iar în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, art. 22 C. proc. civ. prevede în mod imperativ ca judecătorul să aibă un rol activ în aflarea adevărului, să dispună administrarea probelor necesare soluționării cauzei chiar dacă părțile se împotrivesc, să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept. A mai susținut că pârâtului i-au fost puse în sarcină, în mod netemeinic și nefondat, evenimente care s-au produs când acesta avea 13 ani, într-un alt județ decât cel în care domicilia, respectiv localitatea Căzănești, județul Ialomița, și nu în Slatina, Județul Olt unde era C., persoana la care reclamantul face referire că ar fi fost luat în evidența Ministerului de Interne la 05.06.1962, de către Direcția Regională Argeș, de maior D.. În acest sens, pârâtului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, drept prevăzut și garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În continuare, recurentul-pârât a arătat că excepția de nelegalitate a Regulamentului de organizare și funcționare a CNSAS, adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, a fost formulată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000. Acest Regulament este un act administrativ emis de salariații reclamantului, are caracter infralegal, de aplicare a dispozițiilor din lege, respectiv O.U.G. nr. 24/2008, modificată prin Legea nr. 293/2008, deciziile Curții Constituționale nr. 672/26.06.2012 și nr. 107/27.02.2014 și Legii nr. 129/2018. A precizat că prin acest Regulament se adaugă la lege, la chestiuni esențiale, de exemplu la atribuțiile CNSAS, art. 5 lit. b) și i). Condițiile legii nu pot fi modificate prin acest regulament. Dacă se apreciază că acest regulament ar avea caracter normativ, ar fi trebuit să aibă avizul Consiliului Legislativ, dar și ale Consiliului Economic și Social. Legea nr. 677/2001 utilizată este abrogată în mod expres prin Legea nr. 129/2018, fără a fi modificat acest regulament, dar și ale regulamentului privind consultarea documentelor din arhiva CNSAS. Chiar dacă în art. 47 din ROF CNSAS se prevede imperativ că "prezentul regulament se completează cu prevederile legislației în vigoare" sau cele ale art. 48 din același regulament că "orice modificare legislativă în materie determină în mod obligatoriu adaptarea corespunzătoare a prezentului regulament", reclamantul nu a îndeplinit aceste obligații legale, procedând în mod subiectiv, la aplicarea diverselor forme de abuzuri și exces de putere, ceea ce conferă temeinicie excepției de nelegalitate. Conținutul art. 35 din Regulament nu respectă legislația privind protecția Prelucrării datelor cu caracter personal, activitățile desfășurate nu sunt autorizate de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Astfel, a solicitat la fond admiterea excepției de nelegalitate și respingerea cererii reclamantului. Pe aceleași considerente a susținut și celelalte excepții de nelegalitate a notei de constatare nr. x/05.11.2019, a Procesului-verbal nr. x din 25.02.2020 al Colegiului CNSAS, a avizului Direcției Juridice nr. 889/04.12.2019. Mențiunile din înscrisurile la care face referire reclamanta sunt circumscrise în sintagmele "indiferent sub orice formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii securității" din cuprinsul art. 2 lit. b), teza I din O.U.G. nr. 24/2008, asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 672/2012 prin declararea ca neconstituțională a acestor prevederi, dar și asupra prevederilor din art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 declarat ca neconstituțional prin decizia nr. 107/27.02.2014. Declararea neconstituționalității unor texte din lege, conduce fără dubiu la faptul că Regulamentele reclamantului, ca acte administrative infralegale, continuă să adauge și în prezent la lege, întrucât aceste prevederi au ieșit din uz de la data de 26.06.2012, respectiv 27.02.2014, conform art. 147 din Constituție. În ceea ce privește soluția dată pe fondul dedus judecății, recurentul-pârât a susținut că instanța a judecat cu părtinire cauza, fără a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, cu nesocotirea efectelor juridice determinate de neconstituționalitățile declarate prin deciziile CCR nr. 672/2012 și nr. 107/2014 și, fără a demonstra îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, a admis greșit cererea reclamantului. Instanța de fond în mod subiectiv nu a ținut cont că România era la acea dată stat suveran, independent și unitar, care avea o Constituție și o legislație, care respecta Constituția din acea perioadă. Acele libertăți la care face referire reclamantul nu au fost încălcate, existând prevederi legale de condiționare, respectiv, să nu fie exercitate în scopuri potrivnice orânduirii de stat, să nu fie împotriva poporului, să nu aibă caracter fascist, etc. Nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv aceea de a fi desfășurat activități prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Documentele menționate de reclamant, nefiind semnate de persoanele cu atribuții de reprezentare pentru conformitate cu originalul, permit reclamantului să facă afirmații subiective și scoate din context, ceea ce reprezintă o violare a dreptului la viața privată a pârâtului. De asemenea, prezentarea de către reclamant a unor înscrisuri neconforme nu poate justifica afirmația că pârâtul ar fi încălcat petentului drepturile și libertățile fundamentale invocate de reclamant. Mai mult decât atât, datorită necomunicării înscrisurilor solicitate instanței de pârât prin întâmpinare, nu a fost posibilă aplicarea corectă a principiului universal și fundamental al contradictorialității, și nici nu a fost posibilă analiza sau examinarea lor corectă de către instanță ori de către pârât. În acest mod, hotărârea recurată nu este nici temeinică, nici fondată și nici legală. A mai precizat faptul că reclamantul nu respectă legislația în vigoare privind prelucrarea și protecția datelor cu caracter personal și nu are persoane autorizate legal de Autoritatea Națională de Supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal. Redând conținutul articolelor 1 din Constituție, art. 1 alin. (1)-(3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 19 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, recurentul-pârât a susținut că nu este îndeplinită cerința legală a cumulului de condiții, pârâtul neîngrădind drepturi și libertăți fundamentale, acele îngrădiri invocate de reclamant reprezentând limitări legale, universale, cuprinse de art. 17 și 19 alin. (3) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Practic, din conținutul tuturor reglementarilor cuprinse în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, rezultă că nu constituie încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului acele acțiuni ale omului care încalcă respectarea drepturilor sau reputației altora ori contravin normelor apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. În opinia recurentului-pârât, motivația instanței de fond este una politică, nu una juridică. Întreaga O.U.G. nr. 24/2008 și legea de modificare și aprobare nr. 293/2008 este o reglementare desuetă, generatoare de măsuri restrictive asupra militarilor din Sistemul de apărare al tarii "cu sancțiuni colective, fără ca pârâții să aibă posibilitatea reală de a se apăra". Activitatea militară a Forțelor armate viza apărarea statului național, suveran și independent, unitar și indivizibil ca valoare supremă, valori care au o valoare juridică substanțială și a căror încălcări sau limitări sunt determinate de conținutul aliniatelor 2 și 3 ale articolelor din Declarația Universală a Drepturilor omului și din Tratatul Drepturilor Universale ale Omului . Chiar și libertatea de exprimare nu împiedică statele să supună mijloacele mass - media unui regim de autorizare, iar exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale comportă îndatoriri și responsabilități ce pot fi supuse unor formalități, condiții, restrângeri ori sancțiuni, care constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prevederi similare se găsesc și în art. 11 alin. (2) teza ultima, din Convenție, potrivit cărora: "nu sunt interzise ca aceste restrângeri să fie impuse de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat". Așa-zisele încălcări sau limitări ce sunt invocate în cererea reclamantului sunt întreprinse și în prezent de către toate efectivele forțelor armate actuale (după 1990 și în prezent), inclusiv de către toate categoriile de servicii secrete, sens în care recunoaște public existența acelorași drepturi și libertăți fundamentale, chiar fostul Procuror General și judecător de la Curtea Constituțională Daniel Morar, în lucrarea "Serviciile Secrete", pag 486 - 534. Dată fiind intensitatea acțiunilor desfășurate de militarii și funcționarii publici din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, a mijloacele tehnice superperformante actuale determinate de revoluția tehnico - științifică din domeniul comunicațiilor și telecomunicațiilor la nivel național și planetar, dreptul la respectarea vieții private și de familie a fost și este încălcat frecvent asupra unui număr mare, uneori chiar necontrolabil de persoane, pentru urmărirea unor scopuri numite sau nenumite, chiar dacă au fost sute de decizii de admitere a neconstituționalității unor prevederi din C. pen. și C. proc. pen., multe astfel de reglementari abuzive au continuat să-și producă efecte restrictive și încalcă drepturi și libertăți fundamentale ale omului similare celor din prezenta cerere a reclamantului, întrucât sunt încălcate prevederi din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din Tratatul Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnificativ fiind numărul enorm de mare a hotărârilor de Condamnare a Statului Roman, dar și a cuantumului enorm al despăgubirilor pe care statul roman este obligat să le plătească. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a considerând că, în mod corect, prin sentința recurată, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, precum și cererea de intervenție accesorie a MAI. De asemenea, sentința atacată este legală și temeinică, instanța reținând în mod corect că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se constata calitatea pârâtului de lucrător al Securității. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părților. Prin încheierea din 07 martie 2024, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2020, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-pârât A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008 și art. 483 din C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând încheierile de ședință și sentința recurate, în raport de criticile formulate din perspectiva motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Prin cererea nr. x/30.01.2019, adresată CNSAS de către petentul B., s-a solicitat verificarea, sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității, pentru ofițerii sau subofițerii care au contribuit la instrumentarea dosarului fond informativ nr. x, dosar în care figurează recurentul-pârât, cererea fiind formulată în raport cu prevederile art. 1 alin. (7) și alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu modificările și completările ulterioare. Intimatul-reclamant a susținut că toate măsurile întreprinse de recurentul-pârât, în calitate de angajat al fostei Securități, au încălcat flagrant drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare la acea dată (dreptul la viața privată și la secretul corespondenței), fiind astfel îndeplinite condițiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a se constata calitatea acestuia de lucrător al Securității. În dovedirea acțiunii, intimatul-reclamant a depus în fața instanței de fond un set de înscrisuri, respectiv: Nota de constatare nr. x/05.11.2019 aprobată de Colegiul CNSAS, cererea nr. x/30.01.2019 adresată CNSAS de către petentul B. și o parte din dosarul informativ nr. x care cuprinde adrese ori note informative ce atestă calitatea intimatului-pârât de lucrător al Securității. O primă critică de nelegalitate vizează soluțiile date de instanța de fond, prin încheierile de ședință care fac obiectul prezentului recurs, asupra cererii de probatorii, cererii de intervenție, cererii de recuzare și excepțiilor invocate în apărare de recurentul-pârât. În esență, se invocă încălcarea de către prima instanță a principiilor fundamentale ale procesului civil: dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei, de către o instanță independentă și imparțială, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiul contradictorialității sau al legalității. În concret, sub un prim aspect, recurentul-pârât este nemulțumit de refuzul instanței de a-i pune în vedere reclamantului să depună la dosar înscrisurile pe care acesta le-a menționat expres în întâmpinarea formulată la fondul cauzei, dar și prin notele de ședință din datele de 24.03.2021, 02.05.2021 și 16.03.2022. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât a înțeles să critice modul în care instanța de fond a apreciat utilitatea, concludența și pertinența probelor administrate în cauză, aspect care nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. În exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ., chestiunea administrării probelor solicitate de părțile aflate în litigiu este lăsată de legiuitor în atributul instanțelor de fond, care au o marjă de apreciere asupra utilității și concludenței probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea litigiului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. În acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. În speță, prin încheierea de ședință din 24 martie 2021, Curtea a admis pentru ambele părți proba cu înscrisuri și anume cele depuse deja la dosarul cauzei. În ceea ce privește proba cu înscrisurile solicitate de pârât prin precizările depuse la dosar în data de 25.01.2021, Curtea a respins cererea acestuia de obligare a reclamantului la depunerea acestor înscrisuri, apreciind că, prin raportare la prevederile art. 254-255 noul C. proc. civ., nu sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei. Totodată, prin încheierea de ședință din 16 martie 2022, Curtea a respins proba testimonială, interogatoriul și proba cu expertiză solicitate de pârât, apreciind motivat că nu sunt utile soluționării cauzei și reținând că au fost solicitate în mod formal, fără indicarea tezei probatorii. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., iar în ceea ce privește aprecierea probelor administrate, acest aspect nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a arătat că, pentru încălcarea normelor procedurale, pentru părtinire excesivă față de reclamant și lipsă de imparțialitate, a formulat o cerere de recuzare împotriva președintele completului de judecată, fiind nemulțumit de soluția de respingere a acestei cereri, fără însă a formula critici concrete cu privire la considerentele instanței. Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut prin încheierea din 9 iulie 2021 că nu există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., câtă vreme pronunțarea judecătorului pe cererile de probatoriu formulate în cauză, precum și asupra unor excepții procesuale invocate în apărare, nu echivalează cu o antepronunțare a instanței pe fondul cauzei dedus judecății. Aprecierile recurentului-pârât referitoare la o părtinire excesivă față de reclamant a instanței de judecată sunt subiective și nu pot naște, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. De asemenea, raportat la modul de desfășurare a procesului, astfel cum reiese din actele dosarului, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității. Instanța de control judiciar constată că s-au pus în discuția părților toate cererile formulate și excepțiile invocate, cauza fiind amânată de mai multe ori pentru a da posibilitatea părților să ia cunoștință de conținutul acestora și să formuleze puncte de vedere, faptul că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluția pronunțată de instanță nu poate să atragă casarea hotărârii atacate. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă cererea de intervenție accesorie a MAI, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege. Astfel, în ceea ce privește intervenția forțată, în ipoteza chemării în garanție, nu este suficient ca cererea să fie formulată în fața instanței de fond pentru a fi admisibilă, cum în mod eronat interpretează recurentul-pârât. Din interpretarea dispozițiilor art. 72 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.", reiese că interesul părții care formulează cererea de chemare în garanție a terțului privește garantarea sau despăgubirea sa în ipoteza în care va cădea în pretenții. Or, în speță, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, dar și la rațiunea adoptării O.U.G. nr. 24/2008 care nu are un scop punitiv, antrenând doar eventuale consecințe de ordin moral asupra celor în privința cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității, Înalta Curte constată că cererea de intervenție accesorie a MAI este inadmisibilă. Cât privește criticile recurentului-pârât referitoare la soluția de respingere a excepțiilor de nelegalitate a Regulamentului de organizare și funcționare a CNSAS adoptat prin Hotărârea nr 2/2008, a notei de constatare nr. x/05.11.2019, a procesului-verbal nr. x din 25.02.2020 al Colegiului CNSAS nr. 121/27.02.2020 cabinet secretar, a notei de constatare nr. x/05.11.2019, precum și a avizului Direcției Juridice nr. 889/04.12.2019, Înalta Curte constată că sunt nefondate, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, cum în mod corect a reținut și instanța de fond. În acest sens, reține instanța de control judiciar că doar actele administrative cu caracter individual pot forma obiectul excepției de nelegalitate în cadrul unui proces, în timp ce actele administrative cu caracter normativ, așa cum este, fără îndoială, și Regulamentul de organizare si funcționare a CNSAS, adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, nu pot constitui obiect al excepției de nelegalitate, controlul judecătoresc al acestora putându-se exercita exclusiv pe calea acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de lege. Referitor la celelalte excepții de nelegalitate, în mod just s-a reținut de prima instanță că obiectul acestora nu constituie, la rândul său, acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă operațiuni administrative efectuate în cadrul activității specifice administrative de verificare a documentelor și informațiilor deținute în legătură cu o anumită persoană în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și la instituții care mai dețin documente create de Securitate, întrucât nu produc, prin ele însele, efecte juridice în sensul nașterii, modificării sau încetării unor raporturi juridice privind persoana sau patrimoniul pârâtului. Referitor la soluția dată pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că instanța a judecat cu părtinire, fără a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, cu nesocotirea efectelor juridice determinate de neconstituționalitățile declarate prin deciziile CCR nr. 672/2012 și nr. 107/2014 și fără a demonstra îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv aceea de a fi desfășurat activități prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Nu pot fi primite susținerile referitoare la judecarea cu părtinire a cauzei și la nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, câtă vreme recurentul-pârât s-a limitat la reluarea nemulțumirii privind respingerea de către instanță a probei cu înscrisurile solicitate de acesta, aspecte deja analizate de instanța de recurs în considerentele ce preced. Prin urmare, Înalta Curte va analiza, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind nesocotirea efectelor juridice ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională a României nr. 672/2012 și nr. 107/2014, precum și modul de aplicare a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. În ceea ce privește deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României nr. 672/2012 și nr. 107/2014, Înalta Curte constată că acestea privesc dispoziții legale care nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 672 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, Curtea Constituțională a constatat că sintagmele "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității" din cuprinsul art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității sunt neconstituționale. Dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 definesc semnificația pe care o are expresia de "colaborator al Securității", or, în speță, s-a solicitat verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 lit. a) sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât A.. În concluzie, nu se poate reține nesocotirea efectelor juridice ale Deciziei nr. 672/2022, întrucât declararea neconstituționalității vizează calitatea de colaborator și nu de lucrător al Securității. Prin Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, Curtea Constituțională a decis: "1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de E. în Dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității sunt neconstituționale. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, în privința sintagmelor "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității", excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești și constată că celelalte prevederi cuprinse în art. 2 lit. b) și prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității sunt constituționale în raport cu criticile formulate." Înalta Curte constată că prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, a căror neconstituționalitate a fost declarată, făceau parte din capitolul II "Proceduri privind accesul la dosar și deconspirarea Securității", secțiunea a 3-a "Dispoziții procedurale comune" instituind reguli referitoare la comunicarea notelor de constatare și a adeverințelor emise de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 sunt neconstituționale, deoarece, contrar dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituție, lipsesc de eficiență juridică actul comunicării, astfel încât persoana căreia i se comunică adeverința nu are un reper cert privind calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată și momentul de la care acesta începe să curgă. Or, aceste dispoziții care au fost abrogate încă din anul 2014 nu sunt incidente în speță, câtă vreme petentul B. s-a adresat CNSAS solicitând verificarea, sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât, în anul 2019, la acel moment nemaifiind prevăzută obligația comunicării către persoanele verificate a notelor de constatare și a adeverințelor emise de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, ci doar publicarea de îndată pe pagina proprie de internet a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008). Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a celorlalte prevederi cuprinse în art. 2 lit. b) și art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 (pct. 2 și 3 din dispozitivul Deciziei CCR nr. 107/2014), instanța de control judiciar reține că și această din urmă decizie a CCR vizează dispoziții neaplicabile în cauză. În continuare, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe prin care s-a admis acțiunea reclamantului și s-a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității, reținând că activitatea desfășurată de acesta se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, lucrător al Securității este "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului." În prezenta cauză, este de necontestat că recurentul-pârât A. a avut calitatea de ofițer, cu grad de locotenent, în cadrul I.J.P., în perioada anilor 1980-1982. De asemenea, nu sunt contestate nici înscrisurile reținute de instanța de fond pentru constatarea calității de lucrător, respectiv: adresa nr. x/1980 datată 20.01.1980 completată olograf de acesta, adnotările făcute olograf la sfârșitul notei informative datată 22.09.1982 primită de la sursa "R.I." și notele informative primite de la sursa "R.I" și sursa "F.". Ceea ce contestă recurentul-pârât este reținerea instanței de fond privind îndeplinirea condiției referitoare la specificul activităților pe care le-a desfășurat, în sensul că prin acestea s-au suprimat și îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului (dreptul la viața privată și la secretul corespondenței). În opinia sa, îngrădirile invocate de intimatul-reclamant reprezintă limitări legale și universale, prevăzute de art. 17 și art. 19 alin. (3) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată, față de conținutul înscrisurilor menționate anterior, la care s-a raportat și prima instanță, că este demonstrată participarea recurentului-pârât la instrumentarea dosarului de urmărire al titularului, prin activități care au constat în culegerea de informații prin dirijarea și instruirea surselor pe lângă acesta, în vederea verificării informative și a cunoașterii atitudinilor, faptelor și concepțiilor titularului. Intimatul-reclamant a dovedit, prin probele administrate, că informațiile urmărite și obținute de recurentul-pârât, în calitate de ofițer operativ, serveau scopului notoriu al Securității, prin activitățile informativ-operative desfășurate fiind îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, garantate de legislația din acea vreme, pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale or cu ordinea publică, cum în mod eronat susține recurentul-pârât. Având în vedere dispozițiile legale aplicabile, este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susținere legală sau regulamentară. Un angajat al Securității care, respectând instrucțiunile din acea vreme, a instrumentat un dosar încălcând, pentru motive politice, drepturi și libertăți fundamentale stipulate de Constituția de la acea dată, precum și de pactele internaționale la care România era parte, se înscrie în sfera lucrătorilor Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008 cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârât, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,