ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1348/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022 la data de 1 martie 2022 (declinată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal), reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. i-au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, solicitând: 1. revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; 2. revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; 3. revocarea/modificarea parțială a Deciziei nr. 110/07.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; 4. revocarea/modificarea parțială a Deciziei nr. 110/7.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2047 din 4 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. Totodată, a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2047 din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au formulat recurs, solicitând admiterea recursului ș desființarea hotărârii atacate. În esență, au arătat că prin actele administrative contestate, atât procurorilor, cât și grefierilor ori personalului conex, li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați în raport cu o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fiind aplicabile prevederile art. 2537 pct. l coroborat cu art. 2541 C. civ., respectiv art. 2506 alin. (4) C. civ. Au considerat că nu este doar o simplă referire la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, după cum a reținut instanța de fond și nici că art. 1, respectiv art. 2 din cele două acte ar trebui interpretate doar prin corelare cu celelalte prevederi în care se menționează că drepturile vor fi achitate cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii lor. Interpretând în sens contrar, ar însemna că aceste prevederi ar rămâne fără aplicabilitate, fără a mai exista niciun temei pentru care au fost instituite. Au arătat că li se cuveneau și li se cuvin aceste drepturi începând de la data de 01.08.2016, în baza acelor dispoziții legale, care de fapt nu au fost aplicate. De asemenea, recurenții-reclamanți au apreciat că este întemeiată și cererea lor cu privire la înlăturarea din cele două acte administrative a prevederilor privitoare la aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Deși Curtea Constituțională a respins excepțiile de nelegalitate ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în conținutul deciziilor s-a menționat că modalitatea de aplicare în concret a Legii cadru nr. 153/2017 excedează controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, aceasta revenind autorităților publice abilitate, iar, în caz de litigiu, instanțelor judecătorești. Astfel, au considerat că nici intimații-pârâți și nici instanța de fond nu au aplicat, respectiv nu au interpretat, în mod corect aceste dispoziții. Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care, prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON. Aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare. În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere o VRS de 605,225 RON, recurenții-reclamanții au susținut că se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora. Au mai menționat că reglementările pe baza cărora li s-a recunoscut stabilirea drepturilor salariale în funcție de VRS de 605,225 RON, sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fiind vorba despre recunoașterea unor drepturi preexistente acelei limitări, de care nici legiuitorul nu a putut ține cont. Oricum, nu este vorba despre creșteri salariale ca urmare a intervenției unor alte dispoziții legale, ci de drepturi recunoscute prin hotărâri judecătorești. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți ca nefondat. Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect, în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenții-reclamanți, constată că recursul este nefondat. 2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu vizează recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4); plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege (art. 6). S-au mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești, aplicarea ordinului în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești (art. 3). De asemenea, prin Decizia nr. 110/07.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași s-au stabilit aceleași drepturi și în aceleași condiții pentru personalul auxiliar de specialitate, inclusiv specialiștii IT și tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași și parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordine, Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui și parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordine. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, și, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Așadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Cât privește renunțarea la prescripție, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție Este necesar a se distinge și în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ. Aplicând aceste considerente în cauză, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordin/decizie, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018. Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenții acestora au menționat că salarizarea reclamanților se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, în condițiile în care se menționează "în condițiile prezentului ordin", iar dispoziția privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, reflectă voința emitenților actelor de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaștere. Intimații-pârâți au făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care le sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actele contestate. Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimații-pârâți ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voința reală a acestora de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021/Deciziei nr. 110/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin/decizie nu este nelegală. Din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenția intimaților-pârâți debitori de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive. În egală măsură, se reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță. Din conținutul ordinului și deciziei contestate rezultă că acestea prevăd două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora. Recurenții-reclamanți au depus în recurs sentințele civile nr. 505/18.03.2021 și 1071/25.06.2021 pronunțate de Tribunalul Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, definitive ca urmare a respingerii apelului pârâților prin decizia civilă nr. 1110/02.12.2021 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale (anexate la dosarul de recurs), prin care li s-a recunoscut unora dintre reclamanții din cauza de față dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 09.03.2017. În situația hotărârilor judecătorești, însă, prin care sunt recunoscute drepturi, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 și Decizia nr. 110/07.12.2021, aplicarea ordinului realizându-se cu respectarea dispozitivului acestora, și nu se intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordin/decizie. Referitor la al doilea aspect invocat de recurenții-reclamanți, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/7.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 7.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,