ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1347/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Parohia Gura Vitioarei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 9922 din 25.11.2021 și admiterea cererii sale nr. 686233/C/23.01.2003; obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul său de proprietate asupra terenului de 1,1220 ha situat în comuna Gura Vitioarei punctul "La Pietriș"; restituirea în natură pe vechiul amplasament sau pe alt amplasament echivalent pe raza aceleași localități, iar, în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul menționat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 211 din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta Parohia Gura Vitioarei împotriva Deciziei nr. 9922 din 25.11.2021, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 211 din 01 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta Parohia Gura Vitioarei, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a respins proba cu expertiza topografică fără să motiveze respingerea acestei probe, în condițiile în care Primăria nu a răspuns solicitărilor instanței de lămurire a situației terenului revendicat. Prin această respingere, a considerat că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanța având îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele în aflarea adevărului și să lămurească situația de fapt conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

A mai susținut că, în motivarea sentinței, instanța de fond a reiterat în cea mai mare parte susținerile pârâtei (a-2-a parte din pagina 2 pana la pagina 8 din sentință).

În continuare, a criticat faptul că instanța de fond a reținut că singurul înscris depus de reclamanta pentru dovedirea pretențiilor ar fi doar procesul-verbal din 18/03/1938, deși a făcut mențiune și despre alte înscrisuri: planul anexa nr. x (pagina 9 din sentință, penultimul paragraf), proces-verbal de ridicare în plan 18/03/1978, răspunsul nr. x din 07/05/2013 și răspunsul Primăriei transmis pe parcursul procesului (pagina 10 din sentință).

Cu privire la cele reținute de instanța de fond, recurenta-reclamantă a precizat că nu este vorba despre un singur înscris ce face dovada deținerii terenului. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse se probează faptul deținerii terenului de către Parohia Gura Vitioarei, prin coroborarea acestor înscrisuri.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond se contrazice când reține că singurul înscris este doar un proces-verbal din 18/03/1938, iar în continuare menționează alte 3 înscrisuri fără să arate de ce acestea nu au valoare probatorie. Din prezentarea acestora, reiese chiar faptul contrar, respectiv se probează dovada deținerii terenului revendicat.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că hotărârea este nemotivată, lipsind raționamentele care au condus instanța la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000.

În primul rând instanța a făcut trimitere doar la dispozițiile alin. (1)-(3) ale articolului 4 din O.U.G. nr. 94/2000, pe care le-a interpretat în sensul că sarcina probei dreptului de proprietate aparține reclamantului prin depunerea actelor doveditoare în sensul legii. Recurenta-reclamantă a criticat acest raționament susținând că dispozițiile legale oferă posibilitatea părții să indice persoanele care se afla în posesia dovezilor (art. 11 și art. 298 C. proc. civ.), iar prin acțiunea formulată s-a arătat că actele doveditoare se află în posesia Primăriei.

În al doilea rând instanța nu a luat în considerare întregul articolul, respectiv alin. (4), (5) și (6) prin care legiuitorul a stabilit posibilitatea ca în situația în care nu se poate face dovada formală a preluării abuzive, iar imobilul se află în proprietatea statului, să se prezumă că imobilul a fost preluat în mod abuziv.

A susținut că există înscrisuri la dosar care atestă faptul că terenul a fost retrocedat de către Primărie, respectiv răspunsul nr. x din 07/05/2013 și răspunsul Primăriei de la termenul din 28 septembrie prin care se afirmă că la punctul respectiv au fost puși în posesie mai mulți proprietari. Cu atât mai mult, recurenta-reclamantă a considerat că se impunea administrarea probei cu expertiză care să lămurească și acest aspect.

În final, a făcut referire la jurisprudența Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal în spețe prin care se revendică o suprafață de teren de către o unitate de cult, arătând că, în această situație, s-a stabilit obligația de administrare a probei cu expertiză topografică, astfel cum rezultă din deciziile nr. 1015/2022, nr. 5654/2020, nr. 2142/2021 și nr. 2102/2019.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților prin Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la critica recurentei-reclamante cu privire la respingerea probei cu expertiza topografică, a apreciat faptul că aceasta este neîntemeiată, întrucât o expertiză judiciară nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului.

A arătat că sentința recurată este motivată și a solicitat respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată sau, în subsidiar, diminuarea cuantumului acestora.

Totodată, a solicitat, în cazul admiterii recursului, să se prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă Parohia Gura Vitioarei a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 9922 din 25.11.2021 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 cu privire la imobilul teren în suprafață de 1,1220 ha, situat în comuna Gura Vitioarei, satul Gura Vitioarei, punctul "La Pietriș" ("La Țigani"), județul Prahova.

Cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că Parohia Ortodoxă Gura Vitioarei nu a depus o identificare a imobilului solicitat, realizată printr-o lucrare întocmită de către un expert tehnic autorizat în specialitatea topografie și cadastru - "Note de reconstituire (suprapunere de planuri)" a vechiului amplasament al imobilului teren și nici nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Soluționând cauza, prima instanță a respins contestația ca neîntemeiată, reținând, în esență, că reclamanta nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat la momentul preluării abuzive, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2004.

Prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a respins proba cu expertiza topografică fără să motiveze respingerea acestei probe, în condițiile în care Primăria nu a răspuns solicitărilor instanței de lămurire a situației terenului revendicat. Astfel, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanța având îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele în aflarea adevărului și să lămurească situația de fapt conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că această critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată, neputându-se reține încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

În exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului statornicit prin art. 22 C. proc. civ., chestiunea administrării probelor solicitate de părțile aflate în litigiu este lăsată de legiuitor în atributul instanțelor de fond, care au o marjă de apreciere asupra utilității și concludenței probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea litigiului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În speță, la termenul de judecată din 28 septembrie 2022, judecătorul fondului a constatat că Primăria comunei Gura Vitioarei a depus o parte din relațiile care i-au fost solicitate de instanță care, coroborate cu relațiile depuse la dosarul de retrocedare la solicitarea Comisiei de Retrocedare, sunt apte să conducă la stabilirea situației juridice a terenului, motiv pentru care a respins proba cu expertiză topografică ca nefiind concludentă soluționării cauzei.

Totodată, reținând că răspunsul Primăriei comunei Gura Vitioarei este incomplet, a admis cererea formulată de apărătorul reclamantei de a reveni cu adresă către Primărie pentru a se depune orice acte care pot dovedi situația juridică învederată, respectiv procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate emise pentru terenul a cărei retrocedare se solicită.

Or, efectuarea unei expertize topografice care avea ca și obiectiv principal identificarea și menționarea pe schița de plan a terenului respectiv, dar a cărei situație juridică se putea stabili în baza relațiilor transmise deja de Primărie, era nerelevantă câtă vreme reclamanta trebuia să facă mai întâi dovada dreptului de proprietate.

În plus, mijloacele de probă sunt reglementate de norme de drept procesual și, fiind vorba de o chestiune de apreciere a probelor administrate, acest aspect nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă a invocat și o nemotivare a hotărârii judecătorești, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte le va analiza din această perspectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei (verificarea legalității actului administrativ contestat) și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, fiind explicat în mod clar și logic raționamentul instanței prin raportare la probele administrate în cauză, la situația de fapt reținută și la prevederile legale incidente, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă.

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentința primei instanțe a fost criticată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocând o interpretare și o aplicare greșită a normelor legale incidente în cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat și reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material în speță, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, O.U.G. nr. 94/2000, republicată, forma în vigoare la data soluționării cererii de retrocedare, reglementează condițiile de restituire a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile ordonanței de urgență", iar potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)."

Așadar, textul normativ anterior redat impune drept condiții esențiale, ca titularul cererii de retrocedare să facă dovada că a fost proprietarul imobilului a cărei restituire o solicită și imobilul să fi fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Actele doveditoare ale drepturilor solicitate sunt cele prevăzute de pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Dovada dreptului de proprietate se face, așadar, prin orice înscrisuri ce atestă dreptul de proprietate al solicitantului, respectiv: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată, etc.

Totodată, atât dispozițiile alin. (3) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2004, cât și dispozițiile punctului 3 din H.G. nr. 1164/17.10.2000 dat în aplicarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd necesitatea coroborării mai multor acte care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului, în situația în care nu există un înscris care să ateste dreptul de proprietate.

Având în vedere situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, Înalta Curte reține, în deplin acord cu instanța de fond, că singurul înscris depus în dovedirea cererii de retrocedare este reprezentat de un proces-verbal întocmit la data de 18.03.1938 privind delimitarea în plan a unor terenuri ce se menționează a fi proprietatea Parohiei Bisericii Sfinții Voievozi din Gura Vitioarei, printre care și terenul din punctul "La Pietriș" în suprafață de 1,1220 ha, configurat în Planul anexă nr. 2 .

Deși procesul-verbal întocmit la data de 18.03.1938 prezintă relevanță în cauză, acest înscris este insuficient să facă dovada dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului a cărei retrocedare o solicită, câtă vreme nu poate fi coroborat cu alte probe permise de dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, celelalte înscrisuri menționate de instanța de fond în cuprinsul sentinței, respectiv răspunsurile formulate de Primăria comunei Gura Vitioarei, atât în faza administrativă la solicitarea Comisiei Speciale de Retrocedare (nr. 25919/07.05.2013), cât și în faza judiciară la solicitarea primei instanțe, nu fac dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului de către recurenta-reclamantă, ci prezintă situația juridică a terenului, menționându-se faptul că este situat în intravilanul comunei și că au puși în posesie mai mulți cetățeni conform legilor fondului funciar.

Cât privește cea de-a doua condiție instituită de textul legal, respectiv aceea a preluării în mod abuziv a imobilului teren, în mod corect a reținut instanța de fond că nu mai prezintă relevanță de vreme ce nu s-a dovedit cine era proprietarul terenului la momentul preluării abuzive.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă nefiind în măsură să atragă casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Gura Vitioarei împotriva sentinței nr. 211 din 1 noiembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.