AFFAIRE PAIVA DE ANDRADA REIS c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A PAIVA DE ANDRADA REIS c. PORTUGALIA (solicitarea n 565664/15) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2023 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Paiva de Andrada Reis c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-un comitet compus din Tim Eicke, președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins, judecători și a Crina Kaufman, graffière adjuncte de secțiune f.f. cererea (n 565664/15) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, Carlos Paiva de Andrada Reis, născut în 1947 și rezident în Cascais, reprezentat de domnul P. Santos, avocată la Lisboa, a sesizat Curtea la 11 noiembrie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat în camera consiliului la 17 octombrie 2023, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată, la data respectivă, la cererea instanței se referă la o hotărâre pronunțată împotriva reclamantului în termen de o procedură de executare fiscală deschisă împotriva acestuia. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul susține că această hotărâre și-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, dat fiind că a fost achitat pentru fapte similare în cadrul unei proceduri penale. La 3 decembrie 2009, ca urmare a unei devieri fiscale, administrația fiscală a dispus reclamantului să plătească 240 573,74 Euros (EUR) pentru impozitul pe venit și taxa pe valoarea adăugată datorată de societatea M. în ceea ce privește exercițiile fiscale din 2002 până în 2006, pe motivul că întreprinderea era insolvabilă și că reclamantul, în calitate de administrator, trebuia să răspundă pentru această datorie, în conformitate cu art. 24 alineatul (1) litera (b) din Legea generală fiscală. La 11 ianuarie 2010, reclamantul a contestat executarea prin intermediul unei opoziții prin intermediul unui motiv întemeiat pe faptul că nu putea fi considerat răspunzător pentru datoria fiscală în cauză, în temeiul articolului 204 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură fiscală ( În ceea ce privește decizia de inițiere a procedurii, Comisia a considerat că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia de inițiere a procedurii, Comisia nu ar fi trebuit să ia în considerare măsurile de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. La 30 aprilie 2012, reclamantul și-a prezentat concluziile în conformitate cu art. 120 din CPF. Acesta a susținut, printre altele, că nu putea fi considerat răspunzător pentru datoria fiscală a societății M., deoarece . . . nu a exercitat gestionarea de fapt a întreprinderii în perioada în cauză din motive personale. Prin hotărârea din 3 iulie 2012, Tribunalul fiscal de la Lisabona a respins opoziția formulată de reclamant și l-a condamnat să plătească suma solicitată de administrația fiscală. Tribunalul a respins motivul întemeiat pe neresponsabilitatea reclamantului în lipsa unei gestionări de facto a întreprinderii în momentul faptelor, având în vedere că acest motiv a fost întârziat, deoarece reclamantul a omis să ridice opoziția la executare (punctul 3 de mai sus). La 16 iulie 2012, reclamantul a luat o hotărâre. Reiterând că nu se ocupa de întreprindere în momentul faptelor, s-a referit la o hotărâre pronunțată de Tribunalul Penal de la Lisabona, în aceeași zi, care fusese achitată de abuzul de încredere fiscală (abuzul de confesiune fiscală) în ceea ce privește asigurările sociale pentru neplata contribuțiilor sociale percepute la salariile angajaților săi, pe motiv că nu a exercitat gestionarea de facto a întreprinderii între anii 2002 și 2006. printr-o hotărâre din 7 mai 2015, Tribunalul Central Administrativ din Sud (TCAS) A confirmat hotărârea tribunalului fiscal de la Lisabona, întrucât nu era necesar să se ia în considerare hotărârea a instanței de la Lisabona, întrucât reclamantul nu a contestat calitatea sa de administrator al opoziției pe care o formulase împotriva executării fiscale (punctul 3 de mai sus). Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, reclamantul susține că, prin refuzul de a lua în considerare judecata judecătorească a Tribunalului de la Lisabona din 16 iulie 2012, TCAS și-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, dat fiind că această hotărâre a considerat că nu este vorba despre gestionarea de facto a întreprinderii în perioada la care se raporta faptele legate de executarea fiscală. EVALUAREA CURȚII 10. Pentru a determina aplicabilitatea articolului 6 alineatul (2) din Convenție la procedura de executare fiscală care face obiectul prezentei specii, Curtea face trimitere la principiile generale expuse în hotărârea Allen c. Regatul Unit [GC], nr 25424/09, §§ 103-104, CEDH 2013). În lumina acestor principii, în cauza Melo Tadeu c. Portugalia 27785/10, § 49, 23 octombrie 2014), Curtea a ajuns la concluzia că aplicarea articolului 6 alineatul (2) din Convenție are ca obiect o procedură fiscală similară celei vizate de prezenta specie 11. În speță, atât procedura penală, cât și procedura fiscală au vizat gestionarea fiscală a societății M. M. între anii 2002 și 2006. În aceste două proceduri, este vorba despre stabilirea răspunderii penale și fiscale a reclamantului în raport cu sumele neplătite de societatea M. la asigurările sociale, în ceea ce privește cotizațiile sociale. În ceea ce privește impozitul pe venit și TVA (punctele 2 și 7 de mai sus). (citată la punctul 49), Curtea deduce din aceasta că procedura de executare fiscală era legată de procedura penală pronunțată prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Penal de la Lisabona într-un mod care să o facă să cadă în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (2) din Convenție. 13. Constatând că nu este, pe de altă parte, în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. 14. În ceea ce privește fondul, principiile generale au fost expuse în Hotărârile G.I.E.M. S.R.L. și în alte hotărâri ale Italiei ([GC], n 1828/06 și 2 altele, § 314, 28 iunie 2018) și Allen (citată anterior, § 94 și 126). 15. În speță, Curtea constată că, printr-o hotărâre din 16 iulie 2012, Tribunalul de la Lisabona l-a achitat pe reclamantul șefului responsabil de a abuza de încredere fiscală în ceea ce privește securitatea socială după ce a considerat că nu putea fi tras la răspundere pentru neplata cotizațiilor sociale în litigiu din moment ce nu exercitase gestionarea de facto a societății M. între anii 2002 și 2006 (punctul 7 de mai sus). În al doilea rând, aceasta arată că, în timp ce reclamantul a adus această informație la cunoștința TCAS în memoriul său în recurs (punctul 7 de mai sus), instanța a refuzat să examineze acest motiv făcând o interpretare excesiv de formalizată a condițiilor de admisibilitate a căii de atac (punctul 8 de mai sus), încălcând în consecință art. 624 din Codul de procedură civilă (comparați cu Melo Tadeu , citată anterior, § 41. Or, Curtea consideră că a aruncat o îndoială cu privire la temeinicia hotărârii pronunțate de Tribunalul de la Lisabona împotriva reclamantului, TCAS a acționat într-un mod incompatibil cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție (comparat cu Melo Tadeu, citată anterior, § 66). Având în vedere aceste constatări, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 17. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere în temeiul satisfacției echitabile. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crina Kaufman Tim Eicke procesiere adjunct f.f. președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE PAIVA DE ANDRADA REIS c. PORTUGAL

(Requête n

o

56564/15)

ARRÊT

STRASBOURG

7 novembre 2023

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Paiva de Andrada Reis c. Portugal,

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de

:

Tim Eicke,

président

,

Branko Lubarda,

Ana Maria Guerra Martins

, juges

,

et de Crina Kaufman,

greffière adjointe de section f.f.

,

Vu

:

la requête (n

o

56564/15) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet État, M. Carlos Paiva de Andrada Reis («

le requérant

»), né en 1947 et résidant à Cascais, représenté par M

e

P. Santos, avocate à Lisboa, a saisi la Cour le 11 novembre 2015

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement portugais (« le Gouvernement »), représenté, jusqu’au 1

er

octobre 2022, par son agente, M

me

M.F. Carvalho, procureure générale adjointe, et, à partir de cette date, par M. R. Bragança de Matos,

les observations des parties,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 octobre 2023,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

OBJET DE L’AFFAIRE

1.

La requête concerne un jugement rendu contre le requérant à l’issue d’une procédure d’exécution fiscale ouverte contre lui. Invoquant l’article

6

§

2 de la Convention, le requérant allègue que ce jugement a porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence étant donné qu’il avait été acquitté pour des faits similaires à l’issue d’une procédure pénale.

2

.

Le 3 décembre 2009, à la suite d’un redressement fiscal, l’administration fiscale ordonna au requérant de payer 240

573,74 Euros (EUR) au titre de l’impôt sur le revenu et de la taxe sur la valeur ajoutée («

TVA

») dus par la société M. relativement aux exercices fiscaux allant de 2002 à 2006, au motif que l’entreprise était insolvable et que la requérant, en tant que gérant, devait répondre pour cette dette, conformément à l’article 24 § 1 b) de la loi générale fiscale.

3

.

Le 11 janvier 2010, le requérant contesta l’exécution par voie d’opposition en soutenant qu’il ne pouvait être tenu pour responsable de la dette fiscale en cause, en vertu de l’article 204 § 1 b) du code de procédure fiscale («

CPF

»), étant donné qu’il n’était pas responsable de l’insolvabilité de l’entreprise et qu’il avait toujours fait en sorte que l’entreprise respecte ses obligations fiscales.

4.

L’affaire fut renvoyée devant le tribunal fiscal de Lisbonne qui tint une audience au cours de laquelle elle entendit les témoins, notamment ceux qui avaient été indiqués par le requérant.

5

.

Le 30 avril 2012, le requérant présenta ses conclusions conformément à l’article 120 du CPF. Il alléguait, entre autres, qu’il ne pouvait être tenu responsable de la dette fiscale de la société M. dès lors qu’il n’avait pas exercé la gestion de fait de l’entreprise pendant la période en cause pour des raisons personnelles.

6.

Par un jugement du 3 juillet 2012, le tribunal fiscal de Lisbonne rejeta l’opposition formée par le requérant et le condamna à payer la somme réclamée par l’administration fiscale. Le tribunal rejeta le moyen tiré de la non-responsabilité du requérant en l’absence de gestion de fait de l’entreprise au moment des faits, constatant que ce motif était tardif, puisque le requérant avait omis de le soulever dans l’opposition à l’exécution (paragraphe 3 ci

‑

dessus).

7

.

Le 16 juillet 2012, le requérant interjeta appel du jugement. En réitérant qu’il ne gérait pas l’entreprise au moment des faits, il se référa à un jugement rendu par le tribunal pénal de Lisbonne, le même jour, qui l’avait acquitté du délit d’abus de confiance fiscale (

abuso de confiança fiscal

) vis

‑

à

‑

vis de la sécurité sociale pour non-versement de cotisations sociales perçues sur les salaires de ses employées, au motif qu’il n’avait pas exercé la gestion de fait de l’entreprise entre les années 2002 et 2006.

8

.

Par un arrêt du 7 mai 2015, le tribunal central administratif du Sud (le «

TCAS

») confirma le jugement du tribunal fiscal de Lisbonne, considérant qu’il n’y avait pas lieu de prendre en compte le jugement d’acquittement du tribunal de Lisbonne étant donné que le requérant n’avait pas contesté sa qualité de gérant dans l’opposition qu’il avait formé contre l’exécution fiscale (paragraphe 3 ci-dessus).

9.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant allègue qu’en refusant de prendre en considération le jugement d’acquittement du tribunal de Lisbonne du 16 juillet 2012, le TCAS a porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence étant donné que ce jugement avait considéré qu’il n’exerçait pas la gestion de fait de l’entreprise pendant la période à laquelle se rapportaient les faits relatifs à l’exécution fiscale.

APPRÉCIATION DE LA COUR

10.

Pour déterminer l’applicabilité de l’article 6 § 2 de la Convention à la procédure d’exécution fiscale objet de la présente espèce, la Cour renvoie aux principes généraux exposés dans l’arrêt

Allen c. Royaume-Uni

[GC], n

o

25424/09, §§ 103-104, CEDH 2013). À la lumière de ces principes, dans l’affaire

Melo Tadeu

c. Portugal

(n

o

27785/10, § 49, 23

octobre 2014), la Cour a conclu à l’applicabilité de l’article 6 § 2 de la Convention au sujet d’une procédure fiscale similaire à celle objet de la présente espèce.

11.

En l’espèce, la procédure pénale et la procédure fiscale portaient toutes deux sur la gestion fiscale de la société M. entre les années 2002 et 2006. Dans ces deux procédures, il s’agissait de déterminer la responsabilité pénale et fiscale du requérant par rapport à des sommes non payées par la société M. à la sécurité sociale, pour ce qui est des cotisations sociales

, et au fisc, pour ce qui est de l’impôt sur le revenu et la TVA (paragraphes 2 et 7 ci

‑

dessus).

12.

À l’instar de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Melo Tadeu

(précité, § 49), la Cour en déduit que la procédure d’exécution fiscale était liée à la procédure pénale tranchée par l’arrêt d’acquittement du tribunal pénal de Lisbonne d’une manière apte à la faire tomber dans le champ d’application de l’article 6 § 2 de la Convention.

13.

Constatant que la requête n’est pas, par ailleurs, manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable.

14.

Quant au fond, les principes généraux ont été exposés dans les arrêts

G.I.E.M. S.R.L. et autres c. Italie

([GC], n

os

1828/06 et 2 autres, §

314, 28

juin 2018) et

Allen

(précité, §§ 94 et 126).

15.

En l’espèce, la Cour note que, par un jugement du 16 juillet 2012, le tribunal de Lisbonne a acquitté le requérant du chef d’abus de confiance fiscale vis-à-vis de la sécurité sociale après avoir considéré qu’il ne pouvait être tenu responsable du non-paiement des cotisations sociales litigieuses dès lors qu’il n’avait pas exercé la gestion de fait de la société M. entre les années 2002 et 2006 (paragraphe 7 ci-dessus). Elle relève ensuite que, alors que le requérant avait porté cette information à la connaissance du TCAS dans son mémoire en recours (paragraphe 7 ci-dessus), cette juridiction a refusé d’examiner ce moyen en faisant une interprétation excessivement formaliste des conditions de recevabilité du recours (paragraphe 8 ci-dessus), contrevenant par voie de conséquence à l’article 624 du code de procédure civile (comparer avec

Melo Tadeu

, précité, § 41). Or, la Cour estime qu’en jetant un doute sur le bien-fondé du jugement d’acquittement qui avait été rendu par le tribunal de Lisbonne à l’encontre du requérant, le TCAS a agi d’une manière incompatible avec le respect du principe de la présomption d’innocence (comparé avec

Melo Tadeu,

précité, § 66).

16.

Eu égard à ces constatations, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

17.

Le requérant n’a pas présenté de demande au titre de la satisfaction équitable. En conséquence, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de sommes à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

Déclare

la requête recevable

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2023, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Crina Kaufman

Tim Eicke

Greffière adjointe f.f.

Président