ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 mai 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente prejudiciului material cauzat în exercitarea funcției de administrator, respectiv a sumelor de 396.373,3 euro și de 1.300.621,92 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente acestora.

Prin sentința civilă nr. 3259 din 21 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, ambele invocate de pârât și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1568A din 27 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.R.L. a recurat cea din urmă hotărâre, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea acesteia și după rejudecare, respingerea excepției dreptului material la acțiune și admiterea acțiunii.

În susținere, a arătat că instanța de apel în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție a început să curgă în luna mai 2013, la data la care intimatul a fost revocat din funcția de administrator.

A susținut că acest raționament este unul străin de situația de fapt din speța dedusă judecății, instanța pronunțând soluția fără a avea în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că recurenta s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a afla întinderea pagubei pricinuite de către fostul său administrator, până în luna ianuarie 2020, dată la care acesta a predat documentele societății reclamante către actuala conducere.

De asemenea, a susținut că a probat diligențele întreprinse pentru a obține documentele societății, fiind paralizată de refuzul intimatului de a le preda.

A mai afirmat că intimatul a fost revocat din funcția de administrator fără a fi descărcat de gestiune, sens în care în cauză devin incidente dispozițiile art. 850 și urm. C. civ., privind darea de seamă și predarea bunurilor. A susținut că aceste prevederi se completează cu cele ale art. 2.019 C. civ., coroborate cu art. 72 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat demersurile efectuate în vederea preluării documentelor și bunurilor societății de la intimat, subliniind că abia începând cu 17 februarie 2020, când a avut loc predarea documentelor, conform proceselor-verbale atașate, a putut lua cunoștință de situația reală a investițiilor și a activității concrete a fostului administrator și, implicit, de prejudiciul creat.

Fiind vorba despre o răspundere a administratorului față de societate, izvorâtă din contractul său de mandat, recurenta a afirmat că sunt incidente dispozițiile art. 2.517 C. civ., iar termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. În privința acestui termen, a susținut că, potrivit art. 2.523, raportat la art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune a început să curgă pentru recurentă la data la care intimatul a predat efectiv documentele, respectiv din februarie 2020, și că de la această dată asociații A. S.R.L. au descoperit ce activități a întreprins fostul administrator cu fondurile societății, având în vedere că acesta nu și-a îndeplinit obligația de informare pe perioada mandatului și nici aceea de predare a documentelor, ulterior revocării acestuia.

Astfel, a apreciat că concluzia la care ajunge instanța de apel, respectiv că reclamanta ar fi putut studia cărțile funciare sau extrasele de cont pentru a afla despre întinderea pagubei cauzate de către fostul administrator, nu este una corectă, având în vedere că, pe de o parte, cărțile funciare fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și nu poartă mențiuni cu privire la prețurile de achiziție, iar, pe de altă parte, mare parte a tranzacțiilor au fost făcute în numerar, prin circuitul ilicit pus la cale de către intimat de care recurenta a aflat abia începând cu luna februarie 2020.

A arătat că ceea ce nu a cunoscut și nu ar fi putut cunoaște, la momentul revocării mandatului, ci doar ulterior, la momentul predării actelor societare de care este amploarea mecanismului ilicit pus la cale de către acesta și cuantumul enorm al prejudiciului produs.

Mai mult, a considerat că în condițiile în care autoarea căii de atac a făcut dovada demersurilor egale multiple și repetate de a intra în posesia documentelor societare, aceasta nu putea fi sancționată pentru pasivitatea intimatului.

Potrivit recurentei, refuzul nejustificat de predare a documentelor societare și a evidențelor contabile constituie fie o faptă de favorizare, fie de tăinuire sau de împiedicare ori întârziere a chemării în judecată a autorului faptei ilicite, în sensul art. 1.369 din C. civ., și face parte din complexul cauzal, cu rol de condiție cauzală.

În concluzie, a afirmat că în absența predării actelor societare și documentelor contabile, recurenta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a efectua un examen amănunțit asupra activității administratorului asociat de până la încetarea mandatului acestuia, pentru a putea trage concluzii cu privire la situația societății, de a identifica potențialele acte juridice frauduloase încheiate în perioada premergătoare încetării mandatului administratorului.

De asemenea, refuzul nejustificat de predare a documentelor societare și a evidențelor contabile de către administrator implica nesocotirea obligației privind organizarea și conducerea contabilității financiare și a contabilității de gestiune adaptate la specificul activității, care, potrivit prevederilor legale, se afla în atribuțiile administratorului.

Totodată, a precizat că legea prezumă săvârșirea faptei ilicite în sarcina persoanei responsabile cu îndeplinirea acestei obligații, astfel că este total greșită și contrară tuturor prevederilor legale concluziile instanței de fond asupra excepției prescripției, aceasta apreciind greșit că termenul a început să curgă în luna mai 2013, la data la care intimatul a fost revocat din funcția de administrator.

Autoarea căii de atac a susținut că singurul moment de la care a început să curgă termenul prescripției a fost 17 februarie 2020, când intimatul a decis să predea documentele și evidențele contabile ale societății recurente, astfel că acțiunea depusă la 5 mai 2022 este introdusă cu respectarea termenului de prescripție.

În final, a arătat că în momentul revocării mandatului intimatului nu a existat nicio suspiciune în legătură cu activitatea sa în această funcție, sens în care a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că existența unor suspiciuni la adresa intimatului ar fi trebuit să determine noul administrator să facă verificări la primire, notar, etc.

În final, autoarea căii de atac a reluat, pe larg, motivele cererii de chemare în judecată, care, deși nu au fost analizate de instanțele de fond ca urmare a respingerii acțiunii pe cale de excepție, se impun a fi avute în vedere la rejudecarea cauzei, potrivit recurentei.

La 12 februarie 2024 intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în susținerea căreia, a arătat, în esență, că susținerile recurentei nu se încadrează în motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale fiind netemeinicie, și nu de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, reține următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Recursul este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac deduce verificării momentul de început al termenului de prescripție al dreptului la acțiune. În concret, autoarea căii de atac impută instanței de prim-control judiciar stabilirea greșită a momentului de început al termenului de prescripție prevăzut de art. 2.528 C. civ., justificat de faptul că refuzul intimatului de a preda documentele societății după revocarea sa din funcția de administrator confirmau împrejurarea că aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a afla întinderea pagubei pricinuite de către intimat până la predarea lor. De asemenea, susține că aceasta a întreprins demersuri pentru a intra în posesia documentelor și că abia de la această dată a cunoscut amploarea mecanismului ilicit și cuantumul enorm al prejudiciului produs.

Aceste argumente vizează elemente factuale și probatorii, care scapă însă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de instanța supremă în interesul legii, s-a statuat că determinarea momentului de început al prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se realizează de către instanța de judecată numai în baza unui probatoriu complex, iar determinarea momentului la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt.

Prin urmare, stabilirea momentului de început al prescripției reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în raport cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ., nu pot fi deduse verificării în recurs.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de situația de fapt, așa cum aceasta a fost stabilită de către instanța de prim-control judiciar și de modalitatea de valorificare a ansamblului probator din cauză, tinzând, în realitate, la reexaminarea lor, demers inadmisibil în recurs față de actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că soluția instanței de prim-control judiciar nu rezonează cu apărările și cu propriile convingeri ale recurentei nu este suficientă pentru declanșarea controlului de legalitate, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care presupune analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de casare, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

Or, prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, omițând că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție, nu și al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Referitor la susținerile recurentei privind condițiile răspunderii civile, având în vedere că acestea vizează fondul cauzei, care în apel nu a făcut obiectul analizei instanței de prim control judiciar, calea de atac fiind respinsă pe cale de excepție, instanța supremă constată că nu pot fi integrate vreunui caz de casare.

Înalta Curte amintește faptul că recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care, în temeiul principiului legalității căilor de atac, consacrat la nivel constituțional de art. 129 din Constituția României și prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), nu poate fi exercitată de părți decât în condițiile și termenele limitativ prevăzute de lege.

Astfel, constatând că susținerile părții recurente nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidența sancțiunii nulității prevăzută de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și, în consecință, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1568A din 27 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.