ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 696/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1381/06.10.2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea reclamantei FOXrail Zrt îndreptată împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 336.630 euro, contravaloarea facturilor emise pentru transportul feroviar de marfă efectuat, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere reconvențională prin care pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor suplimentare pe care le-a suportat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 42.266,19 euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenurilor, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 72.288 euro, despăgubiri potrivit clauzei penale inserate în cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017; a compensat parțial cele două creanțe, obligând pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 264.342 euro; a respins, în rest, cererea reconvențională. A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 15.024,58 RON, cu același titlu, a compensat parțial cheltuielile de judecată și a obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a diferenței, în sumă de 4.604,01 RON.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 396/29.07.2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cele două excepții, a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 393.658,38 euro, contravaloarea facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/2017, din care 261.049,04 euro reprezintă despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenurilor, 81.324 euro, contravaloarea despăgubirii datorate în temeiul clauzei penale, iar 51.285,34 euro - contravaloarea cheltuielilor suplimentare. A menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește admiterea cererii principale, a constatat intervenită compensația între datoriile reciproce ale părților, până la concurența celei mai mici dintre ele, așa încât a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenței, în cuantum de 57.028,38 euro. A mai obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON, cu același titlu, a compensat parțial aceste două creanțe, obligând-o pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenței, în sumă de 42.296,43 RON.

Recursul declarat de FOXrail Zrt împotriva acestei decizii a fost admis, prin decizia nr. 880/12.04.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; ca o consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, prin încheierea de la 02.05.2023, curtea a constatat decăderea societății FOXrail Zrt din dreptul de a mai propune probe, iar prin decizia civilă nr. 336/30.05.2022, a respins apelul declarat de FOXrail Zrt, a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L., a schimbat sentința atacată în parte, în sensul că a respins cele două excepții, a admis cererea reconvențională și, în consecință, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 393.658,38 euro, din care 261.049,04 euro reprezintă despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului, 81.324 euro - contravaloarea despăgubirii datorate în temeiul clauzei penale prevăzute de cap. VI A pct. 4 din contract și 51.285,34 euro - contravaloarea cheltuielilor suplimentare; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a constatat că a intervenit compensația între datoriile reciproce ale părților până la concurența celei mai mici dintre ele și, astfel, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenței, de 57.028,38 euro. A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, a obligat și pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON cu același titlu, a compensat parțial aceste din urmă creanțe, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenței, în sumă de 42.296,43 RON. A mai obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 40.771 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 56.272,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, dar și a încheierii de la 02.05.2023, FOXrail Zrt a declarat recurs.

În motivare, recurenta a arătat că în cuprinsul încheierii de la 02.05.2023 s-a constatat decăderea sa din dreptul de a mai propune probe, cu nesocotirea regulilor de legală motivare, impuse de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., cât timp curtea de apel nu a indicat nicio dispoziție legală care să-i fundamenteze măsura adoptată; de asemenea, recurenta a mai arătat că sancțiunea decăderii a fost aplicată cu eludarea art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., care conferă instanței de rejudecare dreptul de a cerceta cauza în mod complet, de a stabili faptele prin administrare de probe, de a le (re)califica juridic și de a le da cuvenitele efecte prin aplicarea legii. Sub un alt aspect, autoarea căii de atac a susținut că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., context în care a arătat că prin cererea de apel solicitase administrarea probei cu înscrisuri, iar completarea acestora era aptă să conducă la aflarea adevărului, sens în care a evocat dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurenta a apreciat că, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., curții de apel îi revenea obligația de a administra toate probele necesare unei juste soluționări a cauzei, deoarece Înalta Curte statuase în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual că "în analiza răspunderii reclamantei pentru anularea unor roundtripuri, instanța de apel se rezumă la a prezenta în mod global modul de organizare a activității acesteia, prezentând cu titlu de exemplu unele aspecte, fără să precizeze care sunt elementele de fapt și de drept care au dus în concret la anularea fiecărui roundtrip în parte (...)". De asemenea, autoarea căii de atac a considerat că, în situația rejudecării după casare, prevederile art. 470, 470 și 471

1

C. proc. civ. sunt excluse de la aplicare, deoarece se aplică cu prioritate normele derogatorii instituite de art. 501 C. proc. civ., care, în caz contrar, ar deveni ineficiente. Reiterând că prin decizia de casare s-a impus instanței de rejudecare să analizeze cu rigoare și în detaliu fiecare transport în parte, recurenta a susținut că sunt nesocotite și normele art. 501 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în noua etapă procesuală sunt ineficiente termenele legale privind depunerea cererii de apel.

Suplimentar, autoarea căii de atac a apreciat că sancțiunea decăderii a fost greșit aplicată și din perspectiva faptului că instanței de apel îi revenea obligația de a stărui în aflarea adevărului, impusă de art. 22 C. proc. civ., afirmând, totodată, că argumentele expuse în precedent probrează că i-au fost încălcate dreptul la apărare și cel la un proces echitabil, garantate de art. 13 și 6 C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, context în care a făcut trimiteri ample la jurisprudența comunitară.

În ce privește decizia atacată, recurenta a arătat că nelegalitatea ei nu este doar o consecință a nulității încheierii de la 02.05.2023, ci este demonstrată de faptul că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., ilustrată de faptul că instanța de apel a nesocotit îndrumările obligatorii regăsite în decizia de casare, neidentificând dacă pretențiile deduse judecății rezultă din contractul de transport feroviar internațional de marfă încheiat de părți sau au și vreun alt izvor, nestabilind cu precizie normele de drept aplicabile și necalificând în mod riguros fiecare capăt de cerere, prin prisma unei analize clare a fiecărui transport; astfel, a invocat ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

După ce a reluat petitele cererii reconvenționale, recurenta a notat că natura transportului era una intermodală și legea aplicabilă era indicată de părți în art. 4 și 14 din contract (Convenția COTIF și celelalte convenții internaționale), normele interne urmând a fi incidente doar în măsura în care nu le contravin celorlalte.

În acest context, criticând dispoziția dată capătului de cerere reconvențională privind obligarea la plata unor despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului, autoarea căii de atac a arătat că răspunderea transportatorului este descrisă în art. 23 și 33 din Convenția COTIF, prioritare în aplicare; întrucât, între categoriile pe care le enumeră limitativ, nu se regăsește și răspunderea pentru nerespectarea obligației asumate contractual, de a asigura compoziția trenului, a arătat că o atare răspundere poate fi antrenată în baza legii române, fiind necesar să fie cumulativ întrunite cerințele răspunderii civile contractuale. Citând dispozițiile art. 1.958, 1.959 și 1.984 C. civ., recurenta a apreciat că nu pot fi ignorate cauzele prevăzute de art. 1.971 C. civ., sau cele exoneratoare de răspundere, reglementate de art. 1.351 C. civ., în care a considerat că se încadrează ipotezele defecțiunilor tehnice ivite la locomotive sau la vagoane.

Prin urmare, a arătat că în analizarea capătului de cerere derivat din pretinsa nerespectare a obligației contractuale de a asigura compoziția trenurilor, curtea de apel a stabilit în mod nelegal că Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM sunt aplicabile, iar acest viciu de legalitate continuă să afecteze hotărârea, chiar dacă în considerente se regăsește o referire expresă la răspunderea contractuală, atât timp cât o astfel de mențiune nu a fost întemeiată în drept. Pe de altă parte, instanța de apel ar fi trebuit ca, dând eficiență deciziei de casare, să facă o analiză a întârzierilor reclamantei în executarea propriilor ei obligații, căci "despăgubirile solicitate pentru anularea roundtrip-urilor și plata unor despăgubiri echivalente cu cheltuielile suplimentare suportate de pârâtă în relațiile acesteia cu proprii săi clienți sunt urmarea acestor întârzieri. Exonerarea de răspundere pentru întârziere atrage în mod inerent exonerarea de răspundere pentru despăgubirile privind anularea roundtrip-urilor și cele reprezentând cheltuielile suplimentare suportate de pârâtă în relațiile acesteia cu proprii săi clienți."

În continuare, recurenta a criticat dispoziția dată în apel capătului de cerere reconvențională privind obligarea sa la plata de despăgubiri datorate în temeiul clauzei penale prevăzute de cap. VI A pct. 4 din contract, pentru anularea unor roundtrip-uri, arătând că sfera răspunderii transportatorului, descrisă în Convenția COTIF-CIM, nu cuprinde nici răspunderea pentru nerespectarea obligației de a executa roundtrip-uri, context în care a reluat afirmația precedentă, potrivit căreia o atare răspundere poate fi antrenată numai pe tărâm contractual, în baza legii române. În acest context, a arătat că dispozițiile art. 1.992 C. civ. exclud cumulul între răspunderea pentru neexecutare cu cea pentru depășirea termenului de transport, așa încât a apreciat că răspunderea ei, atrasă pentru anularea roundtrip-urilor, nu putea fi cumulată cu răspunderea pentru întârziere, ce formează obiectul următorului petit al cererii reconvenționale.

De asemenea, și în acest caz, titulara căii de atac a arătat că instanța de apel a stabilit în mod nelegal că Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM sunt, în speță, aplicabile.

Critica dispoziției date capătului de cerere reconvențională privind obligarea sa la plata contravalorii cheltuielilor suplimentare a fost fundamentată pe faptul că aceste pretenții nu au temei contractual. Precizând că aceste pretenții sunt un efect indirect al întârzierilor transporturilor feroviare asupra celor rutiere, recurenta a arătat că justa calificare a transportului ca fiind unul intermodal impune ca partea adversă să fie cea răspunzătoare de întârzierea la destinația finală.

Titulara căii de atac a reproșat instanței de apel și motivarea deciziei care, în opinia sa, ar fi generală, trunchiată, confuză, neconvingătoare, dar și contradictorie, ignorând dispoziția trasată prin decizia de casare, de a motiva cu rigurozitate; ca atare, a apreciat că măsurii de admitere a capetelor de cerere îi lipsește încadrarea în drept și că nu a fost justificată concludent înlăturarea cauzelor de exonerare a răspunderii, nici apărarea sa, fundamentată pe activitățile conexe transportului.

De asemenea, recurenta a mai identificat un viciu de nelegalitate, derivat din nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, apreciind că instanța de apel era obligată să reevalueze intervenția prescripției, în raport cu calificarea juridică dată transporturilor și cu legea aplicabilă fiecărui capăt de cerere.

În același context, al invocării nerespectării deciziei pronunțate în recurs în primul ciclu procesual, autoarea căii de atac a afirmat că, în analiza răspunderii sale pentru anularea unor roundtrip-uri, instanța de apel s-a rezumat la a-i prezenta în mod global modul de organizare a activității, fără a preciza elementele de fapt și de drept care au condus, în concret, la anularea fiecărui roundtrip în parte; în egală măsură, a susținut că instamța de apel nu a analizat comparativ toate probele și nu a justificat în mod echitabil respingerea celor a căror administrare a propus-o, ci a selectat trunchiat probe, pe care apoi le-a interpretat inechitabil, lipsind expunerea rațională a tuturor și, ca o consecință, un raționament logic deductiv.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a motivat confuz și contradictoriu calificarea dată contractului; astfel, nu a justificat dacă raporturile dintre părți configurau un transport feroviar internațional, guvernat de Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM ori unul efectuat în regim intermodal, parțial feroviar, parțial rutier; în acest cadru, a reluat criticile prezentate mai sus, privind lipsa indicării, în decizia atacată, a temeiului de drept care a fundamentat-o.

Circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, în ipoteza calificării contractului dintre părți ca fiind unul de transport feroviar internațional, răspunderea sa, în calitate de transportator, este limitată la categoriile reglementate de art. 23 din CIM și plafonată, în condițiile art. 33 din CIM. În schimb, dacă raporturile dintre părți ar fi calificate ca intermodale, recurenta a afirmat că nu ea este răspunzătoare pentru neasigurarea compoziției trenurilor și pentru anularea unor roundtrip-uri, cumulată cu cea pentru prejudiciile cauzate clienților finali, ci intimata, în baza art. 27 din CIM, care are dubla calitate de expeditor și destinatar al mărfii; în opinia autoarei căii de atac, natura juridică a raporturilor dintre părți, de transport intermodal, rezulta inclusiv din interpretarea corectă a minutei întâlnirii din iulie 2018 de la Băile Felix și a corespondenței purtate, din care reiese poziția dominantă a intimatei, care a impus colaborarea cu anumiți subcontractori sau înlocuirea altora; o concluzie într-un sens opus reflectă, în viziunea recurentei, interpretarea contractului cu greșita aplicare a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ.; de asemenea, a mai considerat că, atât timp cât instanța de apel a apreciat că obligația de a asigura o anumită compoziție trenurilor este de esența contractului, el nu a fost privit ca unul de transport feroviar internațional, ci ca unul de transport intermodal; în același sens, a evocat considerentele de la pag. 45, 46 și 50 ale deciziei recurate.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că a fost obligată la plata unor sume, fără a se ține cont de data încetării raporturilor contractuale, că decizia nu cuprinde nicio referire la scrisoarea de trăsură și că a fost pronunțată cu încălcarea art. 13 din CIM, care plasează în sarcina expeditorului răspunderea pentru încărcarea defectuoasă, context în care a apreciat că instanța de apel a expus în mod părtinitor, generic, selectiv și trunchiat câteva probe, neanalizând situațiile incidente în cronologia fiecărui transport; a indicat, în continuare, probele care le-a administrat în justificarea încărcării defectuoase și a considerat că motivarea curții de apel, potrivit căreia ar fi trebuit verifice și să sesizeze această împrejurare în cuprinsul scrisorii de trăsură, este nu doar părtinitoare, ci și nelegală, nesocotind dispozițiile art. 11 și 13 din CIM, dar și clauzele contractuale. De asemenea, a mai invocat încălcarea art. 9 și 23 din CIM, în analizarea cauzei exoneratoare de răspundere privind lipsa etichetării corespunzătoare a vagoanelor încărcate cu mărfuri periculoase, susținând că motivarea este confuză, că lipsește o trimitere concretă la efectul firesc al rezolvării situației, care este reprezentat de o întârziere justificată a trenului și că invocarea, de către instanța de apel, a lipsei explicațiilor suplimentare ale părților echivalează cu o nesocotire a încheierii din 02.05.2023, în care nu le-a pretins acestora asemenea informații.

Tot în cadrul ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 5, 23 și 33 din CIM, reiterând că răspunderea sa poate fi antrenată doar pentru eventualele prejudicii produse prin întârzierea trenurilor, iar acestea nu pot depăși suma maximă cvadruplă a valorii transportului întârziat; or, a arătat autoarea căii de atac, a fost obligată la plata unor despăgubiri care nu sunt prevăzute în categoriile limitative enunțate de textul legal și pentru o valoare care s-a situat peste plafonul reglementat. De asemenea, a mai susținut că a fost greșit aplicat art. 1.538 C. civ., prin calificarea clauzei prevăzute la cap. VI A pct. 4 din contractul părților, ce se referă la penalitatea pentru anularea roundtrip-urilor, ca fiind o clauză penală, cu toate că avea obligația de a aplica cu prioritate Convenția COTIF.

Așadar, recurenta a tras concluzia că, în mod nelegal, cu încălcarea art. 23 din CIM, instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept intern referitoare la răspunderea civilă contractuală, cât timp înseși părțile au agreat ca legea română să fie aplicabilă doar în situația în care nu contravine Convenției din 1980 privind transporturile internaționale feroviare. Or, în opinia sa, completarea normei de drept internațional cu cea de drept intern este inadmisibilă, deoarece încalcă art. 23 din CIM, care reglementează limitativ categoriile de răspunderea pentru care este ținut răspunzător transportatorul feroviar, dispozițiile constituționale regăsite în art. 20 alin. (1) și în art. 148 alin. (2), care impun aplicarea prioritară a tratatelor internaționale și supremația dreptului european, dar și principiul de drept specialia generalibus derogant.

În continuare, în măsura în care s-ar reține incidența legii române, recurenta a arătat că cererea reconvențională ar fi trebuit respinsă și prin prisma reglementării speciale privind contractul de transport, regăsită în art. 1.959 C. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a apreciat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 23, raportat la art. 41 din CIM, cu efectul amplificării răspunderii sale, prin adăugarea unor noi categorii de răspundere, neprevăzute de Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM. După ce a citat dispozițiile art. 41 din CIM, recurenta a considerat că în mod nelegal curtea de apel a reținut că, deși în cadrul art. 23 din CIM sunt stabilite detaliat condițiile angajării răspunderii transportatorului pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parțială și din avarierea mărfii, dar și din depășirea termenului de livrare, aceste forme ale răspunderii nu sunt singurele de care transportatorul este ținut; pentru a justifica această critică, titulara căii de atac a susținut că sintagma "cu orice titlu" din art. 41 din CIM nu poate să încalce caracterul limitativ al răspunderii transportatorului, producând efectul extinderii, prin adăugare la lege, a domeniului de aplicare a art. 23 din CIM. În același sens a susținut că trebuie înțelese și interpretate și textele art. 44, 45 și 48 din CIM.

Recurenta a arătat, în continuare, că sub aspectul situației de fapt, motivarea deciziei atacate este realizată extrem de succint, doar prin prisma a câtorva probe, fără o corectă coroborare și interpretare a întregului material probator administrat, context în care a prezentat, în detaliu, o suită de ipoteze în care a afirmat că i-a fost atrasă răspunderea în situații intervenite ulterior rezilierii contractului; se cuvine subliniat, în acest context, că această critică fusese expusă și anterior, în memoriul de recurs; de aceea, în acest stadiu al considerentelor, ea nu va mai fi reluată.

Mai departe, autoarea recursului a criticat privește dispoziția de respingere a excepției inadmisibilității cererii reconvenționale pentru neparcurgerea procedurii prealabile conform art. 43 din Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM, arătând că interpretarea oricărei norme din aceste Reguli se face potrivit art. 5 și că, dacă s-ar fi dorit să instituie caracterul facultativ al reclamației, ar fi fost folosit verbul adecvat, dar textul impune obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile. În egală măsură, a apreciat că este nepotrivit argumentul vizând prevederile art. 37 din Regulile uniforme din 9 mai 1980, întrucât acesta privește o categorie distinctă de daune, respectiv dobânzile la despăgubiri, care nu face obiectul prezentei cauze. A arătat că și art. 29 alin. (2), și art. 64 alin. (3) din Anexa 1 din O.G. nr. 7/2005, republicată, pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România, statuează expres caracterul obligatoriu al reclamației.

În ce privește soluția dată excepției inadmisibilității cererii reconvenționale pentru neparcurgerea procedurii prealabile întemeiată pe O.G. nr. 7/2005, recurenta a solicitat a se aprecia că este expresia unei greșite interpretări și aplicări a legii, cel puțin sub aspectul despăgubirilor solicitate pentru încălcarea obligației contractuale de a asigura compoziția trenurilor, supuse legii române, context în care a citat art. 8 din COTIF.

Din perspectiva excepției inadmisibilității cererii reconvenționale întemeiată pe art. 44 alin. (3) din Regulile uniforme din 9 mai 1980, a arătat că acest text se aplică acțiunilor pentru recuperarea unei sume plătite în baza contractului, iar pretențiile formulate pe cale reconvențională privesc despăgubiri pentru pagubele pe care transportatorul le-a provocat, demersul judiciar nefiind, așadar, inițiat de cel care a făcut plata, așa cum impune textul legal. Un argument în plus este acela care rezultă din interpretarea gramaticală a normei, care prevede că obiectul ei îl constituie "acțiunile în justiție care izvorăsc din contractul de transport", fără nicio distincție.

Circumscris ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a apreciat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 47 alin. (1) și (2) din CIM și fundamentată pe o nelegală motivare.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 47 alin. (2) lit. d) din CIM, aplicându-le greșit, în contextul în care motivarea expusă în decizie, potrivit căreia probele au confirmat că ar fi avut reprezentarea faptului că depășirea termenelor de livrare o expune pe intimată unor prejudicii materiale care decurg din nerespectarea propriilor ei angajamente față de partenerii contractuali, are un caracter general, lipsind o analiză a cauzelor fiecărui transport întârziat. A mai apreciat că instanța de prim control judiciar s-a aflat în eroare asupra formei de vinovăție, făcând confuzie între cea care îi poate fi imputată pentru neprevederea consecințelor ce decurg din întârzierea trenurilor și cea privind pagubele produse, din perspectiva obligațiilor asumate de intimată față de clienții săi, prin contracte de transport intermodal, pentru care este singura răspunzătoare, potrivit art. 27 din CIM. De asemenea, recurenta a considerat că o altă confuzie a curții de apel poartă asupra întârzierii trenurilor în raport cu graficul agreat de părți și asupra depășirii termenului de livrare, sens în care a citat art. 16 din CIM, care, în opinia sa, a fost ignorat. În această ordine de idei, autoarea căii de atac a reproșat instanței de prim control judiciar motivarea caracterizată de generalitate, prin care i s-a imputat că a acționat cu intenția de a produce pagube sau în mod temerar, pentru situații în care trenul nu plecase din terminal pentru că nu era încărcat sau nu avea documentele însoțitoare, pentru situații în care trenul a staționat ca urmare a unor blocaje de trafic feroviar ori a neprimirii acceptului de trafic sau din cauza unor accidente/furtuni, care au determinat oprirea circulației feroviare. Considerând că nu este aplicabil termenul de prescripție de 2 ani, ci cel de 1 an, recurenta a susținut că dreptul la acțiune pentru pretențiile ce fac obiect al cererii reconvenționale, pe care le-a enumerat pe larg în memoriu, este stins. În egală măsură, pentru cazurile în care s-ar considera că dreptul este stins, ca efect al prescripției, doar în parte, a prezentat în mod amplu situațiile pe care le-a apreciat a fi de natură să-i excludă vinovăția, sens în care a indicat o serie de adrese și de rapoarte de avarii, dar și corespondența electronică purtată cu intimata.

Din perspectiva obligației de a asigura compoziția trenului, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 48 alin. (1) teza finală lit. c) din CIM, deoarece natura intermodală a relațiilor de transport ar fi trebuit să conducă spre concluzia lipsei răspunderii sale, în condițiile art. 27 din CIM. Susținând, totodată, că probatoriul administrat a relevat buna ei credință în îndeplinirea obligațiilor pe care și le-a asumat - nu vreo formă de vinovăție pentru pretinsa lor neexecutare -, iar clauzele contractuale în discuție sunt lipsite de efecte, atât timp cât intimatei îi revine întreaga răspundere pentru transportul intermodal, titulara căii de atac a apreciat că decizia atacată prezintă și acest viciu de legalitate.

A invocat contradicțiile reflectate în considerente, care, în opinia sa, rezultă din faptul că instanța de apel i-a reținut vinovăția pentru neîndeplinirea obligației de a asigura compoziția trenului, însă, în ceea ce privește despăgubirile pretinse în temeiul cap. VI A pct. 4 din contract, a statuat în sens diametral opus, neînlăturând considerentele expuse de prima instanță, care reținuse lipsa intenției sau a culpei ei grave, dar atrăgându-i, prin dispozitiv, răspunderea și cu privire la aceste pretenții.

Din perspectiva clauzei prevăzute la cap. VI A pct. 4 din contract, recurenta a reiterat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.538 C. civ., prin calificarea ei eronată drept o clauză penală, fără a justifica, așa cum fusese impus prin decizia de casare, înlăturarea aplicării Convenției COTIF. De asemenea, a notat că norma internațională permite aplicarea normelor interne numai pentru ipotezele pe care nu le reglementează specific, dar a subliniat că Regulile uniforme abordează, în art. 16-23, instituția executării obligațiilor contractuale. Chiar și în cazul completării cu dreptul intern, recurenta a afirmat că cele incidente erau normele speciale ale art. 1.984-1.992 C. civ., care instituie răspunderea transportatorului pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depășirea termenului de transport. Or, a arătat autoarea căii de atac, răspunderea pentru anularea roundtrip-urilor este antrenată, practic, pentru neefectuarea respectivului transport și ea nu poate să fie cumulată cu răspunderea și pentru întârziere, mai ales că în textul art. 1.992 C. civ. este utilizată conjuncția "sau", ceea ce semnifică faptul că cele două categorii de răspundere se exclud reciproc. Precizând că întârzierea trenului anterior constituie cauza anulării roundtrip-urilor, recurenta a apreciat că dispozițiile speciale evocate, care le înlătură de la aplicare pe cele speciale ale art. 1.538 C. civ., sunt de natură a exclude angajarea răspunderii sale pentru ambele categorii de fapte, căci legea nu îngăduie obținerea unei duble reparații pentru același prejudiciu, cu atât mai mult cu cât întârzierea stă la baza pretențiilor vizând cheltuielile suplimentare pentru pretinsele pagube produse clienților finali.

Autoarea recursului a invocat și aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractelor, instituite de art. 1.266-1.269 C. civ., în privința obligației de a asigura compoziția trenurilor, apreciind că instanța de apel a atribuit o semnificație eronată adjectivului "maxim" din conținutul clauzei care o prevede, cu toate că sensul său este acela de a indica cea mai mare dimensiune sau greutate a trenului. Totodată, a mai arătat că nu sunt întrunite cerințele angajării răspunderii pentru nerespectarea respectivei obligații, atât timp cât însăși intimata a insistat ca transporturile să fie efectuate chiar și în condițiile unui număr mai redus de vagoane. În continuare, a reiterat susținerile anterioare, potrivit căreia transportul avea caracter intermodal, de natură a-i înlătura răspunderea, a enumerat situații în care a transportat vagoane goale și a precizat că, de vreme ce prețul fiecărui transport a fost calculat în raport cu numărul de vagoane utilizate și intimata și-a adaptat corespunzător expedierile, aceasta nu a înregistrat niciun prejudiciu.

Sub aspectul despăgubirilor pentru executarea necorespunzătoare a obligației de a livra marfa la termen, recurenta a reproșat curții de apel o motivare confuză și generală, care nu a identificat în mod individual nicio legătură între fapta care îi este imputată și prejudiciul invocat, dar și nesocotirea normei internaționale, care o exonerează de răspundere în cazul transportului intermodal.

Subsumat acelorași motive de casare, a expus critici îndreptate împotriva dezlegărilor date prin decizie aspectelor privind culpa sa și celor privind cauzele exoneratoare de răspundere; evocând normele de drept intern și internațional care, în opinia sa, reglementează petitele cererii reconvenționale, recurenta a enumerat situațiile care dovedesc lipsa răspunderii ei: blocarea traficului feroviar din cauza unui accident, a lipsei tensiunii electrice, blocarea liniilor ori întârzierea primirii autorizației de trafic etc. și a indicat probele pe care le-a administrat în acest sens.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat o serie de considerente ale deciziei recurate, pe care le-a indicat în mod distinct; în esență, este vorba despre cele prin care curtea de apel i-a reținut răspunderea pentru neregularitățile produse în activitatea subcontractorilor săi (care, în opinia sa, încalcă art. 1.352 C. civ.), cele prin care s-a referit la cauzele exoneratoare de răspundere (apreciate ca explicate în mod confuz), cele prin care a reținut că și-ar fi asumat obligația de a asigura toate elementele de infrastructură și operațiunile conexe transportului și de a ține seama de capacitatea de operare a terminalului când contracta servicii noi (de natură a exceda clauzele contractuale), cel de la pag. 51, prin care i s-a reținut culpa pentru întârzierea la preluarea pe liniile aferente din terminal (considerat a nu corespunde realității, în condițiile în care terminalul gestionează utilizarea liniilor), cel privind lipsa organizării prealabile săptămânale (nepus în dezbatere și de natură a nesocoti art. 1 C. civ., în condițiile existenței unui contract), dar și cele prin care s-a apreciat că avea obligația de a pune trenul la dispoziția intimatei săptămânal, fără să fie necesară comunicarea altor comenzi de transport (care contravine contractului), că nu intervin cauzele exoneratoare de răspundere, precum defecțiunile tehnice, vremea nefavorabilă, deficitul conductorilor de tren ori sinuciderea unuia, întrucât obligația sa este una de rezultat, iar nu de mijloace (în condițiile în care domeniul de aplicare a art. 1.351 C. civ. include și obligația de rezultat); în opinia recurentei, modalitatea în care au fost prezentate considerentele amintite demonstrează o atitudine părtinitoare a instanței de apel, de natură a-i nesocoti dreptul la un proces echitabil. De asemenea, a mai apreciat că motivarea deciziei este contradictorie, cât timp curtea a reținut, la pct. V.6, că răspunderea pentru activitățile de încărcare și descărcare revine intimatei, pentru ca apoi să o aprecieze ca fiind în culpă pentru întârzierea trenurilor, în condițiile în care aceasta fusese determinată tocmai de întârzierea intimatei în derularea operațiunilor de încărcare/descărcare; în aceeași ordine de idei, a reproșat instanței de apel modalitatea în care a examinat probele, dând ca exemplu corespondența electronică din 21.11.2018 - necoroborată, în opinia sa, cu alte probe administrate, context în care s-a referit la o serie de planșe fotografice; potrivit recurentei, procedând în acest mod, instanța de prim control judiciar nu a urmărit aflarea adevărului. În continuare, a criticat raționamentul pe care îl oferă decizia atacată la pag. 53 (privind situația desprinderii a două vagoane din cauza mărfii încărcate necorespunzător ori a lipsei etichetării vagoanelor care transportau mărfuri periculoase, sesizarea prin scrisoarea de trăsură și atribuțiile inspectorilor de tren), sens în care a reiterat dispozițiile art. 11 si 15 din CIM, dar și lipsa de relevanță a unora din considerente.

La 04.08.2023, recurenta a depus la dosar o cerere de completare a motivelor de recurs, în cadrul căreia a dezvoltat în mod amplu teza pe care a susținut-o deja, potrivit căreia legea contractului, definită de părți în art. 4 și 14, este Convenția COTIF și celelalte convenții internaționale privind transportul feroviar, iar legea română este aplicabilă raporturilor dintre părți numai dacă nu contravine acestora.

Așa fiind, invocând supremația dreptului comunitar, recurenta a susținut că toate considerentele din decizia atacată, care au fundamentat angajarea răspunderii ei pe temei contractual, reflectă încălcarea legii contractului, care exclude aplicarea normelor de drept intern ce contravin Convenției COTIF; or, autoarea căii de atac a reiterat teza pe care a susținut-o constant în memoriul inițial de recurs, potrivit cu care art. 23 din CIM reglementează limitativ situațiile în care intervine răspunderea transportatorului feroviar.

La 30.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 880/12.04.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, față de anumite motive de recurs, dar și excepția inadmisibilității cu privire la alte motive de recurs, iar subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac promovate, ca nefondată.

Aspectele sesizate de intimată nu pot fi însă invocate pe calea excepției, după cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii; de aceea, ele nu au fost soluționate în acest sens, dar au fost avute în vedere la deliberare.

Analizând actele dosarului și hotărârile atacate, în limita motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile îndreptate împotriva încheierii de la 02.05.2023 aduc în dezbatere, sub un prim aspect, nesocotirea regulilor de legală motivare, impuse de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. și sunt fondate, în opinia recurentei, pe neindicarea, de către instanța de apel, a dispoziției legale care a întemeiat măsura adoptată.

Examenul încheierii atacate demonstrează realitatea susținerilor recurentei; într-adevăr, curtea de apel nu a arătat dispoziția legală care a justificat sancțiunea decăderii societății FOXrail Zrt din dreptul de a propune probe, deși rigorile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. ar fi impus indicarea ei; cu toate acestea, omisiunea observată nu determină admiterea recursului, căci fundamentarea în drept a măsurii rezultă, chiar dacă implicit, din modalitatea de redactare a încheierii atacate, în al cărei cuprins s-a consemnat solicitarea avocatului apelantei-pârâte, de a se constata intervenită decăderea părții adverse din dreptul de a mai propune probe, "raportat la prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., art. 470 alin. (3) C. proc. civ., art. 478 alin. (2) C. proc. civ., art. 482 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 254 C. proc. civ..".

După dezbateri contradictorii, curtea de apel a constatat "decăderea invocată de către A. S.R.L.", prezentându-și apoi argumentele, în sensul că prin decizia de casare nu s-a impus suplimentarea probatoriului și casarea hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual nu echivalează cu repunerea părții în termenul de formulare a unor cereri în probațiune.

Așa fiind, formula utilizată de instanța de prim control judiciar în justificarea aplicării sancțiunii decăderii a fost, de fapt, fundamentată în drept, prin achiesarea la temeiurile de drept invocate de apelanta-pârâtă; rigoarea normelor de procedură ar fi impus, într-adevăr, ca ele să fie prezentate de către judecătorii apelului, dar, în considerarea argumentelor prezentate, omisiunea analizată nu este suficientă pentru a conduce la casarea încheierii și, în consecință, a deciziei.

De asemenea, recurenta a arătat că sancțiunea decăderii a fost aplicată cu eludarea art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., care conferă instanței de rejudecare dreptul de a cerceta cauza în mod complet, de a stabili faptele prin administrare de probe, de a le (re)califica juridic și de a le da cuvenitele efecte prin aplicarea legii.

Dintre cele trei ipoteze normative evocate, instanța supremă constată că doar art. 501 alin. (4) C. proc. civ. se referă la situația probelor, textul stipulând că "În cazul rejudecării după casare (...) sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

Nici acesta nu a fost însă nesocotit, deoarece curtea de apel nu a constatat că probele nu ar fi admisibile, ci că au fost propuse tardiv.

Autoarea căii de atac a mai susținut că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., context în care a arătat că prin cererea de apel solicitase administrarea probei cu înscrisuri, iar completarea lor era aptă să conducă la aflarea adevărului, sens în care a evocat art. 478 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici, a apreciat că, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., curții de apel îi revenea obligația de a administra toate probele necesare unei juste soluționări, deoarece în decizia de casare s-a statuat că "în analiza răspunderii reclamantei pentru anularea unor roundtrip-uri, instanța de apel se rezumă la a prezenta în mod global modul de organizare a activității acesteia, prezentând cu titlu de exemplu unele aspecte, fără să precizeze care sunt elementele de fapt și de drept care au dus în concret la anularea fiecărui roundtrip în parte (...)". De asemenea, autoarea căii de atac a considerat că, în situația rejudecării după casare, prevederile art. 470, 470 și 471

1

C. proc. civ. sunt excluse de la aplicare, deoarece se aplică cu prioritate normele derogatorii instituite de art. 501 C. proc. civ., care, în caz contrar, ar deveni ineficiente. Reiterând că prin decizia de casare s-a impus instanței de rejudecare să analizeze cu rigoare și în detaliu fiecare transport în parte, recurenta a susținut că este nesocotit și art. 501 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în noua etapă procesuală sunt ineficiente termenele legale privind depunerea cererii de apel. Suplimentar, recurenta a apreciat că sancțiunea decăderii a fost greșit aplicată și din perspectiva faptului că instanței de apel îi revenea obligația de a stărui în aflarea adevărului, impusă de art. 22 C. proc. civ., afirmând, totodată, că argumentele expuse în precedent probează că i-au fost încălcate dreptul la apărare și cel la un proces echitabil, garantate de art. 13 și 6 C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, context în care a făcut trimiteri ample la jurisprudența comunitară.

Nici aceste critici nu demonstrează caracterul fondat al recursului promovat împotriva încheierii din 02.05.2023, întrucât, cât timp prin decizia de casare nu s-a impus administrarea unui anumit probatoriu, instanța de rejudecare nu avea nicio obligație de a proceda în sensul urmărit de recurentă; de asemenea, analiza deciziei demonstrează că întinderea casării era limitată la decizia atacată, neextinzându-se și asupra încheierilor premergătoare, pentru ca recurenta să se considere repusă în termenul de propunere a probelor. Nu trebuie omis că, în apel, probele se propun prin chiar memoriul de declarare a căii ordinare de atac, sub sancțiunea decăderii, aspect ce rezultă din art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. Iar atât timp cât art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu impune o obligație, ci conferă un drept, recurenta nu poate invoca faptul că instanța de apel a ales să nu se prevaleze de facultatea ei de a dispune refacerea sau completarea probelor, pentru a demonstra nelegalitatea încheierii, căci premisa textului este alta decât cea pe care este fundamentată critica părții; nici din perspectiva unei pretinse nesocotiri a principiilor procesului civil, critica nu este fondată, în condițiile în care cel chemat să probeze pretențiile este chiar autorul demersului judiciar, iar o asemenea obligație nu poate fi transferată, pe fondul pasivității sale, către judecători. În final, Înalta Curte mai notează că doar în situația - neincidentă, însă, în speță - în care, în decizia de casare, s-ar fi impus ca în rejudecare să fie administrată o probă, art. 501 C. proc. civ. ar fi fost de natură să excludă de la aplicare prevederile art. 470 C. proc. civ. în caz contrar, textele care stabilesc condițiile de administrare a probelor sunt incidente, iar curtea de apel a pronunțat încheierea atacată cu deplina lor respectare.

Prin urmare, niciuna dintre criticile expuse de recurentă la adresa încheierii de la 02.05.2023 nu este fondată.

În analiza recursului îndreptat împotriva deciziei, Înalta Curte ia act că, prin intermediul unui memoriu atipic, care încearcă să-i demonstreze caracterul nelegal, recurenta pare să considere că fiecare aserțiune a curții de apel indică examenul incomplet al situației de fapt ori nesocotirea deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual; reluarea, în acest stadiu al deciziei, a fiecărei fraze criticate este un demers lipsit de utilitate; în egală măsură însă, fiecare viciu de nelegalitate sesizat de recurentă va primi un răspuns în cele ce urmează, dar într-o manieră mult mai sintetizată decât cea în care a fost redactat memoriul de recurs.

Cu titlu prealabil, se cuvine notat și că, nefiind atacate, dispozițiile primei instanțe, date cererii reclamantei FOXrail Zrt, au intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește cererea reconvențională - al cărei obiect îl constituie obligarea reclamantei-pârâte FOXrail Zrt la plata către pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor suplimentare suportate, a unor despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului și a altora, calculate potrivit clauzei inserate în cap. VI A pct. 4 din contractul încheiat între părți, formează obiect al disputei în recurs dispozițiile date celor două excepții pe care prima instanță le admisese și în privința cărora a intervenit reformarea, în apel, a sentinței, dar și cele date, pe fond, cererii reconvenționale înseși.

Critica de esență, reiterată în mod repetat, aduce în dezbatere aplicabilitatea Regulilor Uniforme privind Contractul de Transport Internațional Feroviar al Mărfurilor din 9 mai 1980, (CIM - Apendice B la Convenția privind transporturile internaționale feroviare), recurenta subliniind că transportul are natură intermodală (parțial rutier, parțial feroviar), aspect de natură, în opinia sa, a determina angajarea exclusiv a răspunderii intimatei, în temeiul art. 27 din Regulile Uniforme.

Înalta Curte notează însă că art. 1 din Regulile Uniforme (în continuare, CIM) prevede că acestea se aplică oricărui contract de transport feroviar de mărfuri cu titlu oneros, dacă locul de primire a mărfii și locul prevăzut pentru livrare sunt situate în două state membre diferite.

De aceea, cât timp în etapele devolutive ale procesului s-a constatat că între părți s-a încheiat un contract, având ca obiect efectuarea transporturilor feroviare de marfă în trafic internațional, pe ruta Kaldenkirchen-Oradea (recurenta având obligația efectuării transportului feroviar de marfă pe teritoriul Austriei, Ungariei și României), aplicabilitatea CIM nu poate fi negată. Din această perspectivă, este lipsit de relevanță că, anterior sau ulterior derulării transporturilor feroviare agreate contractual, intimata desfășura și un transport rutier, deoarece nu acesta, situat, așadar, fie în precedența, fie în subsecvența celui feroviar, o angaja pe recurentă, ci, în mod exclusiv, cel feroviar, reglementat de contractul încheiat de părți.

Considerentele expuse în precedent demonstrează, alături de cele care vor fi expuse în cele ce succedă, netemeinicia susținerii recurentei, care, prevalându-se de art. 27 din CIM, o consideră pe intimată singură răspunzătoare.

În conformitate cu dispozițiile art. 27 din CIM, "Atunci când transportatorul a încredințat, în totalitate sau în parte, executarea transportului unui transportator substituit, care își exercită sau nu un drept ce îi revine prin contractul de transport, transportatorul rămâne, totuși, răspunzător pentru întregul transport".

Recurenta nu are însă calitatea de transportator substituit, ci de transportator; în arhitectura contractului părților, nici intimata nu are calitatea de transportator, ci de expeditor; în acest sens, este elocventă definiția pe care o oferă art. 3 lit. b) din CIM, noțiunii de transportator substituit; acesta este "un transportator care nu a încheiat contractul de transport cu expeditorul, dar căruia transportatorul vizat de lit. a) - cel cu care expeditorul a încheiat contractul, în speță recurenta, s.n. - i-a încredințat, în totalitate sau în parte, executarea transportului feroviar". Ca atare, doar în măsura în care recurenta-transportator ar fi încredințat, în tot sau în parte, executarea transportului feroviar unui alt transportator, acesta din urmă ar fi avut calitatea de transportator substituit și, în sensul art. 27 din CIM, răspunderea ar fi rămas tot în sarcina transportatorului.

În continuare, o altă critică la care recurenta revine în mod frecvent este cea potrivit căreia răspunderea sa este limitată, de conținutul art. 23 din CIM, numai pentru acoperirea pagubelor care rezultă din pierderea totală sau parțială și din avarierea mărfii, precum și din depășirea ternenului de livrare, dar și aceasta se cuvine a fi înlăturată, în considerarea art. 5 din CIM, care permite transportatorului să își asume o răspundere și obligații mai grele decât cele care sunt prevăzute de Regulile Uniforme. În acest context, recunoscând că legea aplicabilă contractului, indicată în art. 4 și 14, era reprezentată de Convenția COTIF și celelalte convenții internaționale, normele interne urmând a fi incidente doar în completare, în măsura în care nu le contravin celorlalte, Înalta Curte impune părților concluzia că, atât timp cât art. 5 din CIM permite transportatorului să își asume o răspundere și obligații mai grele decât cele care sunt prevăzute de Regulile Uniforme, normele de drept intern ce reglementează răspunderea contractuală a transportatorului (mai oneroasă, prin ipoteză) nu contravin celor internaționale.

De asemenea, în mod repetat recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a nesocotit îndrumările obligatorii regăsite în decizia de casare, neidentificând dacă pretențiile deduse judecății rezultă din contractul de transport feroviar internațional de marfă încheiat de părți sau au și vreun alt izvor, nestabilind cu precizie normele de drept aplicabile și necalificând în mod riguros fiecare capăt de cerere, prin prisma unei analize clare a fiecărui transport; astfel, a invocat ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

O asemenea critică prezintă însă un caracter de generalitate care nu ar trebui să reprezinte măsura verificării legalității; dimpotrivă, examenul deciziei atacate nu reflectă nesocotirea dispozițiilor hotărârii instanței de recurs din ciclul procesual anterior - care a casat decizia atacată, în considerarea doar a viciilor de motivar