ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1866/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24.12.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige la plata sumei de 108.430,23 euro, din care 87.443,73 euro reprezintă suma pe care a achitat-o către C.. pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea în totalitate a mărfii în timpul efectuării transportului de către S.C. D. S.R.L., asigurat al pârâtei, iar 20.986,50 euro - penalități de întârziere, calculate potrivit art. 27 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (în continuare, "Convenția C.M.R."), în cuantum de 5% pe an din debitul principal; reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la intervenirea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție care a fost unită cu fondul, prin încheierea de la 17.06.2021.

Prin sentința civilă nr. 2841/18.11.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate atât excepția autorității de lucru judecat, cât și cererea de chemare în judecată; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, iar S.C. B. S.A., apel incident; căile de atac au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1860/24.11.2023 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

A. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și, în principal, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, iar în subsidiar, în măsura reținerii cauzei spre rejudecare, reformarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a afirmat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 17 și art. 23 din Convenția C.M.R., care nu permit limitarea, prin contractul de asigurare, a răspunderii asigurătorului transportatorului.

În continuare, autoarea căii de atac a susținut că, atunci când i-a atribuit obligația de a dovedi condițiile contractuale de asigurare, neglijând că nu era parte a respectivului raport juridic, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 249, art. 272 și art. 273 C. proc. civ.

A afirmat că proba actelor juridice - reglementată de art. 272 și art. 273 C. proc. civ. - revine celui care se prevalează de ele și a criticat decizia instanței de apel pentru că a dat eficiență art. 3.1, art. 5.1, art. 5.2 și art. 5.4 din condițiile de asigurare E., deși nu au fost asumate de asigurat.

Recurenta a susținut că prevederile art. 1.384 alin. (1) și art. 2.224 C. civ. au fost greșit aplicate, întrucât, independent de existența condițiilor contractuale de asigurare, pârâta nu poate fi exonerată de obligația de despăgubire care îi incumbă, potrivit art. 17 și art. 23 din Convenția C.M.R.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20.06.2024, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității cererii de recurs, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Consacrat în art. 129 din Constituție și reglementat infraconstituțional în art. 457 din C. proc. civ., principiul legalității căilor de atac, regulă fundamentală a procesului civil, presupune că părțile pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, doar de mijloacele procedurale prevăzute de lege și, astfel, nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Convergent acestui principiu, admisibilitatea căii de atac va fi în continuare examinată raportat la obiectul și natura pricinii, prin aplicarea art. 483 alin. (2) C. proc. civ., deoarece mențiunea din dispozitivul deciziei civile atacate - conform căreia hotărârea este susceptibilă de recurs - nu poate genera, în mod autonom, dreptul la această cale de atac, în absența unei prevederi legale exprese.

Dispunând că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în cererile pronunțate în materia (…) asigurărilor (…)", art. 483 alin. (2) C. proc. civ. suprimă dreptul la recurs împotriva actelor jurisdicționale pronunțate în materia amintită.

Hotărârile instanțelor de fond reflectă că recurenta-reclamantă s-a obligat să transporte bunurile expediate de C.., din Italia în Franța; a subcontractat transportul unei societăți de naționalitate română, S.C. D. S.R.L., care a încheiat o poliță de asigurare cu S.C. B. S.A., actuala intimata-pârâtă.

Marfa nu a ajuns la destinație, iar în fața instanțelor italiene, neexecutarea contractului de transport a condus la un litigiu între expeditor și transportatorul reclamant în cauza de față, care, căzând în pretenții, l-a despăgubit pe cel dintâi.

Într-un proces derulat anterior în fata instanțelor române, înregistrat sub nr. x/2017, prevalându-se de Convenția C.M.R., actuala reclamantă a chemat în judecată atât pe S.C. D. S.R.L., cât pe actuala intimată-pârâtă S.C. B. S.A., urmărind să recupereze despăgubirea plătită expeditorului. Prin sentința civilă nr. 463/19.12.2017 a Tribunalului Argeș , secția Civilă, rămasă definitivă, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, în raport cu art. 32 pct. 1 lit. b) din Convenția C.M.R. și cu art. 2.521 alin. (2) C. civ.

Reiterându-și pretenția în cauza pendinte, reclamanta solicită, în temeiul art. 2.224 și art. 2.226 C. civ., ca pârâta, asigurătorul transportatorului S.C. D. S.R.L., să fie obligată să îi plătească o sumă egală cu despăgubirea achitată către expeditor.

Or, câtă vreme autoarea demersului judiciar își afirmă calitatea de terț păgubit și exercită o acțiune directă împotriva asigurătorului, independent de raportul juridic ce a existat între reclamantă și asiguratul pârâtei, procesul de față se plasează în categoria cererilor decurgând din executarea unui contract de asigurare și se circumscrie, deci, materiei asigurărilor, în cazul cărora hotărârea pronunțată în primă instanță este supusă numai apelului, cale de atac pe care recurenta a și exercitat-o.

Trebuie conchis, așadar, reținând art. 457 alin. (2) teza I C. proc. civ. și art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că decizia civilă nr. 1860/24.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă este definitivă de la data pronunțării și mențiunea din dispozitivul hotărârii privind posibilitatea exercitării recursului rămâne fără efect.

Așa fiind, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 457 alin. (1), raportate la cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca inadmisibil, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1860/24.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2024.