ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2164/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 30 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 528.335,29 RON, cu titlu de pretenții, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații/investiții efectuate de reclamantă pe seama acesteia, pe secția de circulație Borșa-Vișeu de Jos, jud. Maramureș și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data scadenței și până la achitarea integrală a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 997, art. 1073, art. 1082 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a formula acțiunea în pretenții, excepția punerii în întârziere, solicitând respingerea acțiunii formulate de reclamantă, în principal, ca prescrisă, iar, în măsura în care instanța va trece peste excepțiile invocate pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material, invocată de pârâtă; a calificat drept apărare de fond excepția inadmisibilității cererii reclamantei ca urmare a inexistenței unei somații de plată/punere în întârziere, prealabile introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, a încuviințat probe și a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a administra proba cu interogatoriul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 1909/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului reclamantei A. S.R.L. la acțiune în sens material, invocată de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. București.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - Sucursala de Căi Ferate Cluj, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 528.335,29 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații/investiții efectuate de reclamantă pe seama pârâtei pe secția de circulație Borșa - Vișeu de Jos, jud. Maramureș, precum și a dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesioniști, calculate de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1909/06.11.2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1909/2019, pronunțată la 6 noiembrie 2019 de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, casării deciziei civile atacate și a sentinței civile nr. 1909/2019 pronunțată de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, ca primă instanță.

În subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, ca instanță de apel, dacă se va aprecia că nu sunt îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 497 C. proc. civ.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial.

Pentru început, recurenta face o scurtă prezentare a situației litigioase dintre părți.

Arată recurenta că nelegalitatea hotărârii instanței de apel rezidă în încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor, statornicit de dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, art. 1270 din noul C. civ., în condițiile în care apelul a fost respins argumentat de prevederea art. 8.6 din Contract - cap. VIII "Regimul juridic al investițiilor reparațiilor capitale" (prin prisma căreia și prima instanță a respins acțiunea), deși prevederea contractuală nu vizează cauza pendinte, ci reglementează o altă ipoteză, esențialmente diferită.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 8.6 din contract și concluzionează în sensul că părțile au prevăzut ca, doar în situația în care se ajunge la o majorare a valorii de intrare a mijloacelor fixe proprietatea locatorului, despăgubirea locatarului este condiționată de încetarea contractului de închiriere din culpă sau de denunțarea unilaterală a locatorului.

Arată că aceasta este reglementarea contractuală pe care instanța o omite aplicând norma art. 8.6 din contract unei alte situații decât cea avută în vedere de ipoteza acestei prevederi contractuale. Susține recurenta că, în cauză, nu este vorba despre acele investiții/reparații capitale care să constea în lucrări de amenajare, modernizare sau adăugare de accesorii ori alte părți componente și care să ducă, astfel, la o majorare a valorii de intrare a mijlocului fix, aspect care ar rezulta atât din natura lucrărilor efectuate, cât și din Procesele-verbale nr. x/14.06.2013 și nr. y/28.07.2015, semnate de reprezentanții părților.

Susține recurenta în continuare că, atât timp cât prevederea contractuală a art. 8.6 alin. (2) din contract (ce restrânge dreptul la despăgubire în ipoteza rezilierii contractului din culpa locatarului) - în considerarea căreia instanța a respins pretențiile, are natura de excepție derogatorie de la normele generale aplicabile contractelor de locațiune, aceasta nu poate fi decât de strictă interpretare.

De asemenea, fiind o excepție ce reglementează o altă situație (alt gen de reparații) dreptul la despăgubire al locatarului de către locator pentru aceste reparații majore nu poate fi condiționat de culpa sa în încetarea contractului, atât timp cât norma generală (C. civ.) prevede că obligația efectuării reparațiilor necesare incumbă locatorului.

Totodată, arată că prevederile H.G. nr. 1409/2007, ca normă specială, nu restrâng posibilitatea de despăgubire a locatarului, ci prevăd doar posibilitatea ca părțile să cuprindă în contracte clauze de reziliere și posibilitatea amortizării reparațiilor capitale și a investițiilor pe durata derulării contractului. Aceasta nu ar echivala cu pierderea dreptului locatarului, după rezilierea contractului, de a obține despăgubiri pentru sumele ce nu au fost amortizate, atât timp cât o asemenea limitare nu a fost prevăzută expres (prevederea de la 8.6 din contract se aplică numai pentru anumite tipuri de lucrări de reparații).

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanța de apel și prima instanță au pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii raportat la dispozițiile art. 1421 C. civ. de la 1864 și art. 1448 din același cod, ale căror dispoziții le evocă în memoriul de recurs.

Nu în ultimul rând, recurenta consideră că dreptul de despăgubire al reclamantei este justificat și nu poate fi condiționat de modul în care contractul a încetat, nefiind în situația de excepție prevăzută de art. 8.6 alin. (2).

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-reclamantă arată că nu au fost avute în vedere nici dispozițiile art. 18.2 din contract, or, potrivit art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, convențiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa".

Solicită să se rețină și că, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 2139/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1496/2008, durata de funcționare/amortizare (opțiune prevăzută de legea fiscală) era de 20-30 ani. Or, prelungirea contractului de închiriere se făcuse doar până la data de 06.08.2018, ceea ce făcea, practic, imposibilă amortizarea reparației/investiției în perioada contractuală.

Mai mult, arată că nicio lege nu poate obliga reclamanta să rămână parte într-un contract (cu atât mai mult de adeziune) pentru a-și recupera cheltuielile cu reparațiile necesare prin amortizare, reparații ce profită indiscutabil pârâtei.

În ceea ce privește dobânda solicitată prin petitul nr. 2 al acțiunii, se susține că, atât instanța de apel, cât și prima instanță, nu s-au pronunțat asupra fondului cauzei, considerent pentru care, raportat la prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, sens în care reiterează argumentele învederate în apel, cu privire la aplicarea art. 1 alin. (3) raportat la art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 43 Codul comercial.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 17.12.2020 .

La 07.01.2021, în termen legal, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 27.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 februarie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că pot depune un punct de vedere asupra recursului.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 03 mai 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 21 iunie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar, un motiv suplimentar de recurs, reprezentat de faptul că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat temeiul juridic al acțiunii introductive, respectiv nu s-a pronunțat asupra temeiului juridic invocat în subsidiar, reprezentat de art. 997 C. civ. de la 1864.

Totodată, a precizat că motivul de ordine publică este întemeiat pe dispozițiile art. 489 alin. (3), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

La 18 iunie 2022, intimata-pârâtă a formulat un punct de vedere față de motivul suplimentar de recurs, solicitând respingerea lui ca inadmisibil.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt deduse judecății nu există controverse între părți, urmând a se reține astfel că între COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Cluj în calitate de locator și A. S.R.L. în calitate de locatar a fost încheiat contractul de închiriere a secției de circulație Borșa-Vișeu de Jos nr. 9/35 din 20.07.2004, având ca obiect închirierea de către locatar a secției de circulație Borșa-Vișeu de Jos, pe o durată de 5 ani, respectiv cu începere de la 20.07.2004 și până la 20.07.2009. Contractul părților a fost modificat succesiv prin Actele Adiționale nr. 1/13.09.2004, nr. 3/24.07.2009 și nr. 5/19.08.2014, durata închirierii fiind prelungită pana la data de 06.08.2018.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat contravaloarea lucrărilor de reparații/investiții efectuate de reclamantă pe seama pârâtei, pe secția de circulație Borșa-Vișeu de Jos, jud. Maramureș, ca urmare a unor calamități și a dobânzii legale aferente acestei sume.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă invocă, sub un prim aspect, faptul că, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., privind principiul forței obligatorii a contractului, în condițiile în care a reținut incidența clauzei prevăzute de art. 8.6 teza a II-a din contract, deși prevederea contractuală ar viza o altă ipoteză, esențialmente diferită.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că teza a II-a a art. 8.6 nu ar fi aplicabilă în cauză, întrucât lucrările a căror contravaloare o solicită nu reprezintă lucrări de amenajare, modernizare, de adăugare de accesorii ori alte părți componente ale mijloacelor fixe care duc la majorarea valorii de intrare a acestora, ci sunt lucrări de reparații efectuate pentru aducerea bunului în starea inițială, în urma afectării acestuia de o calamitate naturală.

Critica este nefondată.

Instanța supremă reține că raportul contractual de locațiune dintre părți este reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998 actualizată, privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, respectiv de dispozițiile H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora, acte normative în vigoare atât la data survenirii inundațiilor ce au afectat obiectivul în litigiu, cât și la data efectuării reparațiilor de către apelantă.

Potrivit dispozițiilor legale ale art. 25 din O.U.G. nr. 12/1998 actualizată, privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române:

"(1) Cheltuielile pentru investiții, reparații, modernizări și/sau dezvoltări ale infrastructurii feroviare publice sunt finanțate de la bugetul de stat. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplica pentru acele părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile închiriate altor persoane juridice, în condițiile prezentei ordonanțe de urgentă".

Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007, "Operatorii economici care închiriază secții de circulație ale infrastructurii feroviare neinteroperabile au obligația de a menține în stare de funcțiune infrastructura feroviară cu toate instalațiile fixe și echipamentele conexe, precum și materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice și prevederilor instrucționale din sistemul de transport feroviar", iar potrivit art. 24 din același act normativ, "Contractele de închiriere se încheie cu C.F.R. pentru o perioadă de 5-10 ani, în funcție de perioada necesară amortizării sumelor pe care operatorul economic se angajează prin contractul de închiriere să le aloce în activități de reparații capitale și/sau investiții pentru fiecare secție și/sau pentru materialul rulant necesar operării trenurilor pe secțiile respective. (2) Anual, C.F.R. va verifica, pe baza datelor și informațiilor furnizate de operatorul economic, modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contract și va decide modalitățile de continuare a contractului. (3) Contractele de închiriere vor conține clauze de reziliere de către C.F.R., dacă operatorul economic ce a beneficiat de contractul de închiriere nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul respectiv. (4) În cazul rezilierii unui contract de închiriere, procedura de ofertă a secției respective pentru un nou contract de închiriere se organizează în maximum 30 de zile de la reziliere, conform prevederilor prezentei hotărâri".

Instanța supremă reține că, în aplicarea acestor dispoziții legale, părțile au inserat în contractul lor, la cap. VIII denumit "Regimul juridic al investițiilor și reparațiilor capitale" prin art. 8.1 - art. 8.4, faptul că investițiile și reparațiile capitale se vor executa de către locatar pe cheltuiala sa, iar amortizarea investițiilor se va face pe durata de valabilitate a contractului și cade în sarcina locatarului.

Ca urmare, prin derogare de la dreptul comun, în deplin acord cu normele speciale ce reglementează situația contractelor de închiriere a infrastructurii feroviare evocate mai sus, părțile au prevăzut în mod expres prin contractul încheiat că, locatarul este cel care realizează și suportă lucrările de investiții și reparații capitale, recuperarea acestora având loc prin amortizare pe durata de valabilitate a contractului.

Or, dacă investițiile și contravaloarea reparațiilor capitale efectuate pe cheltuiala locatarului rămân în proprietatea locatorului (CFR), putând fi recuperate doar pe bază de amortizare în cursul derulării contractului, atunci a fortiori, și reparațiile pentru aducerea bunului în stare de funcționare inițială, care, în esență, intră tot în categoria reparațiilor capitale, sunt suportate de locatar, contravaloarea acestora neputând fi recuperată decât pe bază de amortizare, în condițiile prelungirii succesive a contractului.

Se reține și că, potrivit dispozițiilor art. 8.6 din contract, invocate de recurentă, "investițiile și reparațiile capitale constând în lucrări de amenajare, modernizare, de adăugare de accesorii ori alte părți componente ale mijloacelor fixe care duc la majorarea valorii de intrare a acestora, rămân în proprietatea Locatorului și vor fi predate pe bază de proces-verbal și documentație tehnică, cu excepția firmelor, siglelor, însemnelor de comerț, mobilierului și a altor semne de identificare caracteristice, care sunt și vor rămâne proprietatea Locatarului, după încetarea contractului de închiriere, indiferent de motivele încetării acestuia și fără a afecta valoarea contractului. Despăgubirea Locatarului se va face cu valoarea neamortizată din investiția sau reparația capitală efectuată, numai în situația încetării contractului de închiriere din culpa sau la denunțarea unilaterală a Locatorului".

Prin urmare, condiția despăgubirii recurentei-locatar de către intimata-pârâtă-locator, prin plata porțiunii neamortizate din investiția sau reparația capitală efectuată, este reprezentată de încetarea contractului de închiriere din culpa sau la denunțarea unilaterală a locatorului.

Însă, în cauză, instanța de apel a reținut, aspect necontestat de recurenta-reclamantă, că, prin sentința civilă nr. 431/7.03.2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, definitivă, contractul de închiriere nr. x/20.07.2004 a fost reziliat din culpa recurentei-locatare, nu din culpa intimatei-pârâte-locator.

Pe cale de consecință, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 8.6. din contract, în mod judicios a reținut instanța de apel că, din coroborarea art. 8.4 și art. 8.6 din contractul de închiriere, în situația din speță (încetarea contractului din alte motive decât culpa locatorului sau la denunțarea unilaterală a contractului de către locator), recurenta-reclamantă putea să obțină contravaloarea lucrărilor de reparații doar pe calea amortizării, în condițiile prelungirii succesive a contractului.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că rezilierea produce efecte pentru viitor, astfel că nu poate influența pretențiile privind lucrări executate anterior. În cauză, clauza 8.6 din contract prevede în mod expres că despăgubirea locatarului se va face cu valoarea neamortizată din investiția sau reparația capitală efectuată, numai în situația încetării contractului de închiriere din culpa sau la denunțarea unilaterală a locatorului. Cu alte cuvinte, încetarea contractului reprezintă atât momentul la care se naște dreptul la despăgubire, cât și o condiție pentru acordarea sau nu a despăgubirii.

Pe de altă parte, obiectul prezentei acțiuni nu pune în discuție efectele rezilierii asupra obligației de restituire a prestațiilor executate în temeiul contractului.

În altă ordine de idei, instanța supremă reține că H.G. nr. 1409/2007, ale cărei dispoziții sunt transpuse în contractul de închiriere, nu distinge cauzele pentru care este necesară efectuarea reparațiilor, astfel că argumentele recurentei privind efectuarea lor ca urmare a unui caz de forță majoră nu prezintă relevanță, atât timp cât art. 8.4 din contract, care transpune dispozițiile legale ale legii speciale, dispune că toate reparațiile capitale sunt în sarcina locatarului și se vor recupera pe bază de amortizare.

De altfel, argumentele recurentei privind executarea lucrărilor ca urmare a unui eveniment de forță majoră nu au corespondent în contractul dintre părți. Astfel, potrivit art. 10.1-10.3 din contract, intervenirea unui eveniment de forță majoră care face imposibil de executat contractul, exonerează părțile de răspundere, pe toată perioada în care acționează aceasta. Or, în cauză, recurenta-reclamantă solicită despăgubiri tocmai în considerarea executării obligației contractuale de a menține bunul închiriat în stare de funcțiune, astfel că nu sunt întrunite premisele pentru a putea fi aplicabile dispozițiile contractuale care reglementează forța majoră.

Vor fi înlăturate criticile cu privire la natura lucrărilor, respectiv a lucrărilor care au dus sau nu la o majorare a valorii de intrare a mijloacelor fixe, întrucât, fără a contura o critică de nelegalitate a deciziei atacate, urmăresc reevaluarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, pe baza evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul dintre părți, procesele-verbale și restul înscrisurilor depuse în probațiune, la care recurenta-reclamantă a făcut referire.

Instanța de recurs reține că sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1421 C. civ. de la 1864, întrucât, în virtutea principiului specialia generalibus derogant și a dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, instanța de apel în mod corect a aplicat dispozițiile contractului de închiriere și ale legii speciale, care înlătură de la aplicare o normă generală.

Or, așa cum s-a arătat, prin derogare de la dreptul comun, dispozițiile contractului prevăd faptul că sunt în sarcina locatarului cheltuielile privind investițiile și reparațiile capitale, acestea neputând fi recuperate decât prin amortizare.

Instanța supremă reține că invocarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864 a fost efectuată formal, de vreme ce are ca premisă stabilirea unei alte situații de fapt dedusă din interpretarea clauzei 18.2 din contractul de închiriere și a probelor administrate în cauză.

Or, recursul urmărește verificarea aplicării legii la o situație de fapt stabilită anterior de instanțele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidența textelor legale invocate de recurentă.

În condițiile în care pretenția principală a recurentei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor a fost respinsă, în mod judicios instanța de apel nu a procedat la soluționarea petitului privind dobânda aferentă sumelor solicitate, astfel că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind nepronunțarea instanței de apel asupra fondului cauzei.

Instanța de recurs notează că, recursul se motivează în acord cu dispozițiile art. 487 alin. (1) coroborat cu art. 490 C. proc. civ., respectiv prin însăși cererea de recurs și în interiorul termenului de recurs.

În acest context, reține că, la termenul din 21.06.2022, recurenta a depus la dosar un motiv suplimentar de recurs, prin care a arătat că instanțele anterioare nu au analizat temeiul juridic al acțiunii introductive, anume art. 997 C. civ. de la 1864. A apreciat recurenta că, neanalizarea în totalitate a temeiului juridic invocat și nemotivarea sub acest aspect a deciziei atacate constituie o încălcare a principiului disponibilității și a limitelor învestirii instanței, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Față de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată că motivul suplimentar de recurs, depus de recurenta-reclamantă la 21.06.2022, este tardiv formulat și nu poate fi primit spre analiză.

Pentru aceleași considerente privind tardivitatea formulării motivelor de recurs, instanța supremă constată că nu pot fi analizate nici criticile formulate de recurenta-reclamantă abia prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la 24.10.2022, precum și prin susținerile orale de la termenul din 25.10.2022, privind ignorarea principiului interpretării actului juridic în favoarea debitorului (art. 983 C. civ. de la 1864), încălcarea dispozițiilor art. 984 C. civ. de la 1864 și privind stabilirea naturii juridice a contractului de închiriere ca fiind un contract de adeziune.

În ceea ce privește invocarea din oficiu a altui motiv de casare, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevede doar posibilitatea instanței de a ridica asemenea motive după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar nu și obligația de a proceda în acest sens.

În speță, Înalta Curte apreciază că nu se impune invocarea din oficiu a motivului de casare privind încălcarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii instanței sau a celui privind nemotivarea deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.