ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 880/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1531, art. 1523, art. 1955, art. 1956, art. 1961 și urm., art. 1978 C. civ., art. 94 lit. k), art. 95, art. 98, art. 101, art. 113 pct. 3 și art. 126 C. proc. civ. și Convenția CMR.

La 28 septembrie 2019 pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare si cerere reconvențională prin intermediul cărora a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea reclamantei la plata sumei totale de 393.658,38 Euro reprezentând contravaloarea facturilor emise în baza Contractului de prestări servicii nr. x/2017, compusă din suma de 261.049,04 Euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului, conform celor convenite de către părți, 81.324 Euro reprezentând contravaloare despăgubirilor datorate în temeiul clauzei penale inserate în cuprinsul cap. VI A pct. 4 din Contract și 51.285,34 reprezentând contravaloarea cheltuielilor suplimentare care au fost suportate din cauza neîndeplinirii de către reclamantă a obligațiilor aflate în sarcina sa conform contract.

De asemenea, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, iar, în situația în care vor fi admise pretențiile reclamantei, în totalitate sau în parte, constatarea intervenirii compensației, în temeiul art. 1617 C. civ., între datoriile reciproce ale părților, până la concurența celei mai mici dintre ele, cu obligarea reclamantei la plata diferenței care excede compensării.

Totodată, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în costurile aferente prezentului litigiu, incluzând taxa de timbru, contravaloarea traducerilor legalizate a documentelor anexate prezentei, onorarii avocațiale și orice alte cheltuieli similare suportate de aceasta.

Prin sentința civilă nr. 1381 din 06.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 336.630 euro, reprezentând contravaloarea facturilor privind transportul feroviar de marfă și s-au admis excepțiile inadmisibilității cererii reconvenționale cu privire la suma de 51.285,34 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare care au fost suportate de pârâtă, și prescripției dreptului material la acțiune privind suma de 42.266,19 euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului.

De asemenea, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta la plata sumei de 72.288 euro reprezentând despăgubiri conform clauzei penale inserate la cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017, a compensat parțial cele două creanțe și a obligat pârâta la plata diferenței de 264.342 euro și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională pentru restul pretențiilor.

Totodată, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.628,59 RON, precum și reclamanta la plata către pârâta a sumei de 15.024,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat parțial cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenței în sumă de 4.604,01 RON.

- respingerii excepției inadmisibilității cererii reconvenționale privind suma de 51.285,34 euro, ce reprezintă cheltuieli suplimentare care au fost suportate de apelantă și, în urma judecării pe fond, obligarea intimatei la plata sumei de 51.285,34 euro;

- respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune privind suma de 42.266,19 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului și, în urma judecării pe fond, obligarea intimatei la plata sumei de 42.266,19 Euro;

- pe fondul cererii reconvenționale a solicitat admiterea pretențiilor în cuantum de 218.782,85 Euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului conform celor convenite de către părți, pentru care nu s-a reținut prescrierea dreptului material la acțiune și de 9.036 Euro datorate conform clauzei penale inserate în contract pentru anulare roundtrip-ului.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și reclamanta A., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de obligare a acesteia la plata sumei de 72.288 Euro, reprezentând despăgubiri conform cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017, iar, pe cale de consecință, să fie respinsă cererea de compensare parțială cu această sumă și cea de acordare a cheltuielilor de judecată cu aceeași sumă.

Prin decizia civilă nr. 396/2021 din 29 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul formulat de pârâta împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost respinse excepțiile inadmisibilității cererii reconvenționale și prescripției dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile pretinse pentru încălcarea obligației de a asigura compoziția trenului și a fost admisă în întregime cererea reconvențională, astfel cum a fost formulată de pârâtă.

Curtea de apel a menținut dispozițiile sentinței atacate în ceea ce privește admiterea cererii principale.

De asemenea, a constatat intervenirea compensației, în temeiul art. 1617 C. civ., între datoriile reciproce ale părților, până la concurența celei mai mici dintre ele, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a diferenței care excede compensării în cuantum de 57.028,38 Euro.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.628,59 RON și totodată, reclamanta la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON, cheltuieli de judecată. Au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și obligată reclamanta la plata către pârâtă a diferenței în sumă de 42.296,43 RON.

De asemenea, a fost obligată reclamanta sa plătească pârâtei suma de 32.827,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea română și a ignorat prevederile legii contractului, respectiv art. 4 din Contractul de prestării servicii nr. x/2017, care constituie lege specială, derogatorie de la dreptul comun.

Recurenta a arătat că potrivit art. 4 din Contract, acesta este supus convențiilor privind transportul internațional COTIF, ghidului scrisorii de trăsură, CIM, ghidului scrisorii de vagon, iar conform art. 14 legea română urma a se aplica în completarea convențiilor internaționale, numai în măsura

în care nu contravenea acestora.

Analizarea modului de executare a unor raporturi reglementate de regulile internaționale de transport feroviar prin prisma legii naționale, respectiv C. civ., a fost apreciată de recurentă ca fiind o gravă încălcare a legii contractului, dar și a dreptului național și comunitar european, din care face parte Convenția COTIF, cu nerespectarea prevederilor art. 5 C. civ., care stabilesc aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene.

Recurenta consideră că instanța de apel a dat o calificare greșită contractului dintre părți, cu încălcarea prevederilor legale incidente.

În aprecierea recurentei raționamentul instanței de apel încalcă prevederile legale referitoare la contractul de transport, deoarece în cauză nu există un contract unic care să guverneze atât transportul feroviar internațional de marfa, cât și cel rutier, ci dimpotrivă există, pe de o parte, un contract de transport feroviar internațional de marfa încheiat între recurentă și intimată, iar, pe de altă parte, mai multe contracte de transport rutier dintre intimată și clienții săi, față de care reclamanta este terț.

Prin urmare, a apreciat recurenta că exigența contractului unic, impusă de art. 1 și 3 din Regulile uniforme privind Contractul de Transport Internațional Feroviar al Mărfurilor, nu este îndeplinită, așa încât Contractul de prestări servicii nr. x/2017, care are ca obiect transportul feroviar de marfa în trafic internațional, dedus judecății, se califică în mod corect ca fiind unul de transport feroviar internațional de marfă, și nu unul intermodal.

Potrivit recurentei, instanța de apel a omis să analizeze respectarea condițiilor legale pentru ca respectivul contract de transport feroviar de marfă să poată fi încadrat în mod legal în definiția dată transportului intermodal și a calificat în mod superficial contractul, fără să stabilească dacă raporturile dintre părți, deduse judecății, respectă condiția cumulativă privind lipsa divizării mărfii la schimbarea modurilor de transport. A mai susținut că motivarea privind grupul de contracte cu scop final unic și comun încalcă în mod grav exigența documentului unic, care este expres reglementată de art. 1 § 3 din CIM.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat prezumția de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., cu încălcarea principiului forței obligatorii a contractului dintre părți instituit de art. 1270 C. civ., dar mai ales prin greșita aplicare a prevederilor C. civ. în detrimentul Convenției COTIF, care este legea contractului, desemnată expres de părți prin art. 4 din contract. Prevederile art. 1446 C. civ. menționate în decizie nu sunt incidente, întrucât în cauză se aplică cu prioritate Convenția COTIF, care are caracter de lege specială, derogatorie de la dreptul comun în materie și care, prin art. 40 din C.I.M. stabilește persoanele pentru care răspunde transportatorul.

Prezumția de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., aplicată de instanța de control judiciar, are caracter relativ potrivit recurentei, iar, contrar considerentelor, ea a fost răsturnată în cauză prin prevederile art. 2 din contract, care reglementează obiectul contractului.

A concluzionat recurenta în sensul că, luând în considerare accepțiunea instanței de apel privind transportul intermodal, intimatei îi revenea calitatea de transportator intermodal, care atrage răspunderea atât față de clienții săi, cât și față de agenții săi.

De asemenea, ținând seama de efectele solidarității în raporturile reciproce dintre codebitorii solidari în transportul intermodal, s-a criticat și faptul că instanța de apel a făcut o greșită evaluare a prejudiciului, ignorând faptul că fiecare dintre codebitori este ținut pentru o parte egală cu cea a celorlalți, astfel că recurenta a fost obligată în mod nelegal la plata întregului prejudiciu suportat de intimata-codebitoare B.. Instanța de apel avea obligația de a ține seama de toate efectele acestui tip de transport, printre care se regăsește și acela că transportatorului intermodal îi revine răspunderea pentru agenții săi sau cel mult că ambii transportatori au calitatea de codebitori solidari în ceea ce privește atragerea răspunderii pentru întârziere. Ca atare, în acest context configurat de instanța de apel, aplicarea prezumției de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ. atrage inevitabil și constatarea efectelor solidarității în raporturile dintre debitori, prin prisma cărora instanța era obligată să analizeze și să motiveze inclusiv incidența art. 1.459 din același cod, referitor la solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, precum și raporturile dintre codebitorii solidari, reglementate de art. 1383 - 1384 C. civ.

În aplicarea aceluiași raționament, privind incidența în cauză a prezumției de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., instanța avea obligația de a analiza raporturile dintre codebitori inclusiv din perspectiva art. 1382 - 1384 C. civ.. Prin urmare, a susținut recurenta că nu îi revine răspunderea pentru agenții care au realizat activitățile conexe transportului feroviar, întrucât respectivii agenți au fost angajați de intimată, acesteia revenindu-i răspunderea pentru serviciile acestora.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea cuprinde considerente contradictorii, astfel că motivarea deciziei recurate încalcă cerințele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanța de apel a reținut un transport intermodal, combinat și cu executare succesivă, în care transportul feroviar a fost executat de către recurentă, iar transportul rutier a fost executat de către intimată, până la clienții finali.

Or, în situația stabilită de instanță, privind existența a doi transportatori succesivi în transportul intermodal, contrar celor reținute în motivare, instanța de apel a omis să constate că transportatorul intermodal răspunde pentru agenții săi, în temeiul art. 40 din CIM, dar și pentru alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului.

De asemenea, instanța de apel a nesocotit prevederile legii speciale, cu prioritate la aplicare privind dreptul de regres, instituite de art. 50 din CIM și a analizat situația în mod greșit, în raport de prevederile art. 1370 și art. 1371 C. civ., care sunt excluse de la aplicare de prevederile CIM.

Potrivit recurentei, motivarea deciziei recurate în sensul că "pentru activitatea tuturor subcontractorilor implicați în derularea Contractului, A. răspunde față de pârâtă" încalcă prevederile legii care guvernează raporturile juridice dintre părți, respectiv art. 13, art. 40, art. 50 § 1 lit. c) din CIM și forța obligatorie a contractului.

În aprecierea recurentei, decizia recurată nesocotește prevederile art. 13 coroborate cu cele ale art. 40 din C.I.M. potrivit cărora răspunderea pentru activitățile de încărcare și descărcare revine exclusiv intimatei.

Recurenta susține că în cauză nu sunt îndeplinite exigențele art. 40 din CIM pentru a se institui răspunderea sa pentru activitățile conexe transporturilor executate, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile impuse, ca agenții să fie angajați de aceasta sau să recurgă la serviciile altor persoane, toate serviciile conexe transporturilor fiind executate de agenții intimatei sau persoanele la care aceasta a recurs în conformitate cu prevederile art. 13 din CIM.

A mai arătat că, în ipoteza constatării raportului de solidaritate în transportul intermodal, între transportatorul feroviar și transportatorul rutier, instanța avea obligația de a aplica cu prioritate prevederile art. 50 § 1 lit. c) din CIM teza finală, care stabilește că dacă nu se poate dovedi care dintre transportatori a cauzat paguba, despăgubirea este repartizată între toți transportatorii care au participat la transport, cu excepția celor care dovedesc că paguba nu a fost cauzată de ei, proporțional cu partea din remunerație a transportului care revine fiecăruia dintre transportatori.

Or, prin decizia recurată, cu ignorarea acestor prevederi legale, instanța de apel a stabilit răspunderea generală a recurentei pentru toți subcontractorii.

Având în vedere că instanța de apel a stabilit că raporturile transportului feroviar dintre părți se încadrează în transportul intermodal, cu atât mai mult avea obligația de a ține seama și de efectele acestei calificări, în sensul că transportatorul intermodal răspunde pentru prejudiciil produs, iar repartizarea prin acțiunea în regres trebuia să fi fost stabilită în conformitate cu prevederile art. 50 § 1 lit. c) din CIM și nu să instituie în sarcina recurentei o prezumție generală de răspundere, inclusiv pentru segmentul de transport rutier care excede obiectului contractului și pentru toți agenții.

În continuare, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat și faptul că, în lipsa unui contract unic, transporturile rutiere sunt guvernate de prevederi legale speciale, de care nu a ținut seama, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, având reglementări diferite și conținând elemente diferite, raporturile contractuale de transport feroviar internațional de marfă nu pot fi asociate, în niciun fel, cu cele privind transportul rutier, așa cum a procedat instanța de apel în mod nelegal.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel a apreciat răspunderea generală a recurentei, în baza unor considerente care exced ansamblului probator administrat, fără să stabilească atragerea acestei răspunderi asupra transportatorului intermodal, care este și transportatorul rutier, în faza executării segmentului de transport rutier. Or, răspunderea transportatorului rutier este mai extinsă, deoarece acesta poartă o răspundere pentru alte persoane. Potrivit art. 3 din Convenția C.M.R., transportatorul rutier răspunde de acțiunile prepușilor săi, dar și de cele ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului.

Prin urmare, susține recurenta că instanța de apel a făcut o greșită evaluare a prejudiciului, în contextul în care a fost obligată la plata unor daune pe care intimata le-a facturat unilateral, în baza convențiilor cu clienții săi, în raport de care recurenta este terț.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit și faptul că termenul de livrare începe să curgă după luarea în primire a mărfii, întârzierea neputând fi stabilită in extenso, așa cum a procedat instanța de apel, în raport de data pur teoretică din planificarea trenurilor în ceea ce privește răspunderea recurentei pentru agenții însărcinați cu activitățile conexe transportului, de încărcare a mărfii, încălcând reglementările cu caracter derogatoriu prevăzute la art. 16 § 4 din CIM.

Mai mult, instanța de apel a omis să stabilească în concret durata întârzierilor pentru fiecare expediție feroviară și a stabilit în mod nelegal răspunderea generală agravată a recurentei și, indiferent de situație, prin raportare la legea română care nu guvernează raporturile contractuale dintre părți, fără suport legal și probator.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a încălcat art. 33 § 4 din CIM, care plafonează despăgubirea în caz de depășire a termenului de livrare la limita maximă de patru ori prețul de transport, întrucât a stabilit în mod nelegal în sarcina recurentei o răspundere generală, agravată și despăgubiri generalizate, fără a identifica în concret întârzierea exactă, determinată a fiecărui transport feroviar pentru care s-a stabilit o asemenea răspundere generală.

Întrucât decizia recurată a fost pronunțată în baza prevederilor C. civ., recurenta apreciază că pe lângă principiile generale de interpretare și aplicare a legii, a nesocotit inclusiv prevederile art. 41 § 1 din CIM, potrivit cărora pretențiile intimatei ce fac obiectul cererii reconvenționale sunt supuse regulilor CIM.

Recurenta critică și respingerea excepției inadmisibilității cererii reconvenționale pentru neparcurgerea procedurii prealabile, obligatorii, de către reclamantă, susținând că au fost încălcate prevederile art. 43 din CIM.

Mai arată recurenta că prin decizia recurată se încalcă și prevederile art. 47 din C.I.M., care prevăd expres că acceptarea mărfii de către persoana în drept stinge orice acțiune în justiție împotriva transportatorului izvorâtă din contractul de transport, printre cazurile reglementate fiind și depășirea termenului de livrare. Astfel, în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 47 lit. d) din CIM

,

deoarece recurentei i-a lipsit intenția de a provoca astfel de pagube și nici nu a acționat în mod temerar, indolent și în cunoștință de cauză că ar putea rezulta o astfel de pagubă.

De asemenea, recurenta susține că prin decizia recurată se încalcă termenul de prescripție prevăzut de art. 48 din CIM.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a respins în mod nelegal apelul prin prisma normelor din C. civ., care este exclus de la aplicare de legea contractului, Convenția COTIF. Prin urmare, cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 23 alin. (2) din CIM au fost soluționate în mod greșit de instanța de apel prin prisma C. civ., care nu este aplicabil în cauză.

Potrivit recurentei, în motivarea soluției privind cauzele exoneratoare de răspundere nu se regăsește nicio referire la art. 23 din CIM, la îndeplinirea sau nu a condițiilor instituite de această normă legală cu prioritate la aplicare, potrivit căreia transportatorul este descărcat de orice răspundere în măsura în care depășirea termenului de livrare a avut drept cauză o greșeală a persoanei în drept, care nu rezultă dintr-o greșeală a transportatorului sau din împrejurări pe care transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu putea să le preîntâmpine.

Prin urmare, susține recurenta că nemotivarea hotărârii în raport de art. 23 din CIM atrage aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei, hotărârea cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de control judiciar decide că în cauza dedusă judecății, contractul de transport este supus prevederilor COTIF, existând reglementările exprese în cuprinsul acestui act normativ, iar, pe de altă

parte, motivele de drept reținute în considerente sunt prevederile dreptului comun.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat cauza exoneratoare de răspundere instituită de art. 23 § 2 CIM, reprezentând orice împrejurare care nu putea fi evitată și preîntâmpinată privind cazul special exonerator de răspundere, prevăzut de legea specială derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, instanța de prim control judiciar face o greșită aplicare a prevederilor art. 1351 - 1352 C. civ. și în ceea ce privește cauzele exoneratoare de răspundere referitoare la sinuciderea conducătorului de tren, deficitul conducătorilor de tren pe piața feroviară și defecțiunile tehnice la vagoane și locomotive, lipsa organizării prealabile săptămânale, cu nerespectarea clauzelor contractuale instituite de art. 1 pct. B cap. VI din Contractul de prestări servicii nr. x/2017 precum și condițiile meteorologice nefavorabile. Susține recurenta că, ignorând total prevederile art. 23§ 2 CIM, instanța de control judiciar a adăugat la lege, reținând o serie de situații fără relevanță din această perspectivă, hotărârea pronunțată astfel denotând că un exces de putere al instanței de apel, fapt ce determină incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, considerentele instanței de control judiciar întemeiate doar pe apărările intimatei, care nu prezintă contraargumente întemeiate pe suportul legal și probator, evidențiază ruperea echilibrului procesual, lipsa de imparțialitate și nelegala motivare a hotărârii, deoarece simplele afirmații generale preluate de la intimată, fără trimitere concretă la probe, nu satisfac cerința de echitate.

A mai susținut recurenta că instanța de control judiciar a aplicat greșit prevederilor art. 1351 - 1352 C. civ. în ceea ce privește cauza exoneratoare de răspundere privind depășirea orei "closing time", pe care a motivat-o în raport de o situație străină de natura și probatoriul cauzei, în sensul că, legat de culpa subcontractorilor recurentei, reține că "activitățile conexe transportului nu puteau fi efectuate în mod corespunzător în situațiile în care trenurile ajungeau cu întârziere la încărcare/descărcare". De asemenea, nu justifică în mod concret de ce a reținut doar probele 1-8 anexate la răspunsul la întâmpinare depus de intimată și nu a putut reține probele depuse de recurentă.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 13 din CIM coroborat cu art. 16 alin. (4) din CIM, potrivit cărora transportatorul feroviar răspunde doar pentru întârzierile produse în timpul transportului feroviar, adică de la momentul plecării efective a trenului din stație și până la momentul ajungerii la destinație, nefiind relevantă nici ora planificată de transport, care excede termenului de livrare și nici eventuala răspundere pentru agenții activităților conexe, care în cauză erau agenții intimatei B. și nu ai recurentei.

De asemenea, instanța de control judiciar motivează respingerea cauzelor exoneratoare de răspundere, constând în evenimente generate de lucrări de infrastructură, restricții de viteză, accidente, care nu țin de fapta sau voința recurentei și care se circumscriu prevederilor art. 23 § 2 din CIM, prin trimitere la o dispoziție legală inexact menționată și la o instituție juridică diferită, respectiv prescripția.

Referitor la respingerea motivului de apel vizând excepția prescripției, recurenta a criticat soluția instanței de apel, arătând că situația dedusă judecății nu se încadrează în niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 48 alin. (1) lit. c) din CIM.

Potrivit recurentei, considerentele privind inaplicabilitatea în cauză a termenului de prescripție de 1 an, reglementat de art. 2521 alin. (2) C. civ. și art. 48 din CIM, sunt nelegale. Caracterul intermodal al contractului excede raportului juridic dintre părți, care, prin art. 2 din Contractul de prestări servicii nr. x/2017 stabilește că acesta are ca obiect strict efectuarea transportului feroviar de marfă în trafic internațional, așa încât susținerile referitoare la aplicabilitatea alin. (3) al art. 2521 C. civ., ce constituie excepția de la alin. (2), sunt vădit neîntemeiate, întrucât reglementează o ipoteză distinctă de situația de fapt dedusă judecății, care este guvernată de contractul anterior precizat.

Recurenta susține că obiectul contractului dintre părți este doar transportul feroviar de marfă în trafic internațional, astfel că aserțiunile privind transportul intermodal sunt nereale, vădit neîntemeiate și exced raporturilor contractuale dintre părți.

A mai susținut recurenta că motivarea referitoare la întreruperea termenului de prescripție, prin punerea în întârziere potrivit notificării din data de 14.11.2018, încalcă prevederile legale, deoarece aceasta este o simplă notificare generală dintre părți care nu se încadrează în cerințele legale referitoare la formă și la fond, instituite de art. 1522 C. civ., pentru a opera pretinsa punere în întârziere. În aprecierea recurentei, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 1.522 coroborate cu art. 2.538 C. civ.. Pretinsa recunoaștere stabilită de instanța de apel, prin notificarea din 14.11.2018 sau cea din luna mai 2019, prin înscrisurile "Răspuns" și "Răspuns la somația de plată" sau prin participarea la întâlnirea din 11.07.2018, nu se încadrează în prevederile legale pentru a dobândi efectul de întrerupere a termenului de prescripție, deoarece încalcă dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

De asemenea, recurenta precizează că, întrucât prevederile art. 48 din CIM nu fac referire la întreruperarea termenului de prescripție, ci numai la suspendare, iar legea contractului, prin art. 14 din Contract, exclude de la aplicare legea română în situația în care se constată diferențe de reglementare față de convențiile internaționale, întreruperea termenului de prescripție este inaplicabilă în cauză, fiind fără suport legal.

Potrivit recurentei, nici termenul de prescripție de 2 ani, prevăzut de art. 48 lit. c) din CIM

nu este incident în cauză, deoarece probatoriile administrate dovedesc lipsa condițiilor cerute de această normă, respectiv lipsa intenției de a provoca o astfel de pagubă și acceptarea ei.

Susține că, în ceea ce privește termenul de prescripție de un an, pentru despăgubirile ce fac obiectul facturilor considerate neprescrise de instanță, acesta începe să curgă de la data la care pârâta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască producerea pretinsului prejudiciu, respectiv de la data la care nu s-a realizat compunerea trenurilor pentru facturile nr. x. Prin urmare, termenul de pre scripție începe de la data de 17.03.2018, întrucât anexa facturii nr. x menționează perioada 6 ianuarie 2018-17 martie 2018 și de la data fiecărei prestații efectuate în perioada 28 aprilie 2018 - 15 decembrie 2018, întrucât anexa facturii nr. x din 01.03.2019 menționează perioada 28 aprilie 2018 - 15 decembrie 2018, astfel că cele din perioada 28 aprilie 2018 - 28.08.2019 sunt prescrise.

De asemenea, recurenta a precizat că, întrucât obiectul contractului nu cuprinde și segmentul de transport aflat pe teritoriul Germaniei, conform Cap. VI A pct. 8 din Contract, răspunderea transportatorului pentru agenții săi, reținută de instanță, nu poate fi atrasă în lipsa contractului de transport. Astfel, pe teritoriul Germaniei recurenta nu a deținut calitatea de transportor, condiție esențială instituită de art. 40 din CIM, care stabilește că numai transportatorul răspunde pentru agenții săi, lipsa calității de transportator pe teritoriul Germaniei conducând indubitabil la lipsa răspunderii pentru transporturile executate pe teritoriul Germaniei.

Referitor la neexecutarea obligației de a asigura compoziția trenurilor recurenta a reiterat că această obligație nu este de esența transportului și nu face parte din categoriile limitative impuse de a art. 23 § 1 din CIM, normă legală care limitează răspunderea transportatorului feroviar la paguba rezultată din pierderea totală sau parțială a mărfii, precum și la paguba rezultată din depășirea termenului de livrare, enumerarea textului fiind limitativă. Potrivit recurentei, CIM prevede obligația transportatorului de a răspunde pentru compoziția trenului, aceasta neputând fi angajată în baza legii române, pentru că, într-o asemenea situație, legea română nu este aplicabilă întrucât contravine convenției internaționale.

Cu toate acestea, în subsidiar, recurenta a arătat că nici dacă ar fi incidentă legea română, deși contravine CIM și prevederilor art. 14 alin. (1) din Contract, nu sunt îndeplinite cerințele legale cumulative pentru atragerea răspunderii recurentei.

În aprecierea recurentei, din probele administrate în cauză rezultă că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de planificare anticipată a transporturilor, iar această inacțiune a intimatei - pârâte a mărit gradul de dificultate al operațiunii de organizare a transporturilor, pe o piață feroviară extrem de dificilă, care se confruntă cu deficit de conductori de locomotivă și mijloace de transport feroviar, însă instanțele de judecată au nesocotit această cauză.

A mai criticat recurenta și aplicarea regulilor instituite de art. 1538 - 1539 C. civ., la clauza penală privind anularea roundtripurilor, în detrimentul Convenției COTIF și al celorlalte convenții internaționale prevăzute de părți la art. 4 și art. 14 din Contractul de prestări servicii nr. x/2017.

Recurenta consideră că instanța de apel a ignorat în totalitate probatoriile administrate în apel, care dovedesc indubitabil cauzele exoneratoare de răspundere și care determină inclusiv lipsa răspunderii, atât pentru întârziere și pentru anularea round-tripurilor, cât și pentru prejudiciile produse pentru aceleași întârzieri.

A criticat recurenta și stabilirea prin decizia recurată a răspunderii acesteia pentru nerespectarea clauzei penale inserate la cap. VI A pct. 4 din contract, susținând că probatoriul administrat dovedește, pe de o parte, că recurenta nu a anulat niciun round-trip, iar, pe de altă parte, faptul că au fost anulate round-tripurile din cauza întârzierii care este justificată de cauze exoneratoare de răspundere.

Și interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 23 § 2 și art. 25 din CIM a fost susținută de recurentă, aceasta relevând că din probele administrate rezultă că este exonerată de răspundere pentru întârzierile care s-au datorat unor cauze neimputabile acesteia.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din CIM și art. 12 din contract, întrucât în cuprinsul contractului nu se regăsește nicio limitare a cauzelor exoneratoare de răspundere.

În ceea ce privește blocarea traficului din perioada 12-13.09.2018, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar a avut în vedere numai probele administrate de intimată și a ignorat în totalitate apărările sale, arătând că ceea ce a generat întârzierea a fost încărcarea tardivă a trenului și nu lipsa conductorului.

Potrivit recurentei, considerentele vizând răspunderea agravată a transportorului încalcă normele legale incidente cauzei și sunt inaplicabile în cauză, întrucât probatoriile administrate dovedesc lipsa îndeplinirii cerințelor legale, respectiv lipsa intenției sau culpei grave cerută imperativ de prevederile art. 1990 C. civ.

De asemenea, prevederile art. 44 din CIM au fost eronat interpretate de instanța de prim control judiciar, deoarece acestea se interpretează prin coroborarea cu cele din 47 alin. (1) din CIM privind stingerea dreptului la acțiune prin acceptarea mărfii. Astfel, acceptarea mărfii de către persoana în drept stinge orice acțiune în justiție împotriva transportatorului izvorâtă din contractul de transport, în caz de pierdere parțială, avarie sau depășire a termenului de livrare. Pretențiile ce fac obiectul cererii reconvenționale se încadrează în ipoteza de la art. 44 alin. (3) CIM, care stipulează că orice despăgubire rezultată din contractul de transport poate fi solicitată numai dacă s-a achitat prețul transportului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. În aprecierea recurentei, instanța de apel în mod greșit a interpretat și aplicat art. 44 și art. 47 din CIM întrucât limitele temporale nu sting dreptul la acțiune.

De asemenea, recurenta susține că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii privind transportul intermodal, deoarece contractul părților reglementează strict transportul feroviar. Mai mult, cauza exoneratoare de răspundere privind fapta terților a fost ignorată de instanța de control judiciar în motivare, deși rezultă din întreg ansamblul probator, care dovedește indubitabil că erau implicate mai multe societăți, responsabile pentru diferite segmente ale transportului feroviar, sau operațiuni conexe transportului, ori pentru transportul rutier.

Referitor la pretențiile de 12.393,49 euro cuprinse în factura x, reprezentând penalități facturate de clienții intimatei, a susținut recurenta că, deși reține defecțiunile tehnice la vagoane și oprirea trenului în Wels, nefiind posibilă preluarea vagoanelor fără a fi reparate, instanța de prim control judiciar nu a făcut corecta aplicabilitate a prevederilor art. 23 alin. (2) din CIM privind exonerarea de răspundere, astfel că a stabilit în sarcina recurentei o răspundere extracontractuală, care excede regulilor speciale privind transportul feroviar și nu îndeplinește nici condițiile reglementate de C. civ., exclus de la aplicare, pentru atragerea răspunderii delictuale. Motivarea hotărârii în temeiul prevederilor art. 1270, art. 1516 alin. (2) pct. 2, art. 1518 alin. (1), art. 1531, 1532 - 1533, 1350 și art. 1351 - 1352 C. civ. demonstrează, în aprecierea recurentei, greșita aplicare a prevederilor C. civ. român și ignorarea legii contractului, potrivit art. 4 din Contractul dintre părți, constituită din convențiile internaționale privind transporturile feroviare de marfă, COTIF - CIM, care se aplică cu prioritate.

Potrivit recurentei, sumele și cheltuielile suplimentare solicitate sunt neîntemeiate, întrucât nu a fost dovedit prejudiciului potrivit art. 1531 -1533 C. civ.

În final, s-a mai susținut și că instanța de control judiciar nu a motivat respingerea motivelor de apel privind lipsa prejudiciului direct, imediat și previzibil și a celor privind lipsa legăturii de cauzalitate pentru atragerea răspunderii.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei civile nr. 396/2021 din 29 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

La 03.11.2021 intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității parțiale a recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și inadmisibilității parțiale a căii extraordinare de atac, relevând că motivul de recurs invocat la pct. 6.19.1 a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a excepțiilor și apărărilor evocate prin întâmpinare.

Raportat la răspunsul la întâmpinare formulat de recurentă, intimata a depus note scrise prin care a solicitat, în esență, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea recursului.

Recurenta a depus note de ședință prin care a menționat greșita calificare a contractului ca fiind un contract de transport intermodal și nu un contract de transport feroviar de mărfuri.

Intimata-pârâtă a depus note de ședință, prin care a invocat decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de ședință depuse la 22.02.2022, față de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) și art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta a criticat decizia instanței de apel prin prisma a trei motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Raportat la criticile dezvoltate de recurentă în susținerea acestor motive de nelegalitate, intimata a invocat excepțiile nulității parțiale a recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și inadmisibilității parțiale a căii extraordinare de atac, relevând că motivul de recurs invocat la pct. 6.19.1 a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, prin notele de ședință depuse în fața instanței de recurs a invocat decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de ședință depuse la 22.02.2022, față de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) și art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ.

Intimata a indicat prin întâmpinare, în mod detaliat, fiecare critică formulată de recurentă în memoriul de recurs, care nu vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel, neputând fi încadrată în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în fapt se solicită instanței de recurs să reanalizeze fondul cauzei prin prisma probelor administrate ori se impută instanței de apel că a apreciat greșit probatoriul administrat în cauză, aspecte ce sunt incompatibile cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte constată că aceste critici ale intimatei sunt întemeiate, recurenta formulând în memoriul de recurs multe critici ce vizează netemeinicia deciziei instanței de apel, prin raportare la probele administrate în cauză, arătând că, în aprecierea sa, evaluarea unor probe de către instanța de apel și stabilirea situației de fapt pe baza acestora este eronată. De asemenea, recurenta a prezentat detaliat, pe mai multe pagini, probele cu înscrisuri administrate în cauză, menționând ce rezultă din fiecare probă și cum se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Contrar susținerilor recurentei, o astfel de detaliere a probelor administrate în cauză, cu precizarea tezei probatorii și a situației de fapt ce rezultă din acestea, nu sprijină argumentația dezvoltată în expunerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din probele expuse și analizate de recurentă nerezultând nici aplicarea greșită a normelor de drept material și nici interpretarea greșită a acestora. Este evident că aceste critici vizează netemeinicia deciziei apelate și nu aplicarea greșită a normelor de drept.

Or, recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii care se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sub denumirea de motive de casare.

Însă, Înalta Curte constată că intimata a invocat nulitatea parțială a recursului, arătând că numai o parte dintre criticile dezvoltate de recurentă în susținerea motivelor de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate, fiind formulate totuși și motive care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Or, sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului, pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., vizează recursul în ansamblul său, ca și cale de atac și nu parte dintre motivele sau criticile invocate de recurentă.

De aceea, reținând că numai în parte motivele de recurs invocate de recurentă nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., restul răspunzând acestei condiții, instanța de recurs nu va dispune anularea acestei căi de atac.

Reținând totuși că aceste motive nu vizează nelegalitatea deciziei recurate și că astfel nu pot face obiectul verificării lor în recurs, instanța nu le va analiza.

Instanța supremă mai reține că intimata a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs dezvoltat de recurentă la pct. 19.1 din memoriul de recurs, arătând că acesta a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. În concret, recurenta a arătat că decizia instanței de apel încalcă prevederile CIM instituite de art. 13 coroborat cu art. 16 alin. (4) din CIM, potrivit cărora transportatorul feroviar răspunde doar pentru întârzierile produse în timpul transportului feroviar, adică de la momentul plecării efective a trenului din stație și până la momentul ajungerii la destinație, nefiind relevantă nici ora planificată de transport, care excede termenului de livrare, și nici eventuala răspundere pentru agenții activităților conexe, care, în cauză, erau agenții intimatei și nu ai recurentei.

Intimata a arătat că dispozițiile art. 16 alin. (4) din CIM au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind puse în discuția părților și nefiind analizate nici de instanța de fond și nici de cea de apel.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a formulat aceste critici în dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., menționate împreună de recurentă, ele nu vizează lipsa motivării sau considerentele contradictorii ale deciziei recurate, ci greșita aplicare a normelor de drept material. Astfel fiind, apărările intimatei sub acest aspect vor fi examinate de instanța de recurs la momentul analizării cazului de casare prevăzut de pct. 8, în măsura în care se va mai impune, după analizarea celor prevăzute la punctele 4 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât controlul greșitei aplicări a normelor de drept material se poate realiza numai în condițiile existenței unei motivări conforme dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de ședință depuse la 22.02.2022, față de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) și art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ., instanța de recurs constată că aplicarea prioritară de dreptului Uniunii Europene a fost invocată prin chiar memoriul de recurs, la punctul 1, recurenta arătând că au fost încălcate prevederile art. 4 C. proc. civ., intitulat "Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene". Prin urmare, prin notele de ședință din data de 22.02.2022 nu au fost completate motivele de recurs sub acest aspect. Restul mențiunilor din notele de ședință, care sunt dezvoltări ale criticilor formulate în memoriul de recurs, vizează cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care instanța îl va analiza numai în măsura în care va respinge primele două motive de recurs.

Față de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, referitor la cauzele exoneratoare de răspundere incidente raporturilor contractuale dintre părți, recurenta a arătat că acestea sunt supuse reglementărilor prevăzute de art. 23 alin. (2) din CIM, care înlătură de la aplicare dreptul comun în materie. Cu toate acestea, instanța de apel, ignorând aceste prevederi a adăugat la lege, reținând situații fără relevanță din această perspectivă, hotărârea fiind pronunțată prin exces de putere, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive, instanța atribuindu-și o serie de drepturi procedurale pe care legea nu i le recunoaște sau încălcând alte norme juridice.

Or, aplicarea dispozițiilor C. civ. în analiza cauzelor exoneratoare de răspundere incidente raporturilor contractuale dintre părți, în locul sau în completarea art. 23 alin. (2) din CIM, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci eventual celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanața de apel nedepășind atribuțiile autorității judecătorești.

În consecință acest motiv de casare este nefondat și va fi respins.

În ceea ce privește însă criticile recurentei încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, impunându-se admiterea recursului recurentei pentru considerentele ce vor fi redate succesiv.

Se constată, în primul rând, că în redarea criticilor sale recurenta a prezentat considerente comune motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că deficiența motivării - lipsa caracterul său precis ori suficient- a justificat, ca o consecință, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel.

Deși, argumentele instanței de apel au fost criticate de recurentă atât prin prisma motivelor de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și prin prisma celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greșită a legii, astfel cum au fost critica dedusă de recurentă, constatând că structura atipică a deciziei instanței de apel, din perspectiva conținutului considerentelor, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsa transparenței silogismului judiciar, motivele contradictorii și lipsa, în mod esențial, a unor repere necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia, imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că este corectă susținerea recurentei potrivit căreia motivarea hotărârii judecătorești cu respectarea exigențelor stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituie o puternică garanție a imparțialității instanței și a calității actului de justiție, o condiție a procesului echitabil, precum și o premisă a exercitării de către instanța de control judiciar a controlului de legalitate.

În acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligație este îndeplinită de instanță dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanța identifică cu rigoare instituția juridică de drept material pe baza căreia soluționează raportul juridic litigios din cauză.

Transpunând aceste exigențe în examentul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel nu a stabilit cu rigoare normele de drept incidente raportului juridic examinat, reținând aplicarea concomitentă a dispozițiilor C. civ. și ale Convenției COTIF - CIM, fără să precizeze în concret, pentru fiecare capăt de cerere formulat, care este norma juridică aplicabilă, de ce nu sunt aplicate cu prioritate normele din legea specială și de ce este necesară aplicarea normelor generale. Apoi, în cazul aplicării dispozițiilor C. civ., instanța de apel nu a precizat de ce nu sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile legale care reglementează contractul de transport și care sunt argumentele pentru care a aplicat normele generale ale acestui cod.

În concret, din cererea de chemare în judecată și din cererea reconvențională, rezultă că instanța a fost sesizată cu o acțiune în pretenții. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la pl