ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 688/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16.11.2020, reclamantul A., prin reprezentant legal B., a chemat în judecată pe pârâții S.C. C. S.R.L., D. și E., prin reprezentant legal F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pe pârâții S.C. C. S.R.L. și D. să-i plătească suma de 600.000 RON, reprezentând dividendele aferente părților sociale deținute de defunctul G. la S.C. C. S.R.L., precum și cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâtul D. a invocat excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 02.02.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H. și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 903/27.04.2022, a respins excepția prescripției, a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu C. S.R.L., obligând-o la plata către moștenitorii testamentari cu titlu universal ai defunctului G. - respectiv reclamantul A. și pârâta E. - a sumei de 600.000 RON, iar către reclamant și a sumei de 21.714,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. S.R.L. a atacat cu apel atât sentința, cât și încheierea din 02.02.2022.

Prin decizia nr. 578/05.04.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimatul A. a sumei de 2.943,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsecvent prezentării situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătând că decizia atacată nu este motivată și a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 67 și ale art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Sub aspectul motivării, a arătat că instanța de apel a preluat sintetic criticile sale din calea de atac devolutivă, precum și motivarea primei instanțe, fără a prezenta un raționament propriu, împrejurarea ce contravine exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai susținut că, pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale active, instanțele devolutive au făcut confuzii nepermise între anumite concepte juridice, precum moștenitor legal și legatar, dividend și profit, drept de creanță rezultat din plata dividendelor și dreptul la cota cuvenită conform art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

A apreciat că nici în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel nu și-a motivat în mod corespunzător hotărârea, ci a preluat argumentele primei instanțe, lipsind raționamentul ei propriu.

Față de chestiunea prescripției, a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 41 teza finală din Decretul nr. 195/2020, iar cu referire la autoritatea de lucru judecat, a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., afirmând că sentința civilă nr. 11449/30.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu are legătură cu cauza.

Recurenta a susținut că, în fața instanțelor devolutive, invocând prevederile legale ce reglementează funcționarea societăților, a subliniat împrejurarea că nici moștenitorul legal, nici legatarul cu titlu universal A. nu au dreptul la încasarea dividendelor aferente anilor 2014 și 2015.

În opinia sa, aceleași instanțe au interpretat greșit sintagma "dividende care trebuiau distribuite", întrucât au apreciat că, o dată ce societatea a avut profit, rezultă implicit dividende de distribuit, deși, potrivit legii, decizia de repartizare a profitului sub forma dividendelor aparține asociaților. A subliniat că activitatea sa a generat profit în anii 2014 și 2015, nedistribuit de asociați anterior decesului lui G., survenit la 22.05.2016, astfel că nu s-a născut în patrimoniul defunctului un drept de plată a pretinselor dividende, care să se transmită moștenitorilor.

Recurenta a precizat că dreptul de a încasa dividende se naște exclusiv în patrimoniul asociaților existenți la momentul deciziei de repartizare a profitului, singura excepție de la această regulă fiind cea prevăzută de art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în afară de cazul când părțile au convenit altfel.

Pe temeiul acestei reguli, a susținut că, în cauză, prin efectul deciziei nr. 10/03.04.2017, dreptul de a încasa dividende s-a născut în patrimoniul asociaților existenți la momentul emiterii ei și, cum prin contractul de cesiune din 13.05.2016, defunctul și celălalt asociat nu au convenit nicio derogare privind profitul obținut de societate anterior cesiunii, dreptul de a încasa dividendele aferente anilor 2014 și 2015 nu a existat în patrimoniul lui G., astfel că nu se putea transmite moștenitorilor.

În opinia recurentei, în lipsa dobândirii prin succesiune a unui drept de creanță, reclamantul A. nu avea calitatea legală de a pretinde plata dividendelor, astfel că este greșită dezlegarea dată de instanțele devolutive asupra excepției lipsei calității sale procesuale active.

În continuare a susținut că, prin decizia din 03.04.2017, s-a născut pentru societatea recurentă obligația de a plăti către moștenitorul părților sociale, B., contravaloarea dividendelor, calculată pe baza ultimelor situații financiare aprobate anterior deciziei de continuare a societății cu asociat unic, aferente anului 2015, conform art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, normă legală interpretată și aplicată greșit de instanțele anterioare.

Subsumat motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 teza a doua din Decretul nr. 195/2020. A arătat că instanțele de fond au reținut că dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu la 03.04.2017, iar calculul termenului de prescripție s-a făcut cu aplicarea greșită a beneficiului termenului de 6 luni calculat de la încetării suspendării, prevăzut de art. 2.534 alin. (2) C. civ.; în opinia recurentei, Decretul nr. 195/2020 conține norme speciale derogatorii de la dreptul comun, iar sintagma "alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile" din teza finală a art. 41 exclude aplicarea dispozițiilor art. 2.534 alin. (2) C. civ.

O altă critică vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 432 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 11449/30.10.2017 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanțele anterioare au reținut greșit incidența autorității de lucru judecat a sentinței menționate, în considerentele căreia se arată că pentru dividendele ce trebuiau distribuite anterior decesului testatorului, dreptul de creanță aparține moștenitorilor în condițiile în care ele nu au format obiectul vreunui legat instituit față de reclamanta B., întrucât această hotărâre a fost pronunțată într-un litigiu în care S.C. C. S.R.L. nu a fost parte.

În legătură cu același considerent al sentinței invocate, autoarea căii de atac a subliniat faptul că sintagma "dividende ce trebuiau distribuite anterior decesului testatorului" nu este echivalentă cu "dividende distribuite/de plată" care ar privi existența unui drept de creanță ce ar putea face obiectul transmisiunii mortis causa, ci stabilește ipotetic dreptul la dividende într-o atare situație; așadar, a apreciat că sentința civilă nr. 11449/30.10.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu a dezlegat chestiunea distribuirii dividendelor anterior decesului lui G., pentru că nu a existat o astfel de distribuire și, ca atare, nici pe cea a dreptului reclamantului moștenitor de a pretinde plata lor.

În continuare, recurenta a criticat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 676/26.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a fost respinsă definitiv acțiunea în anularea hotărârii nr. 8/07.03.2017 emisă de asociatul unic al S.C. C. S.R.L., precum și aplicarea și interpretarea greșită a art. 67 și art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, prezentând două situații ipotetice - cea în care anterior testamentului prin care autorul a dispus asupra părților sociale și decesului lui, asociații repartizau profitul spre a fi plătiți cu titlu de dividende și cea în care, în aceleași împrejurări, nu au luat nicio hotărâre cu privire la profit -, a conchis că moștenitorii lui de cuius puteau dobândi orice drepturi rezultate din deținerea părților sociale anterior legatului particular instituit, iar drepturile ulterioare se cuvin legatarului. A subliniat că este esențial momentul la care de cuius a dispus mortis causa de părțile sociale deținute la societate, astfel că în cauză, toate drepturile născute anterior datei testamentului se transmit către moștenitorii legali, iar cele ulterioare, către legatarul cu titlu particular B..

Cu privire la dividende, a susținut, invocând dispozițiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, că ele reprezintă cota din profitul net al societății care se cuvine asociaților, însă numai în baza unei hotărâri a adunării generale a asociaților, iar în lipsa unei asemenea decizii, profitul rămâne la dispoziția societății. De aceea, a arătat că, în cauză, G. nu a deținut un drept de creanță asupra societății, întrucât asociații nu au hotărât cu privire la distribuirea profitului, iar obținerea acestuia din activitatea societății anterioară decesului nu-l transformă automat în dividende, ci a dobândit această destinație abia prin decizia asociatului unic nr. 10/03.04.2017.

A mai precizat că, în urma cesiunii din 13.05.2016, asociați în societate erau G., cu un aport la capitalul social de 45% și D., cu un aport de 55%, iar după decesul celui dintâi, celălalt asociat a decis, prin hotărârea nr. 8/07.03.2017, în temeiul art. 229 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 31/1990, continuarea societății cu asociat unic. Această hotărâre, precum și rezoluția nr. 36475/20.03.2017, emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, având ca obiect înscrierea acestei modificări, au fost contestate de B., în calitate de moștenitor testamentar al părților sociale ale defunctului și, în ambele procese, instanțele au constatat că aceasta are legitimare procesuală, în calitate de legatar cu titlu particular privind părțile sociale reprezentând 45% din capitalul social al S.C. C. S.R.L.

Recurenta a susținut că obligația de plată a dividendelor s-a născut ulterior decesului lui G., astfel că moștenitorii legali nu au dreptul de a solicita plata sumelor de bani distribuite cu acest titlu, ci numai legatarul particular al părților sociale deținute de defunct, chestiune asupra căreia s-a statuat și în dosarul nr. x/2016.

Invocând și dispozițiile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, a arătat că societatea era obligată să achite contravaloarea părților sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil aprobat, care includea și profitul nerepartizat, dar nu și profitul distribuit pe dividende ulterior datei de 07.03.2017, chiar dacă era aferent anilor 2014-2015.

Prin urmare, a apreciat că statuările instanțelor de fond sunt nelegale, deoarece s-ar ajunge la o dublă obligație de plată a societății, pe de o parte, a profitului nerepartizat pentru anii 2014-2015, iar pe de altă parte, a contravalorii părților sociale calculate potrivit ultimei situații financiare aprobate care include și profitul nerepartizat aferent acelor ani.

În finalul memoriului său, autoarea căii de atac a conchis că nu are nicio obligație de plată cu titlu de dividende, nici către moștenitorii legali, nici către legatarii cu titlu particular, că succesorul defunctului privind părțile sociale este B., singura față de care societatea are îndatorirea legală de a achita, potrivit art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, valoarea părților sociale, calculată potrivit ultimei situații financiare aprobate, ce include și sumele de bani reprezentând profitul nerepartizat aferent anilor 2014-2015, incidența acestei ipoteze fiind confirmată de instanțele de judecată, cu autoritate de lucru judecat. De aceea, față de A., societatea nu are nicio obligație de plată, întrucât în patrimoniul defunctului nu a existat - în lipsa unei hotărâri a adunării generale a societății, anterioare decesului, privind repartizarea profitului sub forma dividendelor - un drept de creanță asupra dividendelor, iar în urma dezbaterii succesiunii, conform sentinței civile nr. 11449/30.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, un asemenea drept nu a rezultat.

La 26.07.2023, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă poartă asupra dreptului pretins de intimatul-reclamant asupra dividendelor aferente anilor 2014-2015, rezultate din activitatea societății C. S.R.L., pe care tatăl său, G., decedat la 22.05.2016, ar fi fost îndreptățit, în opinia autorului demersului judiciar, să le primească de la societate.

După cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, în urma cesiunii din 13.05.2016, încheiată între cei doi asociați ai S.C C. S.R.L., G. și D., aportul la capitalul social al societății s-a modificat, devenind 45% pentru primul și 55% pentru celălalt asociat.

La 22.05.2016, asociatul G. a decedat, succesiunea asupra părților sociale ce i-au aparținut urmând a fi dezbătută pe baza testamentului autentificat sub nr. x/03.10.2013 de Biroul Individual Notarial I., modificat prin codicilul nr. 990/06.05.2016. Potrivit acestor acte juridice, testatorul a instituit legatari universali pe fiii săi, reclamantul A. și pârâta E., dispunând și trei legate cu titlu particular în favoarea mamei reclamantului, B., constând, între altele, și în cotele de participare și drepturile și obligațiile decurgând din ele, deținute de defunct la S.C. C. S.R.L.

Prin hotărârea nr. 8/10.03.2017, asociatul D. a decis continuarea societății cu asociat unic, precum și executarea de către societate a obligațiilor prevăzute de art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 față de moștenitori, până la 31.07.2017, iar prin decizia nr. 10/03.04.2017, a aprobat distribuirea sumei de 1.200.000 RON brut din profitul societății pentru a fi plătită cu titlu de dividende către moștenitorii defunctului G..

La 11.10.2016, legatara cu titlu particular B. a învestit Judecătoria Sectorului 2 București cu o cerere având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctului G., pârâți fiind legatarii cu titlu universal, A. și E., soluționată prin sentința civilă nr. 11449/30.10.2017, confirmată prin decizia civilă nr. 676/A/26.03.2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin nerecurare, în considerentele căreia s-a statuat că cererea reclamantei privind atribuirea dividendelor nedistribuite la S.C. C. S.R.L. va fi respinsă, întrucât nu s-a precizat dacă vizează dividende ce trebuiau distribuite anterior decesului testatorului sau ulterior, însă soluția ar fi aceeași în ambele ipoteze, întrucât aceste aspecte nu au legătură cu obiectul cauzei respective, ci cu raporturile reclamantei cu societatea. A mai reținut Judecătoria Sectorului 2 București că dreptul de creanță asupra dividendelor ce trebuiau distribuite anterior decesului testatorului aparține celorlalți moștenitori, pentru că ele nu au făcut obiectul vreunui legat instituit față de reclamanta B., iar dreptul de creanță asupra celor ce trebuiau distribuite ulterior decesului testatorului aparține numitei B., care a devenit proprietar de la data deschiderii moștenirii, conform art. 1.059 alin. (1) C. civ.

În acest context, moștenitorul A. a învestit instanța cu prezentul litigiu, solicitând obligarea S.C. C. S.R.L. la plata dividendelor stabilite prin decizia asociatului unic nr. 10/03.04.2017.

Prima instanță a admis acțiunea, reținând că, în temeiul testamentului lăsat de defunct și al considerentelor sentinței civile nr. 11449/30.10.2017, care au autoritate de lucru judecat, reclamantul și sora lui, pârâta E., în calitate de moștenitori, au dobândit dreptul la dividendele în litigiu; hotărârea amintită este definitivă.

Motivele de recurs formulate de autoarea căii de atac au fost circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă aceasta a prezentat și critici privind încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 11449/30.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și a deciziei civile nr. 676/A/26.03.2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Întrucât încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanței de control judiciar în funcție de criticile formulate și de conținutul lor, prin raportare la normele de drept, Înalta Curte constată că recurenta opune în calea extraordinară de atac încălcarea, în apel, a unor dezlegări din procese anterioare, ceea ce conduce la încadrarea lor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa încât examinarea acestor critici va fi realizată adaptat acestui temei.

Prioritar, Înalta Curte va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea condițiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conținutul hotărârii judecătorești, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea ei și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În concret, critica subsumată acestui motiv de recurs vizează o motivare necorespunzătoare prin lipsa unui raționament propriu al instanței de apel, recurenta reproșându-i acesteia preluarea considerentelor primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil.

Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a celor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde raționamentul juridic care a fundamentat pronunțarea soluției, precum și motivarea în fapt și în drept, instanța de apel prezentând argumentele care au condus către dezlegarea pe care a oferit-o, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reține niciun viciu al motivării hotărârii atacate.

Nefondată este și critica îndreptată împotriva dezlegării, menținute în apel, pe care tribunalul a dat-o excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În cauză, este incident termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., care a început să curgă, potrivit art. 2.523 C. civ., de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască nașterea lui; pentru reclamant, momentul de la care a început să curgă este data adoptării deciziei asociatului unic nr. 10/03.04.2017, iar termenul s-ar fi împlinit la 03.04.2020, dacă nu ar fi intervenit cazul de suspendare reglementat de art. 2.532 pct. 10 C. civ.

Pe teritoriul României s-a instituit, începând cu 16.03.2020, starea de urgență pentru o perioadă de 30 de zile, conform art. 1 din Decretul nr. 195/2020 emis de Președintele României, măsura fiind prelungită, prin Decretul nr. 240/2020, cu 30 de zile și încetând la 15.05.2020.

Potrivit art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 și art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, "Prescripțiile (...) de orice fel (...) nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile".

Iar în conformitate cu dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a C. civ., "forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenelor de prescripție".

Așadar, dispozițiile celor două decrete anterior evocate, excluzând aplicarea excepției reglementate de art. 2.532 pct. 9 teza a II-a C. civ., au stabilit că, pe perioada stării de urgență, suspendarea cursului prescripției extinctive operează indiferent de timpul rămas până la împlinirea termenului de prescripție.

Totodată, potrivit art. 2.534 alin. (1) C. civ., "de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării".

Interpretarea recurentei, potrivit căreia dispozițiile art. 2.534 alin. (2) C. civ. sunt înlăturate de la aplicare prin sintagma "alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile" din teza finală a art. 41 din Anexa 1 la Decretul nr. 195/2020, este eronată, întrucât dispozițiile speciale instituite pe durata stării de urgență privind suspendarea cursului prescripției extinctive au urmărit reglementarea ipotezelor în care aceasta operează, nu efectele ulterioare încetării ei, rămase supuse C. civ.

Transpunând în cauză textele de lege anterior evocate, Înalta Curte ia act că, în perioada 16.03.2020-14.05.2020, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune al reclamantului a fost suspendată, reluându-și cursul începând cu 15.05.2020, iar termenul de prescripție de 3 ani, socotit cu luarea în calcul și a timpului scurs înainte de suspendare, s-a împlinit pe 15.11.2020.

Acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul primei instanțe la 16.11.2020, a fost expediată prin poștă la 15.11.2020, conform datei înscrise pe plicul de la dosarul primei instanțe, astfel că, prin prisma dispozițiilor art. 183 alin. (1) C. proc. civ., este formulată în termenul de prescripție.

Din perspectiva criticilor privind încălcarea autorității de lucru judecat a celor două hotărâri invocate de recurentă, încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte notează că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat; altfel spus, lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că între părți s-au derulat mai multe procese, însă hotărârile pronunțate în acestea nu determină concluzia la care au ajuns cele două instanțe de fond.

Deși recurenta susține că dezlegările date prin sentința civilă nr. 11449/30.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu pot fi reținute în prezenta cauză, întrucât examinează doar teoretic două ipoteze posibile, verificarea acesteia relevă faptul că unele aspecte dezlegate prezintă legătură cu prezenta cauză, astfel că se impun cu putere de lucru judecat.

Astfel, în ultimele două paragrafe ale considerentelor acestei sentințe, judecătoria reține că dreptul de creanță asupra dividendelor ce trebuiau distribuite anterior decesului testatorului se cuvin celorlalți moștenitori, nefiind obiect al legatului instituit de defunct în favoarea reclamantei din acel proces (B.), iar dividendele ce trebuiau distribuite ulterior se cuvin reclamantei, devenită proprietar al părților sociale, de la data deschiderii moștenirii, aceasta având la îndemână aceleași instrumente pe care le-ar fi avut și defunctul, dacă mai era în viață.

Totodată, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, "dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat (...) dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se pot plăti în mod opțional trimestrial în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale (...)".

Așadar, stabilirea modului de utilizare a profitului este de competența adunării generale a asociaților, care poate hotărî fie reinvestirea lui în societate, pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare și mărire a capitalului de lucru, fie să distribuie dividende. Până la adoptarea unei asemenea decizii, asociații au doar vocația de a primi sume cu acest titlu, iar dreptul lor de creanță asupra societății se naște doar la data la care distribuirea dividendelor a fost aprobată de adunarea generală a asociaților.

În cauză, deși C. S.R.L. a înregistrat profit în anii anteriori decesului lui G., survenit la 22.05.2016, asociații nu au adoptat o hotărâre privind utilizarea lui, până la respectiva dată.

Abia ulterior, noul asociat unic a adoptat decizia nr. 10/03.04.2017, prin care a aprobat plata sumei de 1.200.000 RON brut din profitul societății, cu titlu de dividende, din care 600.000 RON către moștenitorii lui G..

Așa fiind, ziua de 03.04.2017 marchează data nașterii dreptului la dividende și pentru identificarea titularului acestui drept, se impune analiza actelor juridice pentru cauză de moarte întocmite de G. și a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul care a avut ca obiect dezbaterea succesiunii sale.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin testamentul autentificat sub nr. x/03.10.2013 de Biroul Individual Notarial I., modificat prin codicilul nr. 990/06.05.2016, defunctul G. a instituit trei legate cu titlu particular în favoarea numitei B., unul dintre acestea având ca obiect toate cotele sale de participare la șapte societăți, printre care și S.C. C. S.R.L., cu toate drepturile și obligațiile decurgând din deținerea acestor cote, iar pentru restul averii sale mobile și imobile a instituit legatari universali pe copiii săi, reclamantul A. și pârâta E..

Totodată, prin ultimul paragraf al considerentelor sentinței civile nr. 11449/30.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că dividendele ce trebuiau distribuite ulterior decesului defunctului se cuvin reclamantei B., devenită proprietar al părților sociale de la data deschiderii moștenirii, dezlegare nesocotită de către instanța devolutivă de control judiciar în prezenta cauză.

Având în vedere considerentele reținute, sunt fondate motivele de casare fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care va stabili, în urma reanalizării probatoriului, a art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu respectarea puterii de lucru judecat a sentinței anterior menționate și a dezlegărilor obligatorii oferite de prezenta decizie, măsura în care reclamantul este îndreptățit să primească dividendele a căror distribuire a fost aprobată prin decizia asociatului unic din 03.04.2017, reevaluând, astfel, dispoziția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale active, care, în sensul art. 36 C. proc. civ., presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 578/05.04.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.