ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 687/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 08.04.2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să le achite suma de 1.300 euro lunar, pentru perioada cuprinsă între 08.04.2016 și 08.04.2019, cu titlu de daune-interese, pentru lipsa de folosință a locuinței lor, identificată prin datele cadastrale în cuprinsul cererii, dar și pentru acoperirea daunelor morale, precum și cele care se vor acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința aflată în discuție; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18.06.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal.

În etapa regularizării cererii de chemare în judecată, prin încheierea din 14.11.2019, pronunțată în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ., prima instanță a anulat capătul de cerere privind daunele morale.

La 30.12.2019, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea pârâtei, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 09.07.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului C., decedat, respectiv a numiților D. și E.; totodată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1956/08.07.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 39.046 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, pentru perioada 08.04.2016-23.10.2020 și a sumei de 11.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Apelul promovat de către Agenția Națională pentru Locuințe împotriva acestei sentințe civile a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 184/09.02.2023.

Împotriva acestei din urmă decizii, Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de solicitarea reclamanților de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosință; în consecință, a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A susținut că obligația de construire și predare a locuinței a fost asumată de antreprenorul general, conform contractului de construire nr. x/03.06.2004 încheiat cu reclamanții, act juridic care prevedea și plata de penalități pentru neexecutarea acestei obligații. Recurenta a mai arătat că, prin contractul de mandat pe care l-a încheiat cu titularii acțiunii, și-a asumat doar obligația de a urmări executarea lucrărilor, iar din procesul-verbal de predare-primire, înregistrat sub nr. x/17.11.2017, beneficiarul a recunoscut că lucrările de construire și instalații sunt executate conform proiectului și a decis să preia imobilul în regie proprie, la stadiul fizic existent, devenind exclusiv responsabil pentru finalizarea lucrărilor și exonerând-o de orice răspundere privind alte lucrări suplimentare, așa încât apreciază că și-a îndeplinit obligațiile asumate și nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează interpretarea contractului și contractul de mandat și a celor prevăzute de Legea nr. 152/1998.

Astfel, a arătat că, prin prisma prevederilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, dar nesocotind art. 983 din același cod, instanța de apel a calificat greșit obligația sa, ca fiind una de rezultat, procedând la interpretarea unor clauze contractuale clare, care nu erau susceptibile de lămurire; totuși, dacă ar fi aplicat coroborat cele două reguli de interpretare, instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că pretinsa clauză neclară trebuia interpretată în favoarea sa, ca parte care se obligă, iar nu împotriva ei.

Din perspectiva aplicării greșite a Legii nr. 152/1998, autoarea căii de atac a susținut că atribuțiile stabilite legal în sarcina sa nu pot influența natura juridică a contractului de mandat, acesta fiind singurul raport juridic generator de obligații în sarcina sa și cauza juridică a acțiunii reclamanților. A subliniat faptul că, reținând norme care reglementează funcționarea Agenției Naționale pentru Locuințe, așadar exterioare contractului de mandat pe care a fost fundamentat demersul judiciar al reclamanților, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu depășirea limitelor învestirii.

În continuare, a expus competențele pe care i le-a atribuit legea și a arătat modul particular în care și le-a exercitat în cadrul proiectului de realizare a cartierului Henri Coandă, în colaborare cu alte instituții ale statului implicate în același proiect, urmărind să sublinieze că, față de reclamanți, obligațiile sale sunt trasate exclusiv prin contractul de mandat, ce reprezintă legea părților, conform dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, apreciind astfel că nu pot fi contopite cu cele asumate de ceilalți participanți la realizarea proiectului, după cum a reținut eronat instanța de apel.

În concret, Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că nu este, în niciunul dintre programele desfășurate, dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național și nici finanțator al lucrărilor de construcții și instalații, motiv pentru care a considerat că nu poate răspunde pentru nefinalizarea la termen a locuinței reclamanților, cât timp nu și-a asumat în mod expres această obligație, ci doar pe cea de a urmări finalizarea lucrărilor.

De aceea, a conchis că actul de mandat pe care l-a semnat cu reclamanții nu poate fi completat cu obligațiile sale legale, nici cu cele cuprinse în alte convenții asumate în cadrul respectivului proiect, iar trimiterea din preambulul contractului la Legea nr. 152/1998 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la prevederile art. 973 și art. 1.073 din C. civ. de la 1864.

Recurenta a criticat decizia atacată și sub aspectul interpretării greșite a prevederilor contractului de mandat în raport cu celelalte contracte încheiate de către reclamanți, arătând că instanța de apel a stabilit culpa sa pe baza numai a unor elemente externe actului încheiat, creând o legătură superficială a acestuia cu alte acte semnate de autorii cererii de chemare în judecată cu alte instituții, extinzând în mod nepermis asupra sa obligațiile proprii acelor contracte, fără însă să aplice și clauzele exoneratoare de răspundere cuprinse în acele convenții.

Cu privire la natura obligaților asumate prin contractul de mandat și la condițiile răspunderii civile delictuale, a arătat că și-a asumat o obligație de diligență, iar mandatul special acordat trebuie interpretat restrictiv. A precizat că în cazul unor asemenea obligații, răspunderea poate fi angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență și că ea nu se prezumă, sarcina probei revenind creditorului. De aceea, în opinia recurentei, împlinirea termenului fără ca locuința să fie gata nu prezumă culpa sa, care trebuia dovedită de intimați.

Însă, cum finalizarea și predarea construcției sunt obligații asumate de antreprenorul general prin contractul de construire semnat cu reclamanții, rezultă că o atare răspundere nu poate fi decât în sarcina constructorului, iar nu a mandatarului, care trebuia numai să primească locuința la cheie și să o predea beneficiarilor.

Din aceeași perspectivă, recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut distincție între cele două contracte, pe criteriul naturii și al obiectului lor, consecința fiind schimbarea conținutului actului juridic analizat.

A precizat că un argument suplimentar care conduce la excluderea culpei sale rezultă din art. 13 din contractul de mandat, potrivit căruia în cazul în care antreprenorul general se află în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, împrejurare care consolidează concluzia că obligațiile pe care și le-a asumat sunt de diligență.

Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, a arătat că aceasta nu poate fi reținută, întrucât nu i se poate atrage răspunderea pentru fapta altuia, specifică răspunderii civile delictuale; or, în cauză, răspunderea este una contractuală.

Recurenta a mai invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor privind îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, subliniind faptul că obligația de diligență privind urmărirea executării lucrărilor a fost îndeplinită, după cum a dovedit în cauză, prin depunerea procesului-verbal de predare-primire a locuinței nr. x/17.11.2017, prin care beneficiarul A. a recunoscut că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunilor sale, iar la aceeași dată a și preluat imobilul, precizând expres în acest înscris că este direct răspunzător pentru finalizarea lucrărilor de construire și că Agenția Națională pentru Locuințe este exonerată de orice răspundere privind execuția lucrărilor suplimentare. Totodată, a relevat faptul că din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat, în mod clar, faptul că imobilul era deja locuit.

De aceea, a apreciat greșit raționamentul instanței de apel potrivit căruia opțiunea reclamantului de a finaliza locuința în regie proprie nu prezintă relevanță, atât timp cât obligațiile asumate de pârâtă sunt de rezultat.

Totodată, autoarea căii de atac a subliniat că, în lipsa unei clauze penale în contractul de mandat, care să prevadă, similar celei din contractul de construire, plata unor despăgubiri pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor, răspunderea sa a fost, în mod nelegal, reținută.

În continuare, în susținerea excluderii răspunderii sale, a prezentat demersurile întreprinse față de autoritățile locale implicate în realizarea proiectului și înscrisurile care constată aceste diligențe, precum și rezultatele obținute.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titulara recursului a imputat instanței de apel încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, arătând că nu au fost analizate înscrisurile depuse și apărările formulate privind acțiunile întreprinse și stadiul utilităților din zona 1, lot x, unde este situată locuința reclamanților, aspecte care reies și din raportul de expertiză efectuat în cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a stabilit răspunderea sa în temeiul unor dispoziții ce reglementează activitatea Agenției Naționale pentru Locuințe, iar pe de altă parte, pe baza contractului de mandat, însă în raport cu prevederi străine acestuia.

Totodată, a arătat că, sub aspectul naturii obligațiilor sale, curtea de apel a reținut că sunt de rezultat, pentru ca ulterior să analizeze îndeplinirea acestora prin raportare la cele de diligență, apreciind că eforturile depuse nu au fost suficiente, dar și că sunt irelevante demersurile întreprinse, față de împrejurarea calificării acestora drept obligații de rezultat.

În opinia acesteia, decizia atacată nu cuprinde argumente pentru calificarea ca fiind de rezultat a obligației rezultând din contractul de mandat, care generează esențialmente obligații de diligență, și nici temeiul legal pentru o asemenea calificare, astfel că raționamentul judiciar nu este cu claritate exprimat, generând îndoieli asupra imparțialității judecătorului și calității actului de justiție, cu încălcarea garanțiilor impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat în principal, nulitatea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) același cod, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a stabilit că nulitatea invocată de către intimații-reclamanți nu întrunește cerințele unei veritabile excepții procesuale, în sensul dispozițiilor art. 245 C. proc. civ., argumentele prezentate urmând a fi avute în vedere la deliberare.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține, în mod prioritar, față de excepția lipsei calității procesuale pasive invocată prin cererea de recurs, că aspectele expuse în susținerea acestei pretinse excepții urmăresc aceeași finalitate ca și calea de atac declarată, respectiv exonerarea autoarei recursului de la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, astfel că ele nu întrunesc cerințele unei excepții procesuale; în consecință, le califică drept critici dezvoltate în susținerea recursului, ce vor fi avute în vedere în procesul de deliberare. Se impune și precizarea că Agenția Națională pentru Locuințe, în considerarea calității sale de autoare a recursului, nu poate invoca o excepție, mijloc procesual pus de art. 245 C. proc. civ. la îndemâna pârâtului/intimatului, ci are la dispoziție doar calea acțiunii, care, adaptată căii extraordinare de atac, se manifestă sub forma motivelor de recurs.

În continuare, reține că, deși criticile formulate sunt subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., cea reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este invocată formal, întrucât recurenta nu a prezentat argumente pertinente care să vizeze încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Memoriul de recurs relevă, în acest context, nemulțumirea părții față de aspectele de fapt reținute prin decizia atacată, cu referire expresă la aprecierea probelor din care rezultă stadiul lucrărilor de construire și al celor privind utilitățile din zona în care este situată locuința ce trebuia predată reclamanților.

Pe de altă parte, ipoteza prevăzută de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune fie o contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, fie o contrarietate dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În speță, criticile recurentei aduc în dezbatere calificarea obligațiilor sale ca fiind de rezultat, deși în analiza modului de îndeplinire a acestora instanța a folosit criterii specifice celor de diligență, dar și temeiul de drept reținut, în sensul indicării atât a dispozițiilor legale ce guvernează funcționarea recurentei, cât și a contractului de mandat, însă prin raportare la prevederi străine acestuia.

Această motivare conduce la concluzia invocării formale a cazului de casare dedus analizei, întrucât, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii în decizia atacată, autoarea căii de atac pune în discuție modul în care instanța de apel a analizat natura obligațiilor asumate față de reclamanți, a apreciat probatoriul administrat în scopul dovedirii îndeplinirii îndatoririlor contractuale și a statuat asupra temeiniciei pretențiilor intimaților, urmărind, în realitate, o reevaluare a situației de fapt și a probelor dosarului cu privire la obligațiile contractuale în litigiu, asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat. Prin urmare, nu există argumente contradictorii ale instanței devolutive de prim control judiciar, raționamentul acesteia relevând obligațiile părților, așa cum rezultă din convenția încheiată sau din prevederile legale în materie cu care aceasta se completează.

Ultimul motiv de recurs deduce spre soluționare instanței de recurs chestiunea pretinsei aplicări greșite a normelor de drept material, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, autoarea căii de atac critică reținerea, în apel, a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat ca fiind de rezultat, susținând că acestea ar fi de diligență, întrucât s-a obligat față de mandanți doar să urmărească executarea și finalizarea locuinței, nu și să efectueze lucrările necesare în acest scop, nici pe cele privind utilitățile. Totodată, a subliniat că aceste obligații incumbă antreprenorului general, cu care reclamanții au semnat un contract separat, dar și celorlalte autorități locale și societăți implicate în proiect, iar Agenția Națională pentru Locuințe nu poate fi ținută să repare prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligațiilor altor persoane, pentru că răspunderea sa este limitată de clauzele contractului de mandat.

Contrar argumentelor recurentei, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect normele legale privind interpretarea contractelor, în mod special cu referire la contractul de mandat încheiat între părți, dar și prin raportare la celelalte convenții încheiate pentru realizarea proiectului Henri Coandă.

Sub acest aspect, constată că părțile au încheiat contractul de mandat nr. x/06.05.2004, guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe, cu scopul de a dezvolta construcția de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea, prin programe proprii, a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată, prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice evocate prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau guvernamentale. Cu privire la lucrările de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Așadar, obligațiile recurentei nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, cu respectarea termenului asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul încheiat cu reclamanții, în temeiul Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanților, contractul părților fiind unul complex, care cuprinde și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare.

Prin acest contract, reclamanții au împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru a fi realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților, deschise la F. S.A., în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenția Națională pentru Locuințe pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Prin urmare, rolul recurentei în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimaților nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc. În temeiul contractului de mandat, Agenția Națională pentru Locuințe are atribuții de coordonare a proiectului imobiliar.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestora, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, cu privire la modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că locuința corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

În acest context legal și contractual, recurenta era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 din C. civ. de la 1864, corect aplicate în cauză.

Nefinalizarea, de către recurentă, la termenul agreat a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități și a infrastructurii, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reflectă încălcarea culpabilă, de către mandatar, a obligațiilor față de mandant, de natură să-i atragă răspunderea patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel, ca urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale. Așa fiind, Agenția Națională pentru Locuințe nu poate susține că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta ar trebui să fie atrasă răspunderea doar a antreprenorului general.

De altfel, recurenta s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar celelalte părți cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel, examinând în concret clauzele contractului de mandat și invocând dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, că obligația asumată de mandatară prin art. 1 din contract este una de rezultat, întrucât presupune atingerea unui scop și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens. Din actele dosarului și statuările instanței devolutive de control judiciar, rezultă că nu s-a făcut dovada că Agenția Națională pentru Locuințe și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități și de infrastructură, astfel că subzistă obligația de predare a bunului în sarcina acesteia, nepredarea fiind o faptă ilicită care a generat un prejudiciu în patrimoniul intimaților.

Nu pot fi reținute nici argumentele prin care autoarea căii de atac invocă neluarea în seamă a unor procese-verbale de recepție, încheiate în perioada octombrie 2018- iunie 2022 cu autoritățile locale și a procesului-verbal încheiat cu reclamantul A., întrucât aceste înscrisuri au fost analizate de instanța de prim control judiciar, care a reținut că nu probează recepția finală a locuinței, în sensul predării beneficiarilor în stadiul de a fi folosită, astfel că nu pot exonera pe recurentă de îndeplinirea obligațiilor asumate prin convențiile încheiate, în ansamblul lor.

Totodată, susținerile autoarei căii de atac privind o apreciere greșită asupra stadiului lucrărilor de utilități și infrastructură, din cauza identificării pretins eronate a lotului pe care este situată locuința reclamanților, urmează a fi înlăturate, întrucât considerentele deciziei atacate relevă faptul că examinarea înscrisurilor și a expertizei au permis identificarea exactă a locației imobilului în litigiu, precum și a lucrărilor efectuate, care nu erau finalizate.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

Va respinge și cererea intimaților, de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că aceștia nu au depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 184/09.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.