ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 375/2024

Ședința publică din data de 20 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș la 18.09.2014, sub nr. x/2014, reclamanta IMUC S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D., E. și F., constatarea concurenței neloiale săvârșite de aceștia pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) și h) din Legea nr. 11/1991 și art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) și g) din Legea nr. 21/1996 și obligarea pârâților la plata de daune materiale în cuantum de 154.000 RON și daune morale în cuantum de 2.640.000 RON.

În drept, a invocat art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) și h) din Legea nr. 11/1991 și art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) și g) din Legea nr. 21/1996.

Pârâta A. S.R.L., prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 23.10.2014 a invocat excepția de netimbrare a cererii cu privire la daune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că afirmațiile reclamantei nu sunt nici adevărate și nici probate, că ipotezele din temeiurile de drept invocate nu se regăsesc în conținutul faptelor pretinse, iar unele nu se regăsesc nici în conținutul legilor în forma în vigoare la data înregistrării cererii pe rolul instanței. Pârâta a mai susținut că reclamanta nu a enumerat, nici măcar exemplificativ, faptele concrete imputate.

Pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., prin întâmpinările înregistrate la dosar la 21.10.2014 au invocat excepția de netimbrare a cererii cu privire la daune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că reclamanta nu și-a precizat atât în fapt cât și în drept cererea, deoarece nu rezultă în mod concret în ce au constat faptele de concurență neloială imputate.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar la 20.11.2014, pârâții D. și F., iar la 20.10.2014, pârâta E., au invocat excepția de netimbrare a cererii introductive cu privire la daune, și au învederat că reclamanta nu și-a precizat acțiunea în sensul de a arăta care este perioada de timp avută în vedere pentru care reclamă săvârșirea de fapte de concurență neloială și care este modalitatea de calcul a daunelor materiale și morale pe care le pretinde.

Prin încheierea de ședință din 14.05.2015, instanța a respins excepția de netimbrare a acțiunii, invocată de către pârâți prin întâmpinări.

Prin încheierea de ședință din 01.10.2015, față de solicitările pârâților A. S.R.L., D., F., E. formulate prin întâmpinări și reiterate, prin reprezentanții convenționali, la termenul de judecată, instanța i-a pus în vedere reclamantei să precizeze perioada de timp pentru care invocă săvârșirea faptelor de concurență neloială, precum și modul de calcul al daunelor morale și materiale invocate ca prejudiciu.

Astfel, la 29.10.2015, reclamanta a depus la dosar precizări ale cererii de chemare în judecată, în care a arătat că "prin cererea înaintată instanței subscrisa a solicitat constatarea actelor de concurență neloială începând cu 2013 - până în prezent". Cu privire la modul de calcul al daunelor morale și materiale invocate ca prejudiciu, a precizat că "acordarea unei sume de 154.000 RON și a unei sume de 2.640.000 RON este de natură a acoperi prejudiciul suferit prin actele de concurență neloială efectuate de către pârâți", iar în privința daunelor materiale, a arătat că acestea constau în cheltuielile suportate de reclamantă ocazionate de deplasările efectuate pe teritoriul Franței de numiții D., E. și F., cheltuielile ocazionate de pierderea contractelor - sumelor negociate cu beneficiarii francezi, contracte care nu s-au mai încheiat având în vedere intervenția neloială a societăților pârâte și preluarea acestora.

La 26.11.2015 s-a înregistrat la dosar completarea la întâmpinare formulată de pârâții F., D. și A. S.R.L., având în vedere precizările cererii de chemare în judecată. Aceștia au invocat excepția nulității acțiunii, raportat la disp. art. 194 și art. 150 C. proc. civ., excepția de netimbrare a cererii, raportat la art. 197 C. proc. civ., și excepția decăderii din probe, potrivit disp. art. 254 alin. (1) C. proc. civ., art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au învederat, în plus de apărările anterioare, că reclamanta nu precizează despre ce deplasare este vorba și în ce perioadă s-a desfășurat, concret pentru fiecare dintre cei trei salariați, în realitate reclamanta indicând nerespectarea obligațiilor de serviciu de către salariații săi în perioada delegării, ceea ce îmbracă firma unui litigiu de muncă, iar o astfel de cerere formulată de reclamantă împotriva pârâtei E. a fost respinsă de instanța specializată în litigii de muncă.

Reclamanta a depus răspuns la completarea la întâmpinare, prin care a răspuns excepțiilor invocate și a arătat că actele de concurentă realizate s-au descoperit ulterior, în urma unui proces penal declanșat pe teritoriul Franței împotriva reclamantei.

Prin încheierea de ședință din 07.04.2016 s-au respins excepțiile invocate de pârâți prin completarea la întâmpinare.

În cauză, s-au administrat: proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, s-au solicitat informații de la I.T.M. Argeș și D.G.R.F.P. Ploiești, proba cu expertiză tehnică judiciară: specialitatea contabilitate.

Prin sentința nr. 478 din 19 iulie 2021, Tribunalul Specializat Argeș a respins cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta IMUC S.R.L. (anterior S.A.), împotriva pârâților A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D., E. și F.. Totodată, a respins cererea formulată de pârâta E. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta IMUC S.R.L. a formulat apel, învederând că soluția instanței și motivarea acesteia nu corespund dovezilor existente la dosarul cauzei, iar aplicarea normelor de drept a fost realizată în mod greșit.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta E. a formulat apel, susținând că instanța de fond în mod greșit a respins ca neîntemeiată cererea sa privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, contrar dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deși la termenul de judecată din 15.02.2018, apărătorul ales a depus la dosar chitanța de plată a onorariului de avocat în sumă de 2.000 RON.

Prin decizia nr. 257/A-C din 25 mai 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios adminstrativ și fiscal a respins apelul reclamantei IMUC S.R.L. împotriva sentinței nr. 478/19.07.2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații-pârâți F., A. S.R.L., C. S.R.L., B. S.R.L. și D..

Totodată, a admis apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de pârâta E. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

A fost menținută în rest sentința și obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.330 RON către intimata B. S.R.L. și de 1.000 RON către apelanta E..

Împotriva deciziei menționate, reclamanta IMUC S.R.L. a formulat recurs solicitând în principal, admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili în conformitate cu dispozițiile legale obiectul cererii de chemare în judecată atât sub aspectul faptelor deduse judecății și al perioadei în care au fost săvârșite, cât și asupra naturii prejudiciului și a faptelor generatoare ale acestuia, precum și înlăturarea obligațiilor de plată a cheltuielilor de judecată din apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În secundar, a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și a cererii introductive de instanță, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel și recurs, precum și înlăturarea obligațiilor de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acesteia.

Prin memoriul de recurs, în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a afirmat încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 204 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 din același cod, întrucât instanța nu a stabilit în mod corect obiectul procesului.

În raport de dispozițiile art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., pe care le-a redat, cu privire la situația de fapt și de drept, titulara recursului a susținut că instanța are dreptul doar să pună în discuția părților orice împrejurare și să ceară explicații acestora, fără ca prin aceste măsuri să aducă atingere principiului disponibilității procesului civil, modificând cererea introductivă peste termenele prevăzute de lege și fără a obliga partea să își manifeste voința în acest sens.

Or, a susținut că instanța de fond exact acest lucru l-a făcut, iar instanța de apel i-a validat raționamentul deoarece, prin cererea introductivă înregistrată la dosar la 18.09.2014 a solicitat constatarea concurenței neloiale pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 coroborat cu art. 4 lit. e), f) și h) din Legea nr. 11/1991 și ale art. 2 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 5 pct. 1 lit. f) și g) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data formulării cererii introductive.

Învederând că ulterior, la solicitarea instanței, respectiv la 29.10.2015, a formulat cererea precizatoare prin care a arătat că perioada pentru care solicită constatarea faptelor de concurență neloială începe cu anul 2013 și până în prezent, recurenta a susținut însă că, din punct de vedere procedural, această precizare nu reprezintă o modificare a cererii introductive de instanță, astfel că termenul "prezent" trebuia calificat ca fiind data cererii introductive, respectiv 18.09.2014. Mai mult decât atât, în condițiile în care pârâții s-au opus acestei precizări pe care au considerat-o modificare, în accepțiunea recurentei, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în conformitate cu dispozițiile legale.

În acest sens, a afirmat că art. 204 C. proc. civ. permite modificarea cererii până la primul termen de judecată, fără acordul pârâtului, iar după acest termen numai cu acordul expres al pârâtului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. În consecință, a susținut că, întrucât instanța a fost învestită cu cercetarea faptelor de concurentă neloială petrecute în perioada 07.2012-18.09.2014, acesta era obiectul cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, instanța, prin măsura dispusă și care nu este prevăzută de lege, mult după primul termen de judecată, fără acordul expres al celorlalte părți, a determinat-o în mod nelegal să modifice cererea de chemare în judecată și nu a limitat această modificare în funcție de dispozițiile art. 204 C. proc. civ.

Astfel, a considerat că instanța a determinat justificarea aplicării unui act normativ modificat, care nu mai prevedea anumite fapte pe care le-a sesizat, sub acest aspect, apreciind că instanța trebuia să constate și care este ultimul act de executare identificat pentru ca, în funcție de această constatare, să determine legea aplicabilă.

A mai arătat că, în mod firesc, faptele de concurență neloială au încetat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, când s-a încheiat brusc și parteneriatul IMUC și s-au pierdut contactele din străinătate, toate deturnate brusc către A..

Mai mult decât atât, a evidențiat că, deși în repetate rânduri a precizat că solicită atât daune materiale, cât și daune rezultate din scăderea cifrei de afaceri din cauza comportamentului concertat al pârâților, care nu aveau cum să intre în relații comerciale cu aceiași parteneri dacă nu aveau cunoștință de informațiile necesare prin intermediul societății la care au lucrat și/sau cu care au colaborat, instanța nu a clarificat care este solicitarea sa. În același sens, a învederat că inclusiv obiectivele expertizei, contrar opoziției și completărilor formulate de aceasta, diferă de obiectul cererii sale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în opinia sa, normele de drept material încălcate sunt cele cuprinse în art. 2 alin. (1), (2) lit. a)-c), art. 4 lit. a)-h) din Legea nr. 11/1991 (forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 pct. 1 lit. a) și art. 5 pct. 1 lit. a)-g) din Legea nr. 21/1996, art. 21, art. 22, art. 23 și art. 39 Codul muncii, art. 6 C. civ.

Potrivit recurentei, chiar și în situația în care perioada de timp supusă analizei ar fi fost până în anul 2015, legea substanțială aplicabilă procesului trebuia să fie cea în vigoare la data săvârșirii faptelor de concurență neloială, deci atât în anii 2012, 2013, cât și în anul 2014, dar după ce respectivele fapte ar fi fost constatate deoarece sunt fapte diferite.

A arătat că în mod greșit instanța a presupus că faptele sunt "continue" și se epuizează printr-un ultim act de executare care este stabilit de judecător nu în concret, ci prin raportare la data precizării cererii.

Nu în ultimul rând, a apreciat că instanța a aplicat în mod greșit principiul aplicării în timp a legii civile - art. 6 C. civ. - potrivit căruia, faptele petrecute sub imperiul legii vechi sunt supuse regimului juridic statuat prin aceasta, iar legea nouă nu retroactivează.

În speță, recurenta susține că faptele de concurență neloială imputate pârâților sunt cu executare uno ictu sau, în cel mai rău caz, s-au epuizat înainte de 09.08.2014, data modificării Legilor nr. 11/1991, respectiv nr. 21/1996 astfel că, formele celor două legi aplicabile nu erau cele de la 29.10.2015, cum greșit a considerat prima instantă.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța a făcut o gravă confuzie între concurența neloială și clauza de neconcurență din dreptul muncii, fără a face vorbire despre obligația de fidelitate (loialitate și neconcurentă) din aceeași ramură de drept.

Astfel, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) lit. d) Codul muncii, salariații au obligația de fidelitate față de angajator, care include obligația de loialitate și de neconcurență față de acesta atâta vreme cât contractul individual de muncă este în vigoare. Or, a susținut că instanța a confundat aceste obligații cu clauza de neconcurență, care se aplică după încetarea contractului individual de muncă.

Totodată, a învederat că înființarea de societăți comerciale cu același obiect de activitate în paralel, în timpul executării contactului individual de muncă și deturnarea salariaților și a clienților angajatorului, direcționându-i către societatea astfel creată, reprezintă fapte de concurență neloială săvârșite de către societatea A. prin intermediul reprezentanților săi și a altor persoane salariate ale acesteia față de IMUC S.R.L.

A mai precizat că, în prezenta cauză, pârâții persoane fizice stau în judecată în calitatea lor de reprezentanți și salariați ai societății A. și li se cere angajarea răspunderii în temeiul legilor concurenței astfel că aceștia nu stau în judecată în calitate de foști salariați ai IMUC S.R.L. și nu li se cere antrenarea răspunderii în temeiul legislației muncii. Încălcarea legislației muncii stă, potrivit recurentei, la baza faptelor de concurență neloială și poate fi sancționată și distinct deoarece cele două tipuri de răspundere nu se exclud, iar în acest domeniu al concurenței chiar se întrepătrund, calitatea de salariat al unui concurent fiind necesară pentru accesul la informații confidențiale care pot fi folosite în scopuri nelegitime cum este cazul obținerii unor avantaje prin concurentă neloială.

Mai mult decât atât, recurenta a afirmat că instanța nu a observat că în fișa postului pârâtului F., parte integrantă din contractul individual de muncă, este interzisă în mod expres concurența.

Totodată, a susținut că raționamentul instanței conform căruia această clauză nu există este greșit, deoarece, în accepțiunea recurentei, ea se aplică pe durata existenței contractului individual de muncă, această concluzie fiind evidentă prin aplicarea principiului interpretării contractelor în sensul de a produce un efect.

În continuare, arătând care au fost datele la care a avut loc încetarea contractelor celor trei pârâți, salariați ai IMUC S.R.L., recurenta a învederat că, în perioada 2011-2014, cei trei au încălcat obligațiile de fidelitate față de angajator pentru a avantaja societatea concurentă A., săvârșind astfel fapte de concurență neloială împreună cu ceilalți pârâți.

În ceea ce privește fondul, respectiv faptele de concurență neloială, recurenta a subiliniat că cele de mai sus trebuie corelate cu alte aspecte ale litigiului.

În acest sens, a precizat că, din istoricul A. S.R.L., obținut de la Oficiul Registrului Comerțului Argeș la 04.03.2021, la fila x/32 se observă că societatea și-a completat codurile CAEN la 29.03.2013, cu doar 2 luni înainte de încheierea primului contract cu A.. Astfel, A. S.R.L., pe lângă activitatea de comerț pentru care era autorizată până atunci, a solicitat completarea codurilor CAEN existente cu acele coduri CAEN privind activitatea de construcții pe care o desfășura IMUC S.R.L. atât în țară, cât și în Franța.

Prin urmare, recurenta a subliniat că A. S.R.L., dintr-o firmă cu activitatea de comerț, înființată în anul 1998, unde asociat este pârâtul F. împreună cu soția sa G., își completează codurile CAEN cu cele specifice activității de construcții, chiar la 29.03.2013, acesta fiind încă angajat al societății IMUC S.R.L.

Totodată, a corelat cele relevate cu faptul că, în anul 2013, 12 salariați ai săi au devenit salariați ai societății A. S.R.L., începând din luna aprilie 2013, cu date extrase de pe site-ul A.N.A.F. și cu alte aspecte de fapt care, în accepțiunea sa, atestă o deturnare a clienților și atragerea salariaților IMUC S.R.L.

Nu în ultimul rând, a învederat că trebuie analizată cauza penală din Franța, aspect pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la concluziile procurorului prin care s-a reținut că actele administrative întocmite pentru angajații IMUC S.R.L., racolați, poartă aceleași semnături și scriituri olografe, fiind ale acelorași persoane, respectiv pârâții D., Bănică și E..

În concret, recurenta a arătat că salariații IMUC S.R.L., E., Bănică și D. au acționat în paralel, întocmind actele necesare angajării forței de muncă în străinătate atât pentru IMUC S.R.L., cât și pentru alte societăți, contrar concurenței loiale, fără știrea angajatorului IMUC S.R.L.

În continuare, referindu-se la probele administrate, în special la raportul de expertiză, autoarea recursului a susținut, pe de o parte, că acesta este neconcludent în sine, iar pe de altă parte, că obiectivele stabilite de instanță nu conduc la dezlegarea pricinii. În acest sens, a detaliat cele 4 obiective ale expertizei.

În altă ordine de idei, referindu-se la art. 4 din Legea nr. 11/1991, recurenta a admis că acest articol prevede fapte care constituie contravenții, însă, consideră că instanța a greșit atunci când le-a înlăturat de la aplicare, deoarece ele reprezintă fapte generatoare de prejudicii sancționabile atât contravențional (au anumită gravitate în ochii legiuitorului), cât și civil (pentru prejudiciile cauzate).

Totodată, a susținut că, și de această dată, instanța a validat în mod eronat raționamentul tribunalului, arătând că, în lipsa unor contracte negociate cu partenerii francezi nu se pot dovedi faptele de concurență neloială, or, din ansamblul probator, rezultă că, în timp ce erau salariații IMUC S.R.L., pârâții E. și Bănică, în concurs cu A. și cu ceilalți pârâți, au deturnat salariații IMUC S.R.L. către A. și C., salariați specializați într-un anumit tip de sudură cerut de partenerii francezi, pentru ca, ulterior, să preia direct prin societatea A. la care sunt asociați, contractele din piața din Franța care, în mod tradițional, erau atribuite acesteia, înlăturând-o, fie și temporar, de pe piața franceză.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 08, respectiv la 16.09.2022, au fost înregistrate la dosar întâmpinările formulate de intimatele-pârâte B. S.R.L. și C. S.R.L., prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca nul, din perspectiva neîncadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate invocate, iar în subsidiar ca nefondat, întrucât nici prevederile art. 204 și nici cele ale art. 22 C. proc. civ. nu reprezintă reguli de procedură ce ar putea atrage sancțiunea nulității în cazul nerespectării acestora, iar criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează chestiuni de stabilire a situației de fapt și interpretarea probatoriului, excluse de la analiza instanței de recurs. Totodată, au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor anexate.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 03.10.2022, intimații-pârâți D. și F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, opinând, în esență, că aspectele invocate vizează legalitatea hotărârii atacate numai la nivelul aparenței, pentru că, în realitate, criticile se referă la netemeinicia acesteia. Cu privire la cheltuielile de judecată, au învederat că le vor solicita pe cale separată.

La 04.10.2022, intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, deoarece aspectele invocate în susținerea motivelor de nelegalitate vizează exclusiv aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii, și nu de nelegalitatea acesteia, iar în subsidiar, ca nefondat. Cu privire la cheltuielile de judecată, au învederat că le vor solicita pe cale separată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Niciuna dintre părți nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 13 februarie 2024.

La termenul de judecată fixat pentru judecarea recursului, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 20 februarie 2024.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizând încălcarea normelor de procedură, respectiv a dispozițiilor art. 22 coroborate cu art. 204 C. proc. civ., subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate.

Parcursul procesual al dosarului relevă că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Arges la 18.09.2014, reclamanta a chemat în judecată pârâții, solicitând instanței să constate concurența neloială săvârșită de aceștia pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) și h) din Legea nr. 11/1991 și art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) și g) din Legea nr. 21/1996, cu consecința obligării pârâților la plata de daune materiale în cuantum de 154.000 RON și daune morale în cuantum de 2.640.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că actele de concurență neloială constau în "răspândirea de afirmații defăimătoare, racolarea de personal în scopul destabilizării activității societății, limitarea participării la concursuri de ofertă în urma unor înțelegeri netransparente, deturnarea clientelei, practici comerciale care contravin uzanțelor normale".

În raport de susținerile pârâților din cuprinsul apărărilor formulate, referitoare la faptul că reclamanta nu a precizat care este perioada de timp avută în vedere pentru care reclamă săvârșirea faptelor de concurență neloială și care este modalitatea de calcul a daunelor pe care le pretinde, la termenul din 01.10.2015, instanța i-a pus în vedere reclamantei să precizeze perioada de timp pentru care invocă săvârșirea faptelor de concurență neloială și modul de calcul al daunelor morale și materiale invocate ca prejudiciu.

În acest context, prin cererea depusă la dosar în ședința publică din 29.10.2015, reclamanta și-a precizat cererea introductivă, învederând că "prin cererea înaintată instanței subscrisa a solicitat constatarea actelor de concurență neloială începând cu 2013 - până în prezent", iar în privința daunelor materiale a arătat că acestea sunt reprezentate de cheltuielile ocazionate de deplasările efectuate pe teritoriul Franței de pârâții D., E. și F., cheltuielile ocazionate de pierderea contractelor - sumelor negociate cu beneficiarii francezi, contracte care nu s-au mai încheiat având în vedere intervenția neloială a societăților pârâte și preluarea acestora.

Față de perioada precizată de reclamantă, prima instanță, prin sentința pronunțată, a reținut că "deoarece reclamanta nu a arătat în concret data/perioada pentru fiecare faptă, ci doar intervalul 2013-29.10.2015, urmează a se avea în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015, moment apreciat ca fiind cel al epuizării faptelor deduse judecății de față" și, procedând în continuare la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapte de concurență neloială, a concluzionat că aspectele de fapt invocate de reclamantă referitoare la pârâți, ca autori ai unor fapte de concurență neloială, nu au reieșit din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu proba cu interogatoriul, cu proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, precum și cu prezumțiile simple, probatoriul administrat nesusținând ipoteza săvârșirii de către pârâți a faptelor imputate. Pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată.

Prin cererea de apel, reclamanta a criticat soluția instanței de fond susținând că cererea de precizare a perioadei nu reprezenta o modificare a cererii introductive de instanță, iar termenul "prezent" trebuia calificat ca fiind data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2014 și nu cel al formulării cererii precizatoare. Totodată, a afirmat că, atât timp cât pârâții s-au opus acestei precizări, pe care au considerat-o modificare, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în conformitate cu dispozițiile legale. În consecință, a solicitat să se constate că instanța a fost învestită cu cercetarea faptelor de concurență neloială petrecute în perioada 07.2012-18.09.2014.

Instanța de control judiciar a respins acest motiv de apel reținând că, atât timp cât reclamanta, nici prin acțiunea formulată și nici prin precizarea depusă la solicitarea instanței nu a arătat în concret, pentru fiecare pârât, data/perioada la care au fost săvârșite faptele de concurență neloială, ci doar a indicat intervalul 2013-prezent, în mod corect prima instanță a avut în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015, considerat ca cel al epuizării faptelor deduse judecății.

În prezenta cale de atac recurenta-reclamantă impută instanțelor devolutive faptul că au depășit limitele stabilite de dispozițiile art. 22 C. proc. civ. corob. cu cele ale art. 204 din același cod, întrucât nu au stabilit în mod corect obiectul procesului, iar prin măsura dispusă, neprevăzută de lege, mult după primul termen de judecată, fără acordul expres al celorlalte părți, prima instanță a determinat-o să își modifice cererea introductivă și astfel tribunalul să justifice aplicarea unui act normativ modificat care nu mai prevedea anumite fapte sesizate.

Instanța Supremă reține că, pentru a răspunde criticii formulate, trebuie lămurit dacă instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 22 C. proc. civ., precum și dacă, în analiza efectuată, principiul disponibilității a fost respectat.

Astfel, principiul disponibilității este consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Înțelesul acestui text trebuie coroborat cu dispozițiile art. 9 din același cod, conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, obligația instanței fiind de a clarifica cererea de chemare în judecată pentru a se pronunța asupra petitului dedus judecății. În situația în care există neconcordanțe între obiectul cererii și explicitarea acestuia prin conținutul și argumentele aduse, este necesar ca instanța să solicite reclamantului lămuririle necesare, pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar inițiat de acesta.

În speță, întrucât existau nelămuriri cu privire la faptele de concurență neloială imputate fiecărui pârât, cât și cu privire la perioada de timp pentru care s-a invocat săvârșirea faptelor și modul de calcul al daunelor morale și materiale invocate ca prejudiciu, au impus ca instanța de fond să solicite reclamantei lămuririle necesare, pentru a contura astfel cadrul procesual obiectiv prin raportare la limitele acțiunii inițiate.

Deși precizarea de acțiune înaintată la dosarul cauzei la 29.10.2015 a fost depusă ulterior stabilirii primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, aceasta nu constituia un impediment legal obiectiv în a fi luată în considerare la soluționarea cauzei, câtă vreme această măsură a fost dispusă de instanța de judecată la solicitarea părților, respectiv a pârâților A. S.R.L., D., F., E., astfel cum relevă considerentele încheierii de ședință din 01.10.2015, contrar celor susținute de recurentă.

Prin raportare la conținutul cererii precizatoare, Înalta Curte reține că prin intermediul acesteia nu s-a modificat cererea introductivă sub aspectul obiectului, al cauzei sau al părților, ci doar s-a precizat în mod concret, sub un prim aspect, perioada pentru care reclamanta a solicitat constatarea faptelor de concurență neloială săvârșite de pârâți, respectiv începând cu 2013 - până în prezent.

Așa fiind, nu se poate susține cu temei că sunt incidente dispozițiile art. 204 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de control în mod judicios a validat raționamentul primei instanțe care a decis că a fost învestită legal cu precizările depuse de reclamantă la termenul din 29.10.2015, precizări care nu au valoarea procesuală a unei cereri modificatoare în sensul dispozițiilor menționate, ci reprezintă doar o indicare în concret a perioadei pentru care reclamanta a apreciat că pârâți ar fi săvârșit fapte de concurență neloială.

Cum această cerere nu poate primi valența unei modificări a cererii de chemare în judecată, precizarea cererii putând fi făcută oricând în cursul judecății la prima instanță, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, iar nu numai până la primul termen de judecată (ca în cazul cererii modificatoare), rezultă că în mod corect a stabilit instanța de fond coordonatele trasate de reclamantă prin cererea precizatoare stabilind limitele procesului și individualizând obiectul acestuia, astfel cum a stabilit curtea de apel care a conchis în mod legal că în speță tribunalul, față de precizarea depusă în care nu s-a arătat în concret data/perioada pentru fiecare faptă, ci doar s-a indicat intervalul 2013-prezent, a avut în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015.

Reținând aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate și argumentele recurentei prin care susține că instanța nu a limitat această modificare în funcție de dispozițiile art. 204 C. proc. civ., deoarece interdicția de modificare a cererii de chemare în judecată dincolo de primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, are în vedere disciplinarea conduitei procesuale a părților de a nu formula, într-un stadiu tardiv al procesului (eventual, după administrarea unor probe, circumscrise unor teze probatorii care să tindă la a susține pretențiile și apărările formulate deja), cereri care să deturneze sensul și scopul cererii introductive (completate/modificate în condițiile legii și cu respectarea termenelor legale imperative), care să facă inutile sau ineficace anumite măsuri procedurale dispuse de instanță, probe administrate etc. sau care ar fi de natură să afecteze durata optimă a procesului, garanțiile procedurii echitabile și, nu în ultimul rând, securitatea raporturilor procesuale, întrucât atât instanța cât și părțile sunt obligate la consecvență și coerență procesuală, în sensul celor prevăzute de art. 10 C. proc. civ. (în privința părților) și de art. 22 din același cod (în ceea ce privește instanța de judecată).

În aceste condiții, constată că recurenta-reclamantă se află în situația de a-și invoca propria culpă în susținerea acestei pretinse neregularități, ceea ce contravine dispozițiilor art. 178 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă".

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta reproșează instanței faptul că nu a constatat care a fost ultimul act de executare identificat exact în timp, pentru ca apoi, în funcție de această constatare, să determine legea aplicabilă.

În acest context, se susține că faptele de concurență neloială au încetat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, când s-a încheiat brusc și parteneriatul și s-au pierdut contractele din străinătate, toate deturnate către A..

Constatând că această critică se referă la o împrejurare ce ține de stabilirea stării de fapt, adică de temeinicia iar nu de nelegalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel sunt cele cuprinse în art. 2 alin. (1) și (2) lit. a)-c), art. 4 din Legea nr. 11/1991 (în forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 5 din Legea nr. 21/1996, respectiv cele din art. 21, art. 22, art. 23, art. 39 din Codul muncii și art. 6 din C. civ.

Procedând la verificarea cererii de recurs, se observă că, deși criticile formulate au fost subsumate de recurenta-reclamantă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta reia, de o manieră identică, parte din criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Astfel, argumentele critice dezvoltate în cererea de recurs la punctele 1-5, paginile 7-11, sunt identice cu cele menționate în cuprinsul cererii de apel la punctele 1, 3-6, paginile 2-9, și au fost respinse ca neîntemeiate de către instanța de apel, prin considerentele deciziei expuse în cuprinsul paginilor 12-15.

În acest context al analizei este de menționat că simpla reiterare în cuprinsul memoriului de recurs a acelorași critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe, fără însă a se indica critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.

O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia obiecțiile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță.

Având în vedere că susținerile privind încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) lit. a)-c), art. 4 din Legea nr. 11/1991 (în forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 5 din Legea nr. 21/1996, respectiv cele din art. 21, art. 22, art. 23, art. 39 din Codul muncii și art. 6 din C. civ. nu se grefează și nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, acestea nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de control judiciar.

Examinând în continuare argumentele critice expuse la punctul 6 în memoriu, se constată că recurenta reproșează instanței de apel faptul că în mod greșit a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 4 din Legea nr. 11/1991 deoarece ele reprezintă fapte generatoare de prejudicii sancționabile atât contravențional cât și civil.

Motivul pentru care intanța de apel a respins această critică l-a reprezentat faptul că norma legală în discuție, în forma în vigoare la 29.10.2015, reglementează faptele care constituie contravenție, în măsura în care nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate potrivit legii penale infracțiuni, fapte descrise la lit. a)-d), fără să existe lit. e), f), g) și h) invocate.

Coroborând aceste obiecții cu cele expuse la punctul 1 în memoriu, Înalta Curte constată că ceea ce se impută este faptul că, la soluționarea cauzei, instanța trebuia să aibă în vedere forma legii substanțiale în vigoare la data săvârșirii faptelor, respectiv cea din 2012, 2013 și 2014, și nu cea de la 29.10.2015; prin urmare, recurenta susține că instanța trebuia să aibă în vedere temeiurile de drept în forma pe care acestea le aveau la data introducerii cererii, respectiv la 18.09.2014. Mai precis, recurenta, afirmând că faptele alegate s-au epuizat anterior modificărilor legislative din 09.08.2014, solicită schimbarea situației de fapt reținute de instanțele devolutive și astfel soluționarea cauzei în raport de dispozițiile care reglementau faptele imputate pârâților ca fiind de concurență neloială.

Înalta Curte reamintește că instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o.

Or, prin hotărârea atacată instanța de apel a validat reținerea instanței de fond conform căreia momentul săvârșirii faptei este reprezentat de ultimul act de executare, și, în raport de precizarea reclamantei, a reținut că data de 29.10.2015 a reprezentat momentul săvârșirii ultimului act de executare. Acest aspect constituie o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

În consecință, susținerile recurentei, în acord cu care faptele de concurență neloială s-au epuizat anterior modificărilor legislative din 09.08.2014, astfel că instanțele devolutive trebuiau să aibă în vedere dispozițiile legale aplicabile la 18.09.2014, nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Din această perspectivă, se reține caracterul nefondat inclusiv al criticilor prin care se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 C. civ., ce reglementează principiului aplicării în timp a legii civile, instanțele devolutive aplicând legea în forma de la momentul săvârșirii faptei.

Fiind în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii pronunțate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 483 alin. (3) din același cod limitează controlul instanței de recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu și de temeinicie.

Ceea ce ignoră recurenta-reclamantă este faptul că soluția pronunțată în cauză, în urma analizării vastului probatoriului administrat, a fost de respingere a cererii ca neîntemeiată, deoarece nu s-a dovedit a fi întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru faptele de concurență neloială alegate, și nu pentru motivul că faptele nu ar mai fi fost prevăzute în normele de drept invocate, în forma de la data precizării acțiunii.

Astfel, chiar și în situația în care instanțele devolutive ar fi analizat pretinsele fapte de concurență neloială prin raportare la normelor de drept invocate în forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2014, soluția pronunțată ar fi fost aceeași, de respingere a cererii ca neîntemeiată, câtă vreme concluzia instanțelor de fond a fost aceea că reclamanta nu a putut dovedi faptele de concurență neloială imputate pârâților.

Stabilind că, în realitate, recurenta-reclamantă se arată nemulțumită de modalitatea în care instanțele devolutive au soluționat cauza dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că obiecțiile expuse la punctul 6, coroborate cu cele menționate la punctul 1 din cuprinsul memoriului nu pot fi primite cu temei.

Printr-o ultimă critică, redată la punctul 7 în cererea de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța a validat în mod eronat raționamentul tribunalului arătând că, în lipsa unor contracte negociate cu partenerii francezi, comenzi ș.a., nu se pot dovedi faptele de concurență neloială, în condițiile în care din ansamblul probator ar reieși că în timp ce erau salariații acesteia, pârâții E. și Bănică, în concurs cu A. și ceilalți pârâți, au deturnat către A. și C. salariații specializați într-un anumit tip de sudură cerut de partenerii francezi, pentru ca apoi să preia direct prin societatea A. la care sunt asociați contractele din piața din Franța, atribuite în mod tradițional acesteia, înlăturând-o, fie și temporar, de pe piața franceză.

Înalta Curte notează că aceste critici referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta cale extraordinară, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente și constatând că ansamblul de critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite întrucât nu s-au dovedit a fi fondate, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.. și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă IMUC S.R.L., împotriva deciziei nr. 257/A-C din 25 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ce privește cererea intimatelor-pârâte C. S.R.L. și B. S.R.L. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte reține dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", și cele ale art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv facturile fiscale seria x nr. x/08.09.2022 și nr. y/08.09.2022 și extrasele de cont din 08.09.2022, respectiv din 15.09.2022, privind plățile efectuate, aflate la filele x, respectiv 70-71 din dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimatele-pârâte a cheltuielilor de judecată în sumă de câte 5.950 RON, reprezentând onorariu avocat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă IMUC S.R.L., împotriva deciziei nr. 257/A-C din 25 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 5.950 RON, către intimatele-pârâte C. S.R.L. și B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2024.