ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca, în baza probatoriului administrat în cauza, să dispună obligarea pârâtei să-i predea în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele bunuri mobile:

1) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare alb, an fabricație 2017, având serie sașiu x, serie motor x;

2) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare gri, an fabricație 2018, având serie sașiu x, serie motor x;

3) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare gri, an fabricație 2017, având serie sașiu x, serie motor x;

4) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare negru, an fabricație 2017, având serie sașiu x, serie motor x;

5) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare alb, an fabricație 2018, având serie sașiu x, serie motor x;

6) autovehiculul marca x, înmatriculat sub nr. x, de culoare gri, an fabricație 2018, având serie sașiu x, serie motor x;

De asemenea, reclamanta a cerut ca pârâta să-i predea contravaloarea bunurilor menționate, în ipoteza în care acestea au fost vândute de către B. S.A. și nu se mai găsesc în patrimoniul acesteia, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 563, art. 566, art. 1230, art. 1683 C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997.

Prin notele scrise înaintate la dosar la 25.11.2019, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

În cauză, s-au administrat: proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu pârâtei.

Prin încheierea de ședință din 17.03.2021, față de înscrisurile înaintate la termen de către pârâtă și a precizărilor formulate oral de către reclamantă, instanța a pus în vedere reclamantei obligația de a depune la dosar și de a comunica, în mod direct pârâtei, în termen de 7 zile, cererea precizatoare.

Prin cererea înaintată la dosar la 25.03.2021, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâtei ca, în locul restituirii autovehiculelor înstrăinate, să o despăgubească cu suma de 85.700 euro + TVA, reprezentând cumulul valorilor de înstrăinare a celor cinci autovehicule. De asemenea, a învederat că își menține petitul privind restituirea în natură a autovehiculului nevalorificat de pârâtă, având seria de șasiu x.

Prin sentința civilă nr. 1178/2021 din 28 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 85.700 euro + TVA, în echivalent RON la cursul BNR de la data efectuării plății, și a respins în rest pretențiile, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând desființarea hotărârii și respingerea acțiunii în integralitate.

Prin decizia civilă nr. 1704 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată, și a obligat intimata-reclamantă să achite apelantei-pârâte suma de 4.323,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei menționate a reclarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin memoriul de recurs, a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 937 alin. (1), art. 938 și art. 1268 alin. (3) C. civ., respectiv art. 3.1. lit. e) din contractele de leasing încheiate între pârâta B. S.A. și societatea C. S.R.L.

Potrivit autoarei recursului, întrebările la care instanța de apel trebuia să răspundă erau următoarele:

"când a intrat B. în posesia efectivă a mașinilor?" și "era B. de bună-credință la data intrării în posesia efectivă a mașinilor?", însă prin răspunsurile oferite a aplicat greșit normele de drept material evocate.

În continuare, după expunerea unor considerente ale deciziei recurate, a afirmat că instanța de apel a lecturat normele prevăzute la art. 937 alin. (1) și art. 938 alin. (2) C. civ. în conflict cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, în acord cu care legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei.

În acest sens, a învederat că, atunci când se pune în discuție problema evaluării bunei-credințe a celui care dobândește un bun mobil de la un neproprietar, legiuitorul acordă o importanță esențială atât momentului la care trebuie evaluată buna-credință, cât și calității posesiei la începerea căreia trebuie verificată existența bunei-credințe. Așadar, o posesie simbolică și neefectivă nu întrunește cerințele art. 14 alin. (2) C. civ.

Consfințirea dobândirii proprietății, în condițiile art. 937-938 C. civ. de către un terț, asupra unui bun mobil cumpărat de la un neproprietar, cere, potrivit recurentei, verificarea următoarelor repere: data la care terțul a intrat în posesia efectivă a bunului mobil, existența bunei-credințe a terțului la data intrării sale în posesia efectivă a bunului mobil, respectiv întrunirea cerințelor prevăzute în art. 938 alin. (1) C. civ., referitoare la buna-credință. Or, instanța de apel nu a determinat data la care intimata-pârâtă a intrat în posesia efectivă a bunurilor, câtă vreme în decizie a statuat că "cel târziu la data încheierii contractelor de leasing, 26.09.2018, apelanta-pârâtă a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor".

În opinia recurentei, folosirea sintagmei "cel mai târziu la (...)" face dovada faptului că instanța de apel s-ar fi aflat în imposibilitatea de a determina data intrării în posesia efectivă a bunurilor, iar această imposibilitate a fost generată de pârâtă, întrucât, deși în contractul de vânzare încheiat cu societatea C. S.R.L. s-a stipulat că B. S.A., în calitate de cumpărător, va prelua bunurile pe bază de procese-verbale, acestea nu s-au încheiat niciodată. Prin urmare, nu ar fi existat niciun act care să demonstreze intrarea B. S.A. în posesia efectivă a bunurilor la un moment anterior încheierii contractelor de leasing.

De asemenea, a punctat că și în contractele de leasing se prevedea în mod expres faptul că societatea C. S.R.L., în calitate de utilizator, trebuie să preia bunurile de la B. S.A., în calitate de locator, tot pe bază de procese-verbale, însă nici acestea nu au fost încheiate.

Autoarea recursului a mai învederat că reținerea instanței de apel conform căreia, față de specificul finanțării prin leasing, nici nu ar fi fost necesar să se încheie respectivele procese-verbale, contravine dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., deoarece în situația în care părțile vânzării și ale leasingului ar fi apreciat astfel, ar fi specificat acest lucru în contractele încheiate. Însă, dimpotrivă, clauzele prevăd explicit necesitatea predării-primirii bunurilor pe bază de proces-verbal.

Necesitatea încheierii proceselor-verbale se justifica, potrivit recurentei, pe considerentul că bunurile tranzacționate nu erau noi, ci rulate, astfel încât starea și rulajul efectiv al bunurilor trebuia constatată și consemnată, iar preluarea efectivă ar fi presupus o preocupare din partea B. S.A. de a se asigura că autovehiculele chiar există, că sunt în starea dorită și că pot fi realmente luate în stăpâniere fizică.

În consecință, a susținut că inexistența proceselor-verbale de predare-primire a bunurilor făcea imposibilă determinarea datei la care pârâta a intrat în posesia lor efectivă. Altfel spus, a apreciat că, dacă nu se verifică întrunirea cu strictețe a exigențelor art. 937-938 C. civ., atunci nu s-ar putea reține intervenirea cazului de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului mobil prin posesia de bună-credință iar dacă această dată nu poate fi determinată, atunci nu se poate ști când anume trebuie verificată buna credință a terțului cumpărător.

În dezacord cu cele reținute de instanța de apel cu privire irelevanța inspectării și evaluării bunurilor de către pârâtă la momentul cumpărării lor, deoarece aceste operațiuni nu ar fi fost de natură să servească la descoperirea calității de neproprietar a societății C. S.R.L., recurenta a arătat că aceste operațiuni erau relevante, pe de o parte, întrucât erau prevăzute în mod expres în contractele de leasing, iar nesocotirea acestui lucru încalcă dispozițiile art. 1268 alin. (3) C. civ. și ignoră voința concurentă a părților, iar pe de altă parte, pentru determinarea datei la care intimata-pârâtă a intrat în posesia efectivă a bunurilor.

De asemenea, relevant era și momentul în care pârâta a intrat în posesia efectivă a originalelor cărților de identitate ale autovehiculelor, respectiv a înmatriculării lor pe numele acesteia, fiind de neconceput intrarea B. S.A. în posesia efectivă a autovehiculelor, fără a avea efectiv în posesie originalele cărților de identitate.

Aceasta deoarece, potrivit clauzei inserate la art. 3.1. lit. e) din contractele de leasing, părțile au conferit un caracter esențial ideii de primire efectivă de către B. S.A. a originalelor cărților de identitate, aceasta reprezentând o condiție suspensivă pentru acordarea finanțării. Drept urmare, cât timp pârâta nu a intrat în posesia lor, adică pendente conditione, finanțarea nu putea fi considerată acordată.

În altă ordine de idei, a susținut că instanța de apel a ignorat normele de circulație rutieră deoarece, la data încheierii contractelor de leasing, pârâta nu avea cărțile de identitate ale autovehiculelor și nici nu le înmatriculase pe numele său. Așadar, potrivit legii, la acel moment, pârâta nu avea ce folosință să transmită, iar societatea C. S.R.L. a folosit în circulație bunurile deoarece erau înmatriculate pe numele acesteia, iar nu în virtutea contractelor de leasing.

În raport de împrejurările cauzei, a menționat că primul moment în care se putea afirma cu certitudine că bunurile s-au aflat în posesia efectivă (iar nu fictivă) a pârâtei era cel al înmatriculării lor în circulație pe numele acesteia. Or, la acel moment, părțile se aflau deja în litigiu, iar pârâta știa că societatea C. S.R.L. nu era proprietarul bunurilor.

Titulara căii de atac a mai învederat că nu împărtășește opinia instanței de apel conform căreia ordinele de plată false înfățișate pârâtei de societatea C. S.R.L. au fost de natură să îi creeze acesteia convingerea că bunurile ar fi fost plătite, respectiv că s-ar bucura de aparența de proprietar.

În acest sens, a subliniat că, potrivit art. 938 alin. (1) C. civ., este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului. Or, în cauză, o primă împrejurare era aceea că pârâta, în calitatea sa de finanțator profesionist trebuia să cunoască faptul că un ordin de plată nesemnat de debitor și nevizat de instituția plătitoare nu are nicio forță probantă, nefiind apt să genereze nici măcar o prezumție relativă de efectuare a plății. Prin urmare, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1504 alin. (1) C. civ. și a încălcat principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat.

Din perspectiva încălcării normei de drept material cuprinsă în art. 22 alin. (1) teza a II-a C. civ., recurenta a susținut că, până la momentul la care pârâta a înmatriculat bunurile pe numele său, aceasta i-a adus la cunoștință calitatea de neproprietar a societății C. S.R.L., astfel că rezerva proprietății din contractul de vânzare-cumpărare a devenit opozabilă pârâtei, chiar dacă anterior acestui moment rezerva nu fusese supusă formalităților de publicitate mobiliară.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în apel, pentru rejudecare.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă a înaintat la dosarul cauzei, la 09.02.2024, note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, întrucât recurenta, în realitate, propune reevaluarea bunei-credințe a B. S.A.

În esență, a subliniat că recurenta avea obligația și interesul, potrivit dispozițiilor art. 1684 C. civ., de a îndeplini formalitățile de publicitate, respectiv de a înscrie rezerva dreptului de proprietate în Arhiva Electronică de Publicitate Mobiliară, dar și faptul că aceasta a omis aspectul esențial în cauză, respectiv împrejurarea că bunurile au făcut obiectul unor contracte de leasing de tipul sale & lease back, ceea ce presupune că utilizatorul și furnizorul sunt una și aceeași persoană și, prin urmare, până să intre în folosința bunurilor în calitate de utilizator, utilizatorul este, înainte de toate, proprietar. Or societatea C. S.R.L., prin modul său de acțiune, a lăsat credința că B. S.A. tratează cu un proprietar. În plus, a evidențiat faptul că, în cazul bunurilor ce fac obiectul finanțării în leasing financiar în general, folosința se exercită în mod necesar de către utilizator, care are obligația de a prelua bunul de la furnizor, iar în cazul de față furnizorul și utilizatorul se suprapun.

Totodată, a învederat că acele critici ale recurentei referitoare la relația dintre aceasta și societatea C. S.R.L., precum și cele ce vizau data intrării pârâtei în posesia cărților de identitate a vehiculelor, data când s-a realizat inspecția și evaluarea bunurilor, dacă acestea erau noi sau second-hand, nu pot răsturna validitatea întregului raționament expus de instanța de apel.

Cu referire la încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1268 alin. (3) C. civ., respectiv art. 1504 C. civ., a susținut că nu există clauze îndoielnice în privința acesteia, fiind aplicabile, de fapt, prevederile art. 1266 C. civ., respectiv faptul că recurenta reia teza legată de formalismul impus de textul de lege cu privire la necesitatea aplicării ștampilei băncii și care ar susține reaua sa credință.

Prin rezoluția din 15.01.2024 s-a fixat termen în ședință publică la 13.02.2024, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din acțiunea reclamantei A. S.R.L. care a înțeles să revendice de la pârâta B. S.A. un număr de șase autovehicule marca x, susținând că a rămas proprietarul acestora în temeiul clauzei de rezervă a proprietății din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.08.2018 încheiat cu societatea C. S.R.L., care nu a plătit integral prețul bunurilor. Pe de altă parte, prin apărările formulate, pârâta a invocat dispozițiile art. 937 alin. (1) și ale art. 938 C. civ. și a susținut că are calitate de cumpărător de bună-credință, întrucât toate verificările pe care le-a efectuat până la momentul acordării finanțării către societatea C. S.R.L., prin contractele de leasing, i-au creat convingerea că tratează cu proprietarul bunurilor mobile.

Prima instanță, reținând că a operat transferul dreptului de proprietate de la reclamantă la societatea C. S.R.L. doar în privința unui singur autovehiculul, cel cu seria de șasiu x, pentru care prețul a fost plătit, a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea celorlalte cinci autovehicule, al căror preț nu a fost achitat și în privința cărora dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul reclamantei, astfel încât, în opinia primei instanțe, nu putea fi transmis pârâtei de către societatea C. S.R.L., în virtutea principiului nemo dat quod non habet.

Această soluție a fost infirmată în apel cu motivarea că, dovezile ce relevă cronologia faptelor nu au fost apte de a răsturna prezumția de bună-credință a apelantei-pârâte, instituită de art. 14 alin. (2) C. civ. și definită de art. 938 din același cod, instanța de control judiciar apreciind drept esențial faptul că reclamanta nu a fost suficient de diligentă în raportul contractual cu societatea C. S.R.L. căreia i-a livrat autovehiculele anterior încasării integrale a prețului acestora, încălcând clauzele din propriul contract de vânzare-cumpărare, respectiv că nu și-a îndeplinit de îndată obligația stipulată la art. 1684 teza a II-a C. civ., de a-și înscrie rezerva dreptului de proprietate (până la plata integrală a prețului) în registrul public, ci abia după 9 luni de la data încheierii contractului, împrejurări ce i-au permis pârâtei să considere că tratează cu proprietarul bunurilor și să intre cu bună-credință în posesia lor.

Totodată, curtea de apel, reținând specificul contractelor de leasing și al finanțării acordate, care a presupus cumpărarea autovehiculelor de către B. S.A. de la societatea C. S.R.L. și transmiterea simultană a folosinței asupra acestora către aceeași societate-vânzătoare C. S.R.L. în calitate de utilizator, a statuat că cel mai târziu la data încheierii contractelor de leasing, 26.09.2018, pârâta a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor, respectiv că tocmai transmiterea folosinței concrete asupra bunurilor cumpărate atestă faptul că posesia exercitată de pârâtă a fost reală și utilă întrucât, în absența intrării în posesia efectivă, care să întrunească atât animus cât și corpus, pârâta nu ar fi putut să transmită prin contractele de leasing folosința asupra bunurilor. De asemenea, a reținut că posesia a fost pașnică și publică, pârâta înscriindu-și ipoteca asupra autovehiculelor în Registrul Național de Publicitate Mobiliară la 05.10.2018.

Contestând acest raționament, în argumentarea incidenței motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă aduce în dezbatere răsturnarea prezumției de proprietate în persoana pârâtei care a dobândit autovehiculele în discuție, susținând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 937 alin. (1), art. 938, art. 1268 alin. (3), art. 1504 C. civ., respectiv a clauzei cuprinse în art. 3.1. lit. e) din contractele de leasing încheiate între pârâta B. S.A., în calitate de finanțator, și societatea C. S.R.L., în calitate de utilizator.

Mai exact, printr-un prim set de critici se susține că instanța de apel nu a determinat data la care pârâta a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor, mergând, în schimb, pe o supoziție, respectiv că cel mai târziu la data acordării finanțării, B. S.A. trebuia să se fi aflat în posesia efectivă a mașinilor, întrucât, în caz contrar, nu le-ar mai fi oferit ca finanțare.

În acest context, reproșează instanței de apel faptul că a omis să analizeze o serie de elemente esențiale, cum ar fi faptul că primirea efectivă a autovehiculelor de către pârâtă trebuia efectuată pe bază de procese-verbale, iar pentru ca posesia să fie efectivă, era esențială respectarea obligației contractuale de inspecție a autovehiculelor, alături de evaluarea acestora și preluarea originalelor cărților de identitate de la societatea C. S.R.L. pe bază de proces-verbal, susținând că părțile contractelor de leasing au conferit prin clauza cuprinsă în art. 3.1. lit. e) acestei obligații caracter de condiție suspensivă pentru acordarea finanțării.

Cum aceste obligații, alături de momentul la care pârâta a înmatriculat autovehiculele pe numele său, erau cruciale pentru determinarea datei la care B. S.A. a intrat în posesia efectivă a bunurilor, a afirmat că, dacă nu se verifică întrunirea cu strictețe a dispozițiilor art. 937 alin. (1) și art. 938 C. civ., atunci nu se poate reține dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, prin posesia de bună-credință, precum și faptul că, dacă data intrării în posesia efectivă a bunurilor nu poate fi determinată, atunci nu se poate ști când anume trebuie verificată buna-credință a terțului cumpărător.

Soluționarea recursului presupune, așadar, în principal, verificarea conformității cu legea a prezumției de proprietate în persoana pârâtei B. S.A., dobânditor de bună-credință, reținută de instanța de apel, Înalta Curte subliniind faptul că reevaluarea, în sine, a materialului probator administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i se acordă valențe devolutive, așa cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia recursul urmărește să supună "examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor recursului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele argumente din memoriul de recurs care se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu și pe acelea care aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond și în apel.

În consecință, instanța de recurs nu va analiza aspectele referitoare la imperativul încheierii proceselor-verbale de preluare a bunurilor și cărților de identitate de către pârâtă de la societatea C. S.R.L., la necesitatea inspectării și evaluării autovehiculelor de către pârâtă la momentul cumpărării lor, respectiv pe cele referitoare la valoarea probatorie acordată de instanța de apel ordinelor de plată false înfățișate de societatea C. S.R.L., întrucât toate aceste aspecte ce privesc, pe de o parte interpretarea unor clauze contractuale, iar, pe de altă parte, reprezintă chestiuni de fapt, care au fost analizate și dezlegate de către instanțele de fond și care nu pot fi supuse cenzurii în fața instanței de recurs, întrucât privesc temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, chiar dacă recurenta-reclamantă le invocă în argumentarea criticilor potrivit cărora instanța de apel ar fi interpretat cu obstinație clauza cuprinsă în art. 3.1. lit. e) din contractele de leasing, respectiv ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1268 alin. (3) și ale art. 1504 C. civ.

Cu privire la această critică ce vizează regula de interpretare prevăzută de C. civ., Instanța Supremă subliniază că prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul", are drept premisă existența unor clauze îndoielnice, susceptibile de mai multe înțelesuri, în sensul alin. (1) al aceluiași articol. Or, în cauză, la o analiză atentă a prevederilor art. 3.1. lit. e) din contractele de leasing, se constată, dimpotrivă, că acestea sunt clare și precise iar instanța de apel și-a format convingerea prin coroborarea acestei clauze cu întregul material probator administrat în cauză.

În realitate, recurenta-reclamantă aduce argumente de fapt, iar nu de drept, susținând că față de împrejurările cauzei, primul moment în care s-ar fi putut afirma cu certitudine că autovehiculele ar fi intrat în posesia efectivă a pârâtei era cel la care aceasta a procedat la înmatricularea autovehiculelor pe numele B. S.A. și, cum la acel moment părțile erau deja în litigiu, iar pârâta avea cunoștință de lipsa calității de proprietar a societății C. S.R.L., aceasta nu ar mai putea fi considerată terț dobânditor de bună-credință, fiind evident că astfel de argumente tind la reevaluarea bunei-credințe a B. S.A. și la schimbarea situației de fapt, care a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel și care nu poate fi repusă în discuție în faza extraordinară de atac a recursului.

Critica nu poate fi primită deoarece buna-credință trebuie analizată prin raportare la momentul dobândirii posesiei de către cumpărător, adică la momentul la care, potrivit legii, contractul încheiat cu vânzătorul era susceptibil a produce efectul translativ de drepturi. Din această perspectivă, fiind vorba despre bunuri mobile, este incidentă regula instituită de art. 1674 C. civ. conform căreia "cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă". Dispozițiile legale speciale, ce reglementează înregistrarea vehiculelor și obligă deținătorii de autovehicule să le înregistreze la autoritatea competentă, anterior punerii lor în circulație, nu conțin reguli derogatorii de la principiul transferului dreptului de proprietate de la momentul intervenirii acordului de voințe între părțile contractului de vânzare, consacrat de art. 1674 C. civ., astfel că înregistrarea autovehiculelor la autoritățile competente nu are, din perspectiva aspectului analizat, decât un efect declarativ de drepturi iar nu unul constitutiv.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că decizia civilă recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (2) și ale art. 937 alin. (1) și art. 938 C. civ., referitoare la buna-credință și posesia efectivă, învederând că instanța de apel a lecturat normele în conflict cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat, în acord cu care legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

În concret, se afirmă că, din perspectiva legiuitorului, posesia la începerea căreia trebuie verificată existența bunei-credințe trebuie să fie una efectivă, întrucât o posesie simbolică și neechivocă nu îndeplinește exigențele impuse de legiuitor, norma legală neputând fi citită în sensul în care noțiunii de posesie efectivă nu i se dă efect. Or, în speță, pârâta nu ar fi avut posesia efectivă, pentru că nu a posedat fizic bunurile, nu a dobândit cărțile de identitate ale autovehiculelor în original înainte de a acorda finanțarea și nici nu a întocmit procesele-verbale de predare-primire prevăzute de contractele de leasing.

Având a dezlega acest motiv, Instanța Supremă reține că, potrivit art. 14 C. civ., "(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară".

Buna-credință (bona fides) este o stare psihică, ce se caracterizează prin sinceritatea cu care cel aflat în eroare afirmă că a avut o reprezentare corectă (caracterizată prin convingere, credință, certitudine) despre o stare de fapt sau de drept, viziune care i-a permis să ia o decizie sau să aibă o atitudine într-o împrejurare dată. C. civ. legiferează conceptul exercitării drepturilor și obligațiilor cu bună-credință și consacră postulatul bunei-credințe, sub forma unei prezumții legale relative (iuris tantum), care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 937 alin. (1) C. civ. "Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă".

Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, în condițiile art. 937 alin. (1) și art. 938 C. civ., se cer întrunite mai multe condiții.

Astfel, sub un prim aspect, dobânditorul trebuie să fi acționat cu bună-credință la momentul încheierii actului translativ de proprietate, respectiv "să nu fi cunoscut și nici să nu fi trebuit să cunoască, după împrejurări, lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului". În consecință, buna-credință se va raporta la atitudinea subiectivă a dobânditorului față de calitatea de proprietar a înstrăinătorului. Această atitudine trebuie analizată în funcție de momentul intrării în posesia bunului, iar regula se extrage din cuprinsul alin. (2) a art. 938 C. civ., care statuează că "buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului". Așadar, reaua-credință întervenită ulterior nu împiedică aplicarea prezumției.

Sub un al doilea aspect, vânzătorul trebuie să fi fost neproprietar. Neproprietarul poate fi de bună-credință sau de rea-credință. Esențială este lipsa calității sale de proprietar asupra bunului mobil la momentul înstrăinării.

Sub un al treilea aspect, actul încheiat trebuie să facă parte din categoria celor translative de proprietate cu titlu oneros, respectiv să existe o contraprestație pecuniară, pentru prestația de transmitere a bunului.

Sub un al patrulea aspect, obiectul derivat al actului translativ de proprietate trebuie să fie un bun mobil individual determinat.

Sub un ultim aspect, dobânditorul trebuie să intre efectiv în posesia bunului mobil, întrucât doar din momentul dobândirii unei posesii reale, cu animus și corpus reunite se naște protecția prezumției legale, fiind fără relevanță când a fost încheiată formal convenția de dobândire și ce atitudine avea dobânditorul la acel moment.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat toate aceste condiții impuse de lege, a interpretat și aplicat corect aceste condiții legale, inclusiv cea privind posesia reală, efectivă, singura, de altfel în legătură cu care au fost formulate critici prin memoriul de recurs.

Astfel, în primul rând, este de subliniat că, potrivit textelor de lege evocate, în favoarea intimatei-pârâtei B. S.A. operează prezumția legală relativă de bună-credință, în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile enunțate. În consecință, sarcina probei contrare aparținea recurentei-reclamante, aceasta fiind cea căreia îi incumba obligația de a dovedi că intimata-pârâtă nu a fost de bună-credință la momentul momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a contractelor de leasing, prin raportare la condițiile legale.

Ca atare, în fața instanțelor de fond reclamantei îi revenea obligația de a proba, dincolo de orice îndoială, că pârâta a fost de rea-credință la data dobândirii celor șase autovehicule.

Or instanța de apel, raportându-se la probatoriul administrat, care nu poate fi cenzurat în recurs, a reținut că prezumția de bună-credință a apelantei-pârâte nu a fost răsturnată de reclamantă, regula generală instituită de art. 1684 C. civ. fiind în sensul că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă bunul nu a fost predat sau prețul nu a fost plătit încă, precum și că societatea C. S.R.L. i-a transmis pârâtei o serie de înscrisuri de natură să contribuie la aparența de proprietar a acesteia atât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 18.09.2019, cât și la data formării acordului de voință în contractele de leasing, 26.09.2018, și, astfel, să întărească prezumția de bună-credință de care se bucură pârâta.

În al doilea rând, nu se poate reține că pârâta B. S.A. nu a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor, având în vedere specificul contractelor de leasing încheiate între aceasta și societatea C. S.R.L., de sale & lease back, ca varietate a contractului de leasing permisă de dispozițiile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, potrivit cărora "dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică și în situația în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligația de răscumpărare la sfârșitul contractului de leasing".

Înalta Curte notează că această varietate a contractului de leasing exprimă pe plan juridic operațiunea complexă în cadrul căreia calitățile de vânzător și utilizator se reunesc în aceeași persoană, ce contractează cu societatea de leasing/instituția de credit. Spre deosebire de operațiunea de leasing propriu-zisă, care se desfășoară cu participarea a trei subiecți de drept distincți - vânzatorul, utilizatorul și finanțatorul (cumpărător) - în cazul contractelor de leasing de tipul sale & lease back raportul juridic are doar doi subiecți de drept, respectiv utilizatorul, care întrunește și calitatea de vânzător și societatea de leasing/instituția de credit.

Reținând, așadar, că această varietate a contractului de leasing exprimă raportul juridic dintre utilizator și finanțator având ca obiect un bun din patrimoniul celui dintâi și se concretizeaă în procurarea de fonduri de către utilizator, pe care le garantează cu proprietatea asupra unui bun din propriul său patrimoniu, utilizatorul comportându-se cu bunul ca un proprietar și exercitând prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv cel al posesiei, Înalta Curte confirmă statuarea instanței de apel potrivit căreia posesia exercitată de B. S.A. a fost reală și utilă, întrucât, în cauză, utilizatorul și furnizorul au fost una și aceeași persoană, respectiv societatea C. S.R.L.

Din această perspectivă, instanța supremă reamintește că, în acord cu dispozițiile art. 917 alin. (1) C. civ., pentru dobândirea posesiei ca stare de fapt generatoare de efecte juridice, nu este necesar ca posesorul să intre el însuși în stăpânirea materială a bunului, de vreme ce, conform acestui text de lege posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane. Pe cale de consecință, pentru întrunirea condițiilor posesiei este suficient ca dobânditorul posesor să întrunească în persoana sa animus (convingerea fermă că a devenit proprietarul bunului prin actul juridic încheiat), chiar dacă celălalt element la posesiei - corpus (stăpânirea materială a bunului) - se exercită în fapt, încă de la începutul posesiei, de un detentor precar, dar cu acordul posesorului.

În aceste condiții, nu pot fi reținute cu temei criticile recurentei-reclamante prin care se afirmă că pârâta nu a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor, câtă vreme posesia efectivă, în cazul unei finanțări din contractele de leasing de tipul sale & lease back, este data când se încheie contractul de finanțare și se predă și folosința bunului către utilizatorul ce deținea bunul și înainte de încheierea contractului și îl deține și ulterior. În egală măsură, obligația de predare trebuie a fi înțeleasă în contextul acestui tip de contract, în care bunul finanțat este deja în stăpânirea faptică a celui ce urmează a fi utilizator (detentor precar), astfel că, instanța de prim control judiciar a statuat în mod just că cel târziu la data încheierii contractelor de leasing, 26.09.2018, pârâta a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor, fiind întrunite ambele elemente ale posesiei în persoana pârâtei posesor, respectiv credința că a devenit proprietar și dobândirea stăpânirii faptice a bunurilor prin intermediul utilizatorului care le deținea și folosea cu acordul posesorului.

În ce privește alegația prin care se susține ignorarea de către instanța de apel a normelor de circulație rutieră, întrucât la data încheierii contractelor de leasing pârâta nu se afla în posesia cărților de identitate a autovehiculelor și nici nu le înmatriculase pe numele B. S.A., se constată caracterul formal al acesteia în lipsa unor minime considerații cu privire la normele de circulație rutieră pretins nesocotite, nefiind posibil controlul efectiv al legalității deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte neputând completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs.

O altă critică se referă la a nesocotirea de către instanța de control judiciar a dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. civ., învederându-se că societatea C. S.R.L. s-a prelevat în fața B. S.A. de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu societatea A. S.R.L., care conținea o rezervă a dreptului de proprietate. De asemenea, se susține că rezerva proprietății a devenit opozabilă față de intimata-pârâtă atunci când i-a fost adusă la cunoștință calitatea de neproprietar a societății C. S.R.L., anterior înmatriculării autovehiculelor pe numele său, chiar dacă până la acel moment nu fusese făcută publicitatea mobiliară a rezervei.

Aceste aserțiuni nu duc însă la concluzia nesocotirii dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. civ., întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.08.2018, încheiat între societatea A. S.R.L. și societatea C. S.R.L., a fost invocat de aceasta din urmă ca just titlu pentru bunurile cu privire la care reclamanta solicită a se constata, în contradictoriu cu terțul dobânditor B. S.A., că a rămas proprietarul lor, în virtutea clauzei de rezervă a proprietății, atât timp cât clauza a fost analizată de către instanța de apel ca element de fapt cu valoare probatorie în dovedirea atitudinii subiective a terțului dobânditor.

Astfel, instanța de apel a statuat că dovezile ce relevă cronologia faptelor din speță nu răstoarnă prezumția de bună-credință a pârâtei, în calitate de terț dobânditor a bunurilor în cauză, ci dimpotrivă, cea care nu a fost suficient de diligentă în raportul contractual cu societatea C. S.R.L. a fost reclamanta, care i-a livrat acesteia autovehiculele anterior încasării integrale a prețului și nu și-a înscris rezerva dreptului de proprietate în registrul public decât la 07.06.2019. În consecință, rezerva proprietății nu putea fi opusă pârâtei B. S.A. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu C. S.R.L., 18.09.2018, nici la data realizării acordului de voință în contractele de leasing, 26.09.2018, și nici la data acordării finanțării, 02.10.2018.

Înalta Curte apreciază că norma de drept invocată nu a fost aplicată greșit de către instanța de apel, întrucât în favoarea terților dobânditori funcționează prezumția exactității sau a forței probante absolute a înscrierilor în registrele de publicitate. Altfel spus, se prezumă că acești terți au convingerea deplină că adevăratul titular al dreptului este persoana în favoarea căreia dreptul este înscris în registrul public, ei necunoscând pe titularul dreptului neînscris în registru, afară de cazul în care se dovedește că aceștia l-au cunoscut pe altă cale. Or, în cauză, reclamanta nu a putut face dovada acestui fapt și astfel să răstoarne prezumția de bună-credință a terțului dobânditor, pârâta B. S.A.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin decizia civilă recurată instanța de apel în mod judicios a stabilit data la care pârâta B. S.A., în calitate de terț dobânditor de bună-credință, a intrat în posesia efectivă a autovehiculelor în discuție, faptul că nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704 din 15 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704 din 15 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.