ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2394/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul ORAȘUL BECHET, prin Primar, solicitând să se dispună:

- obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform Situației de lucrări nr. x;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru raporturi între profesioniști, calculată de la data de 10.07.2015 (data scadenței Situației de lucrări nr. 3) și până la momentul plății efective, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 11/2022 din 15 februarie 2022 Tribunalul Dolj a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul ORAȘUL BECHET, prin Primar, acesta din urmă fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloare lucrări, precum și a dobânzii legale începând cu data de 10 iulie 2015 și până la data plății efective; totodată, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.974 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 578/2022 din 22 noiembrie 2022, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul ORAȘUL BECHET, prin Primar, împotriva sentinței nr. 11 din 15 februarie 2022 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât ORAȘUL BECHET, prin Primar, a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 19 ianuarie 2023.

Recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe.

Întemeindu-și calea de atac pe pct. 6 și pct. 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât a dezvoltat următoarele critici:

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat în cauză, apreciind că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect dezlegată de tribunal și că sunt nefondate apărările privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Instanța de apel a considerat că în mod corect a fost reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 400 din 30 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, prin care s-ar fi statuat că lucrările efectuate conform Situației nr. 3 ar fi avut acordul pârâtului și că ar fi fost necesare după cum și valoarea acestora ar fi fost, de asemenea, acceptate de către pârât.

Autorul căii extraordinare de atac susține că este contradictorie motivarea Curții de Apel Craiova, întrucât se valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind reluate doar anumite pasaje din decizia Curții de Apel Timișoara, instanță care nu a reținut faptul că s-a dovedit utilitatea și necesitatea lucrărilor reclamate, neexistând vreun act din care să rezulte nici acceptarea prețului lucrărilor. Instanța de apel a concluzionat greșit că, indiferent de situație, pârâtul este obligat la plata lucrărilor și că acest lucru ar fi rezultat din intenția sa de a încheia un act adițional.

Motivarea deciziei recurate este și străină de natura pricinii, deoarece în hotărârea Curții de Apel Timișoara se reține că:

"Mai mult, intenția părților de a încheia un act adițional, care să cuprindă și noile liste de cantități corectate, respectiv noile prețuri, a fost confirmată și de martorii propuși de societatea recurentă, respectiv B. și C. . Însă, Curtea constată că părțile nu au încheiat niciun act adițional și nici nu s-a derulat vreo procedură de achiziție (finalizată cu o convenție scrisă) având ca obiect aceste lucrări suplimentare, neputând fi aplicate dispozițiile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 (privind dreptul autorității contractante de a aplica procedura negocierii fără anunț de participare pentru lucrări suplimentare). Dispozițiile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la decontarea lucrărilor suplimentare (situația de lucrări 3 - în valoare de 698.675,52 RON) - invocate de recurentă nu pot fi aplicate nici din perspectiva existenței unei relații de interdependență între lucrările contractate prin contractul de lucrări nr. x/26.02.2014 și lucrările suplimentare efectuate".

Tot instanța timișoreană a mai arătat că prețul unitar folosit de pârâta-reclamantă de 27,2 RON/mp și cantitatea propusă de 25.686 mp sunt cifre stabilite în mod unilateral de către aceasta, cantitatea de lucrări nu se regăsește în ofertă, nu este încadrată în niciun articol din deviz, iar prețul folosit pentru calcul este un preț care nu a fost ofertat, acesta reprezentând, de fapt, refuzul real de acceptare a unei asemenea situații de lucrări; de altfel, pârâta-reclamanta nici nu poate indica contractual care este temeiul emiterii Situației de lucrări nr. x, mai precis unde se găsește aceasta în deviz, în ce parte a prețului ofertat se regăsește prețul stabilit de constructor, în ce temei și în baza cărui articol de lucrare aprobat de dirigintele de șantier s-a determinat efectuarea de lucrări conform situației invocate. Acest lucru a fost ignorat de către instanța de apel, deși criticile pârâtului au vizat toate aceste aspecte.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că își menține punctul de vedere referitor la excepția prescripției extinctive invocată în fond și în apel, apreciind că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, motiv pentru care, în raport de criticile formulate în apel, se impunea admiterea acestei excepții.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, potrivit dispozițiilor art. 2528 din C. civ., prescripția dreptului la acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, între părți s-a derulat anterior un litigiu care a format obiectul dosarului nr. x/2015, în cadrul căruia reclamanta a solicitat aceeași sumă cu privire la Situația de lucrări nr. x, invocând o răspundere civilă contractuală ca și temei juridic, însă această cerere a fost respinsă prin sentința nr. 1371/2020 a Tribunalului Dolj, hotărârea rămânând definitivă. Deși Curtea de Apel Timișoara a arătat în considerente că această pretenție a reclamantei nu este justificată contractual, recurenta având deschisă calea recuperării, eventual, pe alte căi, în opinia recurentei o asemenea împrejurare nu este de natură a o repune pe reclamantă în termenul de prescripție extinctivă.

Având în vedere că reclamanta a cunoscut eventuala diminuare a patrimoniul său încă din anul 2015, că stabilește ca și moment al scadenței obligației de plată data de 10 iulie 2015 și că a mai solicitat aceste sume în dosarul nr. x/2015, recurentul-pârât apreciază că nu este culpa sa în privința stabilirii temeiului de drept al pretențiilor formulate, ci este exclusiv opțiunea intimatei-reclamante de a-și întemeia în drept pretențiile, însă prescripția, sub aspectul termenului, este împlinită. Acesta este momentul producerii pagubei invocate de către reclamantă, aceasta cunoscând încă de la acel moment faptul că pârâtul este persoana al cărei patrimoniu a fost mărit.

Astfel, reclamanta susține că pretențiile formulate sunt aferente lucrărilor potrivit Situației de lucrări nr. x, dar și că dorește plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la 10 iulie 2015, data scadenței respectivei situații. Prin urmare, fixează termenul de scadență al Situației de lucrări la data de 10 iulie 2015 și invocă ca temei al demersului său juridic principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Chiar și în situația incidenței dispozițiilor art. 2537 din C. civ., prin raportare la data rămânerii definitive a soluției pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, nu poate opera o întrerupere a prescripției extinctive. Motivarea instanței de apel, în sensul că ar fi o acțiune subsidiară acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză și că dreptul reclamantei nu s-a putut naște mai devreme, este una nelegală, deoarece tipul acțiunii, fie el și subsidiar unei acțiuni în răspundere contractuală, nu poate fi imputat pârâtului, ci reclamantei, care trebuia să fie diligentă în promovarea tipului de acțiune specific obiectului dedus judecății.

Cu privire la admisibilitatea unei asemenea acțiuni, Curtea de Apel Craiova a reținut, în mod nelegal, că s-ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, că reclamanta are la îndemână acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză.

Acest aspect este străin de natura pricinii, deoarece Curtea de Apel Timișoara a stabilit că eventualele pretenții ale reclamantei pot fi valorificate pe calea unei alte acțiuni și, cu titlu de exemplu, a indicat calea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, ceea ce nu înseamnă că este obligatorie această cale și că acțiunea este admisibilă indiferent de condiții. Reclamanta avea la îndemână o acțiune în răspundere civilă delictuală, dacă aprecia că există elemente care justifică pretențiile sale și numai după promovarea unei asemenea acțiuni, întrucât răspunderea civilă contractuală s-a dovedit a nu opera, putea recurge la o eventuală acțiune în îmbogățire fără justă cauză.

Raportat la motivele acțiunii, potrivit cărora pârâtul ar fi dorit efectuarea acestor lucrări, care s-au dovedit necesare, calea aflată la îndemână în vederea recuperării contravalorii lor nu este îmbogățirea fără justă cauză, ci o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru eventuala atitudine a pârâtului de a provoca un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, rezultând din așa-zisa acțiune de acceptare și determinare a reclamantei în executarea lucrărilor nedecontate și, ulterior, refuzul de plată prin simplul fapt al nesemnării actului adițional promis a fi încheiat în vederea realizării lor. Așadar, sub acest aspect, acțiunea este inadmisibilă.

O altă critică adusă hotărârii recurate este cea referitoare la cuantumul pretențiilor deduse judecății, respectiv suma de 698.675,62 RON, care ar fi o sumă la care se adaugă TVA, conform precizărilor din acțiune.

Din modul de redactare al acțiunii și din modul de administrare al probelor rezultă cu certitudine că această sumă reprezintă o Situație de lucrări având nr. 3, situație care nu a fost facturată niciodată.

În acest context, recurentul-pârât apreciază că nu a fost creată nicio obligație de plată în sarcina sa, cu atât mai mult cu cât instanța a fost învestită cu o sumă fixă, la care se adaugă TVA, pentru lucrări care nu au fost recunoscute.

În concluzie, reclamanta încearcă să se folosească de îmbogățirea fără justă cauză, însă o asemenea lucrare nu a intrat în patrimoniul său, nu a fost recepționată, inventariată sau preluată pe bază de proces-verbal de recepție, astfel încât, din punct de vedere al acțiunii introductive, nu există situația îmbogățirii fără justă cauză ci, dimpotrivă, din culpa reclamantei s-a produs o diminuare a patrimoniului pârâtei, unitate administrativ teritorială, al cărui interes comunitar și social a avut de suferit prin pierderea finanțării și nerealizarea proiectului, culpă asupra căreia instanța, în mod definitiv, s-a pronunțat.

III. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 18 aprilie 2023, pe cale de excepție, invocând nulitatea cererii de recurs, excepție respinsă la termenul de dezbateri, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În primul rând, astfel cum s-a arătat și în dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata consideră că nu poate fi primit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât partea recurentă nu menționează care sunt pretinsele motive contradictorii sau complet străine cauzei. Recurentul s-a limitat la a susține pur formal faptul că instanța de apel ar fi motivat "în sens contradictoriu", fără să prezinte un raționament logic și juridic.

Mai mult decât atât, încearcă să inducă în eroare instanța de recurs cu privire la aspectele tranșate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 400/30.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015.

Ultimul paragraf dintre cele redate prin cererea de recurs ca fiind parte din respectiva decizie reprezintă susțineri din cuprinsul întâmpinării din dosar, pe care recurentul din prezenta cauză a formulat-o în fața Tribunalului Dolj, în dosarul nr. x/2015. Or, apărările citate nu au fost vreodată însușite de către instanțele de judecată în motivările acestora și, prin urmare, nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, așa cum eronat și cu vădită rea-credință încearcă recurentul să dea de înțeles.

Independent de cele arătate anterior, intimata consideră că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine cauzei, motivarea acesteia sprijinind soluția din dispozitiv, raportat la aspectele de fapt și de drept expuse de părți. Intimata a subliniat faptul că modalitatea în care instanțele de judecată fac aplicarea instituției autorității de lucru judecat nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-pârât sunt nefondate, în considerarea faptului că în dosarul nr. x/2015 nu a fost tranșată temeinicia pretențiilor reclamantei, și anume caracterul datorat al sumelor pretinse pentru lucrările suplimentare, aferente Situației de lucrări nr. x, ci exclusiv imposibilitatea recuperării acestora pe calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală.

Așadar, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 400/2021 a Curții de Apel Timișoara în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât prin hotărârea amintită nu s-a tranșat fondul cauzei - temeinicia pretențiilor solicitate.

Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza în care s-ar fi dezlegat fondul pretențiilor, în dosarul nr. x/2015, incidentă ar fi fost instituția autorității de lucru judecat sub efectul negativ al acesteia, iar nu instituția prescripției dreptului material la acțiune. De altfel, statuările Curții de Apel Timișoara au purtat asupra îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale, în timp ce obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acțiune în îmbogățire fără justă cauză - actio de in rem verso.

Față de caracterul subsidiar al actio de in rem verso, este de natura evidenței că se opun cu autoritate de lucru judecat - efectul pozitiv - aspectele tranșate prin decizia civilă nr. 400/2021 a Curții de Apel Timișoara, referitoare la imposibilitatea recuperării pretențiilor reclamate pe calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau complet străine cauzei din perspectiva aspectelor reținute cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2015, în ceea ce privește caracterul necesar și contravaloarea lucrărilor suplimentare deduse judecății în prezenta cauză.

În soluționarea apelului cu care a fost învestită, Curtea de Apel Craiova a statuat asupra legalității și temeiniciei hotărârii Tribunalului Dolj, prin dezvoltarea unui raționament juridic propriu. Dezvoltarea acestui raționament s-a fundamentat atât pe prezumția autorității de lucru judecat a chestiunilor tranșate în dosarul nr. x/2015 cu privire la efectuarea și valoarea lucrărilor suplimentare, cât și pe probele administrate.

Atâta timp cât în respectivul dosar au fost tranșate definitiv chestiunile litigioase privind executarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă și contravaloarea lor, acestea au intrat sub protecția autorității de lucru judecat, iar instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze sunt ținute de dezlegările date.

În acest context, analiza instanței de judecată beneficiază de un raționament coerent, din punct de vedere juridic, se raportează la soluționarea criticilor asupra cărora a fost chemată să se pronunțe și, prin urmare, în hotărârea recurată nu se regăsesc motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Intimata-reclamantă a mai arătat că motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat deoarece instanța de apel a respectat și a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză.

Hotărârea atacată a fost dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2537, art. 2539 alin. (2) și art. 1348 din C. civ., care au fundamentat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Curtea de Apel Craiova a respins, în mod legal, apelul declarat de ORAȘUL BECHET împotriva soluției Tribunalului Dolj asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând, pe de-o parte, incidența dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ., raportat la art. 2537 pct. 2 din același cod, iar pe de altă parte, caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, reglementat de art. 1348 din C. civ.

Întreruperea prescripției a operat prin promovarea litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, care a fost soluționat definitiv la data de 30 martie 2021, prin respingerea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că recuperarea pretențiilor reclamantei nu era posibilă pe calea acțiunii în răspundere civilă contractuală.

În data de 30 septembrie 2021 a fost promovată acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021, așadar, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., calculat de la data la care a fost pronunțată decizia civilă nr. 400/2021 de către Curtea de Apel Timișoara.

Pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, în interpretarea dispozițiilor art. 1348 din C. civ. privind caracterul subsidiar al actio de in rem verso, termenul de prescripție pentru promovarea unei astfel de acțiuni nu putea să curgă anterior pronunțării deciziei civile nr. 400/2021 a Curții de Apel Timișoara.

Prin această decizie s-a tranșat, în mod definitiv, imposibilitatea de a recupera contravaloarea lucrărilor executate suplimentar pe calea acțiunii în răspundere civilă contractuală. Având în vedere că dispozițiile art. 1348 din C. civ. instituie un caracter subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, termenul de prescripție pentru promovare acesteia din urmă a început să curgă abia ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta are deschisă acțiunea în îmbogățire fără justă cauză.

Chiar independent de incidența dispozițiilor art. 2639 alin. (2) teza a II-a din C. civ., prescripția dreptului material la acțiune întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză nu putea interveni anterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2015, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1348 din C. civ., acțiunea ce face obiectul cauzei îndeplinind condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al actio de in rem verso.

Intimata consideră că hotărârea a fost dată și cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1345-1347 din C. civ., deoarece acțiunea ce face obiectul cauzei îndeplinește condițiile materiale ale actio de in rem verso.

În considerarea acestor argumente, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 12 iunie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 noiembrie 2023, cu citarea părților, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 16 noiembrie 2023, prin încheierea din 30 august 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtului, care privesc starea de fapt ("instanța de fond nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei privind cauzele care au condus la respingerea apelului") sau reevaluarea unor probe ["din modul de redactare al acțiunii și din modul de administrare a probelor rezultă cu titlu cert că această sumă (suma pretinsă la plată de către societatea reclamantă - n.ns.) reprezintă, mai precis, o situație de lucrări cu nr. 3, situație care nu a fost facturată"; "instanța (...) avea obligația să observe că nici măcar nu a fost facturată vreodată această sumă astfel încât nu s-au creat obligații de plată în sarcina noastră"], nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Recurentul a susținut, pe de o parte, existența unor motive de contradictorialitate, iar pe de altă parte, că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine cauzei.

Astfel, contradictorialitea ar viza faptul că instanța de apel, deși a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive, din punct de vedere al fondului, a reținut că ar exista efectul pozitiv la lucrului judecat, rezultat din decizia civilă nr. 400 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, preluând doar trei pasaje, deși această din urmă instanță nu a stabilit necesitatea și utilitatea lucrărilor reclamate, neexistând vreun act din care să rezulte nici acceptarea prețului lucrărilor, concluzia instanței de apel fiind una eronată - în sensul că, indiferent de situație, pârâtul este obligat la plata lucrărilor și că acest lucru ar fi rezultat din intenția sa de a încheia un act adițional.

Înalta Curte reamintește faptul că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv ori în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Într-adevăr, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, iar nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile legale mai sus indicate nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. O motivare poate fi considerată contradictorie atunci când această deficiență se deduce din simpla lecturare a considerentelor hotărârii și nu se poate înțelege care a fost raționamentul judecătorului cauzei.

Critica recurentului nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de față.

În realitate, prin decizia atacată prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice de ce, în condițiile în care intimata-reclamantă a formulat o cerere reconvențională pentru obligarea apelantului-pârât la plata sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare, la care se adaugă dobânda legală, cerere care a fost respinsă, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 400 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, considerându-se că nu există temei contractual pentru această pretenție, iar acțiunea din prezentul dosar a fost introdusă de aceeași parte, la data de 30 septembrie 2021, a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 2539 din C. civ., excepția prescripției extinctive neputând fi admisă.

Nu există nicio contradicție între această statuare a instanței și recunoașterea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei Curții de Apel Timișoara, litigiu în care s-a stabilit doar faptul că nu se poate solicita recuperarea contravalorii lucrărilor suplimentare pe calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, raționamentul instanței fiind nu numai necontradictoriu, ci și lămuritor, sub acest aspect.

Cât privește ultima teză a acestui motiv de casare, se constată că ea nu este incidentă în speță, nici recurentul nesusținând existența numai a unor motive străine de natura cauzei, așa cum norma legală o impune. De altfel, prin critica formulată se afirmă doar că în pofida celor stabilite de Curtea de Apel Timișoara, instanța de apel a ignorat mai multe aspecte esențiale, deși criticile pârâtului au vizat aceste împrejurări, nefiind, practic, indicate nici măcar care sunt acele considerente străine de natura pricinii.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este justificată.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Referitor la criticile formulate împotriva manierei de soluționare a excepției prescripției extinctive, deși sunt justificate susținerile intimatei în sensul că în cuprinsul memoriului de recurs sunt preluate paragrafe întregi din cuprinsul cererii de apel, Înalta Curte consideră necesară efectuarea unei analize juridice în condițiile în care recurentul critică greșita aplicare a prevederilor art. 2500, 2501, 2517, 2528, 2537 și 2539 din C. civ.

În esență, recurentul susține că de vreme ce societatea reclamantă a cunoscut eventuala diminuare a patrimoniul său încă din anul 2015, că a stabilit, ca și moment al scadenței obligației de plată, data de 10 iulie 2015 și că a mai solicitat aceleași sume în cadrul dosarului nr. x/2015, este evident că acesta este momentul producerii pagubei invocate, reclamanta cunoscând încă de la acea dată faptul că pârâtul este persoana al cărei patrimoniu a fost mărit, în detrimentul patrimoniului propriu.

Critica nu este fondată, alin. (2) al art. 2539 din C. civ. statuând ritos că prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Prin urmare, întreruperea prescripției a operat prin promovarea cererii de plată a contravalorii lucrărilor suplimentare în cadrul litigiului anterior, înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, litigiu care a fost soluționat definitiv la data de 30 martie 2021, prin respingerea pretențiilor societății intimate pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Ulterior, la data de 30 septembrie 2021, deci cu respectarea termenului defipt de lege, în alin. (2) al art. 2539 din C. civ., reclamanta a promovat o nouă acțiune, solicitând plata aceleiași sume, însă pe alt temei, cel al îmbogățirii fără justă cauză - art. 1345 din același cod, în speță neintervenind prescripția extinctivă. Sunt irelevante, sub aspectul termenului de prescripție, atât interpretarea disparată a art. 2528 C. civ., cât și împrejurarea că dobânda legală a fost solicitată de reclamantă cu începere de la data de 10 iulie 2015, de vreme ce în speță s-a stabilit, în mod corect, incidența prevederilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a din cod.

Cu toate acestea, sunt întemeiate criticile recurentului sub aspectul neîndeplinirii condițiilor pentru admiterea unei acțiuni în restituire fundamentate pe dispozițiile art. 1345 C. civ., în situațiile precum cea dedusă judecății.

Aceasta, întrucât în materia contractelor de achiziții publice, astfel cum sunt ele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare (sub imperiul căruia a fost semnat contractul de proiectare și lucrări nr. x/26.02.2014 având ca obiect executarea serviciilor și lucrărilor de "PT+EX - Centura ocolitoare + bulevarde Oraș Bechet, jud. Dolj - Road to the Danube - Road infrastructure develpoment in the cross-border area Bechet-Oryahovo, premise for a higher level of mobiliy between Romania and Bulgaria") este exclusă încheierea contractelor prin simplu acord de voință al părților, specific dreptului privat.

Nu se poate aplica nici instituția îmbogățirii fără justă cauză în situația în care s-a realizat o încălcare a legii de drept material de către cel sărăcit, recte intimata-reclamantă. Nu poate fi exercitată o acțiune de in rem verso pentru a împiedica sau a eluda aplicarea unei norme de drept pozitiv, respectiv aplicarea dispozițiilor imperative care reglementează încheierea contractelor de achiziție publică.

Se impune a fi reținută existența unei culpe a reclamantei în executarea lucrărilor suplimentare, pentru că le-a executat, deși nu a existat un act adițional pentru aceste lucrări, așa cum trebuia, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, modificată.

Raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispoziții speciale privind contractele de achiziție publică, de la care părțile nu pot deroga și nu pot pretinde că nu le cunosc, așa cum este dispoziția legală cuprinsă în art. 122 lit. i) din ordonanță, care se referă la necesitatea încheierii unui act adițional și la faptul că valoarea lucrărilor suplimentare nu trebuie să depășească cuantumul prevăzut de lege.

Sub acest aspect, norma mai sus evocată prevede că "Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare numai în următoarele cazuri: (...) i) atunci când este necesară achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiționale, care nu au fost incluse în contractul inițial, dar care datorită unor circumstanțe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții:

- atribuirea să fie făcută contractantului inițial;

- lucrările sau serviciile suplimentare/adiționale să nu poată fi, din punct de vedere tehnic și economic, separate de contractul inițial fără apariția unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deși separabile de contractul inițial, să fie strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;

- valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite și a actelor adiționale care vor fi încheiate pentru lucrări și/sau servicii suplimentare ori adiționale să nu depășească 20% din valoarea contractului inițial; (...)".

De altfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut cu putere de lucru judecat că, prin adresa nr. x/11.12.2014, Primăria Orașului Bechet, prin Primar, a indicat care sunt pașii de urmat, și anume: revizuirea ofertei financiare, întocmirea unui act adițional, întocmirea documentației de atribuire pentru achiziția de lucrări suplimentare, urmată de derularea procedurii de achiziție pentru lucrări suplimentare.

Cu toate acestea, părțile nu au încheiat niciun act adițional și nici nu s-a derulat vreo procedură de achiziție (finalizată cu o convenție scrisă) având ca obiect aceste lucrări suplimentare, neputând fi reținută incidența dispozițiilor art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 (privind dreptul autorității contractante de a aplica procedura negocierii fără anunț de participare pentru lucrări suplimentare).

De asemenea, aceeași instanță a arătat că dispozițiile art. 122, referitoare la decontarea lucrărilor suplimentare (Situația de lucrări nr. 3), nu pot fi aplicate nici din perspectiva existenței unei relații de interdependență între lucrările contractate prin contractul de lucrări nr. x/26.02.2014 și lucrările suplimentare efectuate, întrucât din raportul de expertiză tehnică în construcții a rezultat că societatea putea să execute lucrările contractate fără încheierea unui act adițional la contract.

Nu în ultimul rând, în cuprinsul clauzei 16.1 din contract părțile au prevăzut că, în cazul în care, volumul sau natura lucrărilor neprevăzute îndreptățesc executantul de a solicita prelungirea termenului de execuție a lucrărilor sau a oricărei părți a acestora, atunci, prin consultare, părțile vor stabili, printre altele, și totalul cheltuielilor suplimentare, care se va adăuga la prețul contractului.

În concluzie, de vreme ce pe parcursul derulării contractului intimata a efectuat lucrări suplimentare, cu privire la care, cu putere de lucru judecat, s-a reținut că nu a fost respectată procedura obligatorie prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006, modificată, deși partea avea dreptul să întrerupă executarea lucrărilor sau, cel puțin, să diminueze ritmul execuției (a se vedea clauza 16.2 din contract) și să solicite beneficiarului organizarea unei noi licitații pentru lucrările suplimentare, inclusiv să aplice procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, intimata-reclamantă a efectuat respectivele lucrări fără a avea o justificare și cu consecința asumată a refuzului beneficiarului de a efectua plata contravalorii acestora, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme (a se vedea, deciziile nr. 2266/02.11.2021 și nr. 1064/04.05.2023).

Se constată că prin neexercitarea drepturilor prevăzute în legislația privind achizițiile publice și în contractul încheiat între părți, la care s-a făcut referire anterior, îmbogățirea este justificată, potrivit dispozițiilor art. 1346 lit. b) din C. civ.

Reținând, așadar, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va respecta dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., precum și dezlegările instanței de recurs asupra problemelor de drept, care sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât ORAȘUL BECHET PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 578/2022 din 22 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2023.