ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2049/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Analizând actele dosarului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 18.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. și C., solicitând obligarea lor, în solidar, la restituirea sumei de 45.000 euro, acordată societății pârâte cu titlu de împrumut, precum și a dobânzii legale, calculată până la restituirea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 67/25.05.2022, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins actiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și, în temeiul art. 335 alin. (4) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 582/05.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva celei din urmă decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, sub un prim aspect, a arătat că, în etapele devolutive, judecata cauzei s-a realizat cu ignorarea faptului că părțile intimate au încălcat prevederile art. 14 C. civ., care afirmă principiul bunei-credințe a părților în relațiile civile.

Astfel, a arătat că din probatoriul administrat în cauză - factura proforma nr. x/12.02.2020, emisă de societatea intimată și răspunsul la interogatoriu al intimatului C. -, rezulta în mod neechivoc că împrumutul contractat de recurent în Franța și acordat societății intimate s-a realizat pentru finanțarea unei operațiuni comerciale determinate, care însă nu s-a mai realizat.

În consecință, a afirmat că neefectuarea operațiunii a determinat scadența obligației de restituire a sumei împrumutate și că această chestiune nu a fost analizată de către instanțele de fond.

A mai susținut că reaua-credință a intimatului C. era evidentă și rezulta din elementele probatorii ale cauzei, însă instanțele de fond, în mod greșit, au reținut că împrumutul a fost acordat pentru desfășurarea întregii activități a societății intimate, sens în care au apreciat că restituirea sumei nu putea fi solicitată.

În continuare, recurentul a criticat refuzul instanțelor de fond de încuviințare a cererii sale de emitere a unei adrese către D., pentru transmiterea extraselor de cont ale societății intimate în vederea stabilirii modului în care suma împrumutată a fost utilizată. De asemenea, a subliniat că hotărârile instanțelor de fond nu puteau avea la bază decât expertiza judiciară încuviințată, care însă nu a putut efectuată din culpa intimaților, care au refuzat să prezinte expertului documentele contabile ale societății intimate.

Autorul căii de atac a criticat decizia atacată din perspectiva încălcării normelor de drept material și procesual, arătând, pe de o parte, că în mod greșit instanța de apel a considerat necesară parcurgerea procedurii judiciare de stabilire a scadenței contractului de împrumut conform art. 2162 C. civ., de vreme ce acesta era scadent la data la care a fost evident că nu va mai fi efectuată operațiunea comercială pentru finanțarea căreia împrumutul fusese acordat, iar pe de altă parte, că obligația instanței este, în orice condiții, aceea de stabilire a datei pe care o consideră ca fiind scadența contractului.

Recurentul a susținut că este greșită justificarea deciziei atacate pe împrejurarea că indicarea datei scadenței contractuale ca fiind 31.05.2021 direct în apel reprezintă o modificare a cadrului procesual în apel și că această afirmație trebuia examinata efectiv, în raport cu probele dosarului și dovezile solicitate de apelant.

Un alt motiv de recurs a vizat considerentele instanței de apel cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului C., pe care le-a apreciat ca fiind nelegale.

În argumentare, a arătat că prevederile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu puteau fi reținute, întrucât acestea se referă la răspunderea administratorilor societății în faliment și că verificarea legalității soluției date de prima instanță excepției în discuției trebuia realizată prin raportare la dispozițiile art. 72 din aceeași lege, care fac trimitere expresă la contractul de mandat reglementat de C. civ.

Recurentul mai afirmat că, potrivit doctrinei de specialitate, angajarea răspunderii administratorilor poate fi realizată atât pe tărâm contractual, când acesta încalcă anumite obligații contractuale, cât și pe tărâm delictual, când nu respectă anumite obligații legale.

În acest context, a arătat că în cauză s-a făcut dovada că intimatul a acționat contrar intereselor societății, împrejurare care răstoarnă prezumția de bună-credință a acestuia de la art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și că intimatul are calitate procesuală pasivă alături de societatea al cărei administrator este, de vreme acesta și-a încălcat obligațiile ce îi reveneau și și-a însușit suma împrumutată.

În susținerea incidenței art. 72 din același act normativ, autorul căii de atac a arătat că prin dobândirea calității de administrator al societății intimate, intimatul a primit mandat din partea recurentului pentru gestionarea patrimoniului societății, inclusiv a sumei împrumutate în scopul efectuării operațiunii comerciale menționate mai sus.

A mai precizat că în speță sunt aplicabile și prevederile art. 2.016 alin. (2) C. civ., întrucât intimatul și-a dat acordul pentru efectuarea operațiunii de comerț care nu s-a mai realizat din culpa sa ca urmare a încălcării obligațiilor ce îi reveneau în calitate de mandatar.

Conchizând, recurentul a arătat că suma împrumutată a fost utilizată în mod arbitrar și abuziv de către intimat, în calitate de administrator al societății intimate, sens în care se impunea angajarea răspunderii sale și în raport cu prevederile art. 2.017 alin. (1) și art. 2.020 C. civ., precum și cu cele ale art. 80 și art. 81 din Legea nr. 31/1990.

În final, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, solicitând, sub acest aspect, emiterea unei adrese către D. S.A. în vederea comunicării extraselor de cont ale societății intimate, prezentând ca teză probatorie verificarea modului în care suma împrumutată a fost utilizată.

În drept, criticile recurentului au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 24.03.2023 intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului, întrucât susținerile autorului căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a răspuns la întâmpinare.

Asupra excepției nulității recursului și cererii de administrare a probei cu înscrisuri, Înalta Curte s-a pronunțat premergător deschiderii dezbaterilor asupra recursului, conform celor regăsite în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul are caracter fondat, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Situația de fapt, în mod necontestat stabilită în fața instanțelor de fond, a fost aceea că între reclamant și societatea chemată în judecată, S.C. B. S.R.L., s-a încheiat un contract de împrumut, însă prin acesta nu s-a stabilit o dată pentru scadența obligației de rambursare.

Mai departe, atât prima instanță de fond, cât și instanța de apel au conchis că în lipsa dovedirii de către reclamant a termenului de rambursare a împrumutului și în condițiile în care numai reclamantul a pretins că acesta este scadent, indicând chiar direct în apel că data obligației de rambursare a fost 31.05.2021, fără a putea dovedi faptul pretins, cererea de chemare în judecată nu are caracter fondat.

Instanța de apel a subliniat chiar că examinării datei scadenței împrumutului, astfel cum s-a afirmat în apel, se opun cele statuate cu caracter obligatoriu prin decizia Înaltei Curte de Casație și Justiție nr. 28/2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și că, în lipsa unei scadențe determinate, dreptul care se naște în patrimoniul părților este cel la stabilirea, pe cale judiciară, în acord cu dispozițiile art. 2162 alin. (3) C. civ., a scadenței împrumutului, nereglementată ori nestabilită contractual.

Pe aceste premise, Înalta Curte subliniază, în primul rând că nu pot face obiect al controlului de legalitate criticile dezvoltate în memoriul de recurs care solicită acestei instanțe examinarea sau reevaluarea probatoriului, tot astfel cum nu vor putea fi examinate criticile referitoare la greșita apreciere a probelor în fața instanțelor devolutive.

Instanța de recurs reamintește recurentului că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului, cale extraordinară de atac, este acela de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate și că, în fața instanței de apel, ultima care soluționează cauza în mod devolutiv, aprecierea probelor se face de către acest for jurisdicțional în mod liber, potrivit convingerii judecătorilor, afară de cazul în care legea stabilește puterea doveditoare a uneia dintre probele administrate.

Prin urmare, suma criticilor prin care se propune instanței de recurs reevaluarea, în orice mod, a rezultatului interpretării probelor în apel și reconsiderarea stării de fapt, nu se integrează criticilor specifice de casare, delimitate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa încât acestea vor fi înlăturare fără a fi examinate.

Va fi însă încadrată în sfera art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și examinată ca atare critica recurentului referitoare la refuzul instanței de fond de a aplica legea prin opunerea, fără fundament, a dispozițiilor art. 2162 alin. (3) C. civ. și considerarea greșită că indicarea scadenței împrumutului de către apelant, direct în apel, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., considerând că în cauză, esențială pentru rezolvarea disputei litigioase, era clarificarea datei scadenței contractuale.

Această critică este fondată.

De esența împrumutului de consumație având ca obiect o sumă de bani, raport juridic a cărui încheiere a fost necontestat stabilită este, conform art. 2158 alin. (2) C. civ., obligația împrumutatului de a restitui, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani.

Este, de asemenea, notabil, că reclamantul s-a adresat instanței cu o acțiune în restituirea împrumutului, care a avut, sub aspectul conținutului său - determinat de modul în care partea a construit cauza acțiunii - premisa că acest împrumut este deja scadent la o dată considerată care, chiar precizată în apel, nu constituie o modificare a cadrului procesual al acțiunii inițiale, ci doar o explicitare de natură să caracterizeze adecvat demersul procesual.

Prin urmare, orice argument al instanței de apel, potrivit căruia susținerea reclamantului referitoare la data scadenței este insuficientă și lipsită de valoare procesuală dar și că singurul drept recunoscut de lege acestuia era cel în demararea unei acțiuni pentru stabilirea scadenței convenției, în condițiile art. 2162 alin. (2) C. civ., reprezintă o prefigurare greșită a sferei de aplicare a normei de drept.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 2162 C. civ. nu au nicio incidență în cauză. Ele devin aplicabile, nu atunci când părțile dispută prin poziții aflate în contradicție procesuală, cum este în cauză, scadența stabilită de ele, ci situația în care atât împrumutatul cât și împrumutătorul admit, deopotrivă, că în contract nu s-a stabilit acest element esențial al contractului.

Numai în acest caz legea recunoaște oricăreia dintre părți facultatea de a sesiza instanța cu o cerere de ordonanță președințială pentru stabilirea judiciară a scadenței obligației de restituire. De altfel, o astfel de cerere și-ar vădi deplin lipsa de utilitate într-o situație ca cea din cauza prezentă, în care se solicită plata silită a împrumutului, fiind îndeobște știut că procedura ordonanței președințiale, în protejarea aparenței de drept, nu poate substitui sau temporiza acțiunea de valorificare propriu-zisă a dreptului, în suportul căreia legiuitorul a conceput-o.

În aceste condiții nu poate fi acceptat că reclamantului i se poate opune neparcurgerea procedurii de stabilire a scadenței judiciare a contractului, de vreme ce acesta a considerat clară sau cel puțin demonstrabilă data ei, cu atât mai mult cu cât în orice proces de plată silită a unei sume de bani, având acest fundament juridic, instanța este obligată să verifice toate elementele contractului, inclusiv să caracterizeze juridic obligația de restituire.

Cu alte cuvinte, este integrat rolului activ al instanței, subordonat aflării adevărului și finalizării eficace și în mod efectiv a unui proces, ca instanța să stabilească, în cadrul contractului de împrumut, care a fost angajamentul părților în restituirea împrumutului, să stabilească ce afirmație procesuală este mai bine caracterizată probator, adică să statueze care a fost sau va fi data ori condițiile convenite ale rambursării. În acest scop legea civilă conține reguli de drept cu aplicabilitate generală pentru evaluarea scadenței unei obligații afectate de un termen a cărui determinare nu s-a făcut explicit.

În concluzie, în condițiile în care reclamantul a acționat afirmând că împrumutul acordat este scadent și pârâtul neagă acest fapt, revine instanței de judecată sarcina de a clarifica conținutul concret al tuturor elementelor esențiale ale contractului prin valorificarea vectorilor pe care legea i le pune la îndemână prin art. 1266 și urm. C. civ., adică ținând cont de circumstanțele, negocierile și scopul contractului, de comportamentul ulterior al părților, astfel cum acestea pot fi decelate din probe, de regulile de interpretare sistematică și de cele adecvate instituției juridice care reglementează materia contractului de împrumut de consumație care a avut ca obiect sume de bani.

De aceea, instanța de recurs subliniază că, pentru aceste considerente, decizia instanței de apel a dat litigiului o soluționare care nu a corespuns aplicării corecte a legii și a avut o premisă greșită asupra cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce impune casarea hotărârii recurate și rejudecarea procesului în apel, respectiv, reevaluarea temeiniciei tuturor capetelor de cerere formulate.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la menținerea greșită în apel, a dispoziției primei instanțe asupra soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., recurentul opune ignorarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia "Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege". În acest sens, consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru fapta ilicită a administratorilor societăților comerciale, inclusiv pentru faptele prejudiciabile săvârșite în această calitate. Recurentul a subliniat că este evidentă reaua-credință cu care a acționat pârâtul C., însușindu-și sumele de bani cu care reclamantul a creditat societatea în scopul exclusiv al efectuării unor operațiuni comerciale determinate.

Această critică nu este fondată și va fi înlăturată.

Solidaritatea răspunderii civile, prezumată numai în cazul obligațiilor contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, trebuie să identifice pluralitatea de debitori în raportul contractual.

Or, întrucât nu acesta a fost fundamentul solidarității solicitate de reclamant, deoarece nicicând pe parcursul procesului reclamantul nu a susținut că pârâtul C. s-a obligat personal la restituirea împrumutului, rezultă că împrumutătorul nu se poate prevala de prezumția arătată.

Deosebit, fundamentul solidarității a fost construit de reclamant pe asumpția că pârâtul C. și-a însușit în interes propriu banii acordați pentru finanțarea activității de comerț a S.C. B. S.R.L. și că, în calitatea sa de administrator, răspunde, în puterea mandatului, față de reclamant, împreună cu societatea, pentru o faptă ilicită.

Cu toate acestea, pretinsa faptă ilicită săvârșită de către pârât în calitatea sa de administrator, cu ascendență decizională în S.C. B. S.R.L. nu se identifică în relația contractuală de împrumut, deci în relația juridică cu reclamantul, deoarece contractul supus judecății are doar două părți, A. și societatea; relativitatea efectelor acestui contract se transpune simetric în raportul de răspundere contractuală, în care pârâtul C. nu este parte.

Aspectele subsecvente, care țin de deturnarea resurselor financiare sociale în interesul personal al asociatului administrator ca urmare a puterii de decizie și control exercitate în societatea comercială și caracterizarea relației juridice între pârâți ca fiind una de mandat comercial, chiar dacă își găsesc corespondență în textele de lege identificate de recurent, nu au relevanță în raportul juridic judecat. Orice fapt ilicit al administratorului societății, cauzator de prejudicii în patrimoniul societății, angajează răspunderea special reglementată de art. 73 din Legea nr. 31/1990, în considerarea raportului de administrare asimilat raportului de mandat numai între aceste părți, iar nu față de terții cu care societatea a intrat în alte raporturi convenționale.

De aceea, instanța de recurs reține nu doar că dispozițiile legale invocate de recurent nu își găsesc aplicare în cauză, dar și că instanța de apel a statuat corect, mai departe, că o asemenea răspundere nu poate fi solicitată decât în favoarea persoanei juridice, iar de un creditor social, cum este reclamantul, poate acționa numai în condițiile art. 73 alin. (2) din legea societăților, adică, în cadrul procedurii insolvenței persoanei juridice.

Astfel, în baza celor reținute prin această decizie, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia recurată casată pentru aplicarea greșită a normelor de drept la judecarea apelului și cauza trimisă pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 582/05.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.