ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 202/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuție lucrări nr. x/11.07.2018 și a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1.531 C. civ., precum și a dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 473/F din 19 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de completare dispozitiv reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A., susținând că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului subsidiar de cerere.

Prin decizia civilă nr. 140 din 1 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022, ca nefondată.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., s-a susținut că în mod greșit litigiul a fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016, acestea nefiind incidente în cauză.

Între părți a fost încheiat contractul de execuție lucrări nr. x/11.07.2018, ca urmare a derulării unei proceduri de achiziție directă, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, intră sub incidența Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind exclusă de la aplicarea Legii nr. 101/2016.

Prin urmare, din punct de vedere funcțional, competența aparține secției de contencios administrativ a Tribunalului Ialomița, cu consecința caracterului nelegal al deciziei instanței de apel, care, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ., trebuia să trimită cauza spre rejudecare instanței competente.

Deși excepția a fost invocată în fața instanței de apel la termenul din 28 septembrie 2022, ca urmare a faptului că tribunalul a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016 direct în considerentele instanței, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a săvârșit un exces de putere, substituindu-se unui organ al puterii executive cu atribuții și expertiză în domeniul meteorologiei, atunci când a respins apărările reclamantului privind intervenirea unor condiții meteo nefavorabile, în mod greșit fiind folosită ca argument expertiza Administrației Naționale de Meteorologie.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea deciziei prin raportare la faptul că, deși instanța de apel a reținut că litigiul izvorăște dintr-un contract exclus sferei de aplicabilitate a Legii nr. 101/2016, totuși, sub argumentul că nu a fost dovedită nicio vătămare, a înlăturat criticile reclamantului privind restrângerea nejustificată a termenului pentru declararea apelului.

Or, în opinia reclamantului, menționarea eronată a termenului pentru declararea căii de atac conduce la încălcarea dreptului la apărare, precum și la suprimarea accesului liber la justiție și a exercitării unui recurs efectiv.

Au fost evocate dispozițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că, în cauză, nulitatea intervine necondiționat de existența unei vătămări.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat interpretarea și aplicarea greșită a art. 1.556 privind excepția de neexecutare.

Referindu-se la situația de fapt, reclamantul a arătat că, după ce a finalizat lucrările, prin notificarea nr. x/20.12.2018, a procedat la convocarea pârâtei, pentru data de 28 decembrie 2018, în vederea efectuării recepției, însă pârâta, cu rea-credință, nu a dat curs convocării, refuzând recepția.

Cu toate acestea, instanța de apel, ca urmare a unei confuzii între o executare nerecepționată și o neexecutare totală, a reținut greșit că lucrările nu au fost executate de reclamant, încălcând astfel principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac, prevăzut la art. 481 C. proc. civ.

Mai mult, în mod eronat instanța de apel a reținut incidența art. 1.556 C. civ., dat fiind că una dintre condițiile invocării excepției de neexecutare este aceea ca neexecutarea obligației din partea cocontractantului să nu fie consecința faptei personale și directe a celui care invocă excepția de neexecutare, conform art. 1.517 C. civ.

În realitate, dispozițiile art. 1.556 C. civ. nu erau aplicabile în cauză, câtă vreme reclamantul a executat lucrările, chiar dacă pârâta a refuzat recepția, instanța de apel neanalizând însă cauzele acestui refuz.

Dimpotrivă, reclamantul este partea care s-a aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările din culpa pârâtei, aceasta din urmă împiedicând executarea lucrărilor prin nerespectarea și neasigurarea condițiilor minime de protecție. A enumerat în acest sens reclamantul o serie de acțiuni ale pârâtei care, în opinia sa, configurează culpa exclusivă a pârâtei pe parcursul derulării contractului, făcând trimitere la situația de fapt și la probele administrate.

De asemenea, s-a susținut că o altă condiție pentru invocarea excepției neexecutării contractului, neavută în vedere de instanța de apel, este aceea ca părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce.

Or, părțile, convenind prelungirea contractului până la 11.06.2018, au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor, ceea ce atrage și imposibilitatea invocării excepției de neexecutare.

De asemenea, la data de 30 martie 2023, reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată sau, după caz, instanței competente, în cazul casării pentru lipsă de competență.

Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

În prealabil, sub argumentul că decizia recurată a preluat integral motivarea cuprinsă în decizia anterioară, nr. 1379 din 28 septembrie 2022, reclamantul a arătat că, prin recursul formulat împotriva deciziei de completare, au fost reluate criticile aduse primei decizii, fiind indicate, totodată, și motivele de nelegalitate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de completare dispozitiv.

Prin urmare, au fost reiterate criticile formulate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 140 din 1 februarie 2023, de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022, reclamantul a susținut incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca urmare unei motivări străine de natura cauzei și contradictorii, în ceea ce privește capătul de cerere formulat în subsidiar.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că, prin acțiunea formulată, a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei, pe temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuție lucrări nr. x/11.07.2018.

Or, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, motivarea dată soluției de respingere a cererii de completare dispozitiv cuprinzând motive străine de natura cauzei, deoarece capătul subsidiar de cerere avea ca obiect plata daunelor-interese, și nu plata penalităților de întârziere, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

La data de 28 iunie 2023 au fost înregistrate întâmpinările formulate de intimata U.A.T. Valea Măcrișului, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 și a deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 14 iulie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A.

În prealabil, potrivit art. 248 C. proc. civ., instanța de recurs va analiza excepția nulității recursurilor.

Se constată, pe de o parte că aceasta nu a fost invocată prin întâmpinare, așa cum corect a arătat recurenta și nici nu a fost invocată din oficiu de instanță, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ea fiind invocată direct în fața instanței de recurs de către intimată. Însă, din coroborarea dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate, cu dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea recursul nemotivat în termenul legal sau recursul care cuprinde numai motive care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, rezultă caracterul de ordine publică al acestor norme, care cuprind reguli de desfășurare a procesului civil, potrivit etapelor firești ale acestuia și care nu pot fi lăsate la libera apreciere a părților. Astfel, excepția prin care se invocă încălcarea lor este absolută, putând fi invocată, în condițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv de intimată, direct în fața instanței de recurs, atât timp cât prin lege nu se prevede altfel. Or, potrivit art. 494 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în recurs. Iar, potrivit art. 208 C. proc. civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea din dreptul de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Cum excepția nulității recursului este de ordine publică, rezultă că aceasta poate fi invocată și ulterior depunerii întâmpinării.

În continuare, instanța de recurs reține că, din memoriile de recurs, rezultă suficiente critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este real că o parte dintre criticile formulate de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate din recurs, însă aceste critici vizează numai anumite motive de casare și nu întreaga cale de atac a recursului, așa cum se va expune mai jos, astfel că excepția de nulitate a recursurilor este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Privitor la recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat și va fi respins, potrivit art. 496 C. proc. civ., din considerentele ce succed.

Recurenta a invocat patru motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea hotărârii intervine atunci când a fost încălcată competența de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Recurenta a susținut că în mod greșit litigiul a fost soluționat de instanțele civile, competenta materială procesuală aparținând secțiilor de contencios administrativ.

Pornind de la considerentele instanței de apel, potrivit cărora litigiul supus judecății izvorăște dintr-un contract exclus sferei de aplicare a Legii nr. 101/2006 privind remediile și căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, recurenta a arătat că ambele instanțe de fond au reținut greșit incidența dispozițiilor art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016. Ca o consecință, calea de atac ce putea fi exercitată era apelul, iar termenul era de 30 de zile de la comunicare, potrivit art. 466 C. proc. civ., competența materială procesuală de soluționare a apelului aparținând secției de contencios administrativ. În consecință, a susținut că nelegal a fost respins apelul, deoarece instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ., ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare instanței competente, respectiv secției de contencios administrativ a tribunalului.

A mai arătat recurenta că, deși excepția a fost invocată în fața instanței de apel la termenul din 28 septembrie 2022, ca urmare a faptului că tribunalul a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016 direct în considerentele încheierii de ședință din 24 mai 2022, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției.

Instanța de recurs constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit primului motiv de recurs invocat, poate constitui motiv de casare numai nesocotirea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Potrivit art. 129 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat. Art. 130 alin. (2) prevede că, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Prin urmare, necompetența materială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condițiile textului enunțat.

În cauză, așa cum afirmă și recurenta-reclamantă, în fața primei instanțe nu a fost invocată nici o excepție de necompetență materială procesuală, fapt ce a dus la consolidarea competenței materiale procesuale a secției civile a Tribunalului Ialomița, astfel că nu mai poate fi invocată necompetența acestei secții.

Mai mult, fiind vorba de necompetența primei instanțe, iar hotărârea recurată este cea pronunțată de instanța de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 poate fi valorificat numai în condițiile alin. (2) din același articol, și anume necompetența primei instanțe să fi fost invocată ca motiv de apel- după ce anterior fusese invocată în condițiile legii în fața primei instanțe-, iar instanța de apel să o fi respins sau să fi omis să se pronunțe asupra ei.

Această condiție nu este îndeplinită, întrucât, pe de o parte excepția de necompetență nu a fost invocată în fața primei instanțe de fond în condițiile legii, iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat necompetența materială-procesuală prin memoriul de apel, astfel că acest motiv de recurs apare ca fiind invocat omisso medio.

Instanța de recurs reține că însăși recurenta afirmă că a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a primei instanțe pe parcursul cercetării apelului, la termenul de judecată din data de 28.09.2022, și nu prin cererea de apel.

Împrejurarea că prin considerentele încheierii de ședință prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă, s-a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016, nu prezintă relevanță sub aspectul temeiniciei acestui motiv de recurs, întrucât reclamanta este cea care a sesizat secția civilă a instanței de fond, cunoscând că litigiul izvorăște dintr-un contract de achiziții publice directe și nu ca urmare a parcurgerii unei proceduri de atribuire, stabilind astfel cadrul procesual și, în lipsa invocării în condițiile legii a excepției de necompetență materială procesuală, a ales și instanța competententă.

De altfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/200, litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun, respectiv a secțiilor civile și nu a secțiilor de contencios administrativ, nefiind incident art. 10 alin. (1) din lege, cum greșit a invocat recurenta.

Față de toate argumentele expuse mai sus, primul motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat, vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești- art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs presupune încălcarea atribuțiilor constituționale sau legale recunoscute diferitelor autorități statale, cu atingerea principiului separației puterilor în stat. Altfel spus, instanța judecătorească săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta critică considerentele instanței de apel privitoare la numărul de zile cuprins în intervalul 17.02.2019-11.06.2019, când lucrarea ce forma obiectul contractului putea fi executată, reținând că temperaturile au depășit 10 grade, iar condițiile de ploaie, inclusiv ninsoare, au fost prezente doar într-un număr de 26 de zile. În opinia recurentei, respingerea afirmațiilor sale și reținerea propriilor concluzii ale instanței de apel, bazate pe o analiză empirică, referitoare la datele meteo, sunt eronate. Mai mult, s-a susținut că instanța de apel a săvârșit un exces de putere, substituindu-se unui organ al puterii executive cu atribuții și expertiză în domeniul meteorologiei, respectiv recurenta, atunci când i-a respins apărările privitoare la intervenirea unor condiții meteo nefavorabile, deși acestea se bazau pe datele oferite de Administrația Națională de Meteorologie.

Rezultă din cele expuse mai sus că recurenta critică deopotrivă situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză, dar și argumentele pentru care instanța a reținut unele probe la stabilirea situație de fapt și a înlăturat alte probe. Or, examinarea probelor administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor și stabilirea situației de fapt pe baza aprecierii libere a probelor administrate în cauză, potrivit convingerii judecătorului, intră în atribuțiile instanțelor de fond, conform art. 264 C. proc. civ.

Prin urmare, înlăturarea susținerilor reclamantei privitoare existența unor condiții meteo nefavorabile executării lucrării a avut loc argumentat, a fost fundamentată pe probele administrate în cauză, fără încălcarea vreunei norme de drept, în exercitarea propriilor atribuții și, deci, fără depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Mai mult, instanța de recurs reține că art. 483 alin. (3) -(4) și art. 488 C. proc. civ. îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, instanțele de fond trebuie să asigure situația premisă pentru judecata în recurs, ceea ce înseamnă, în concret, stabilirea efectivă a situație de fapt pe baza administrării probatoriilor. Instanța de recurs va considera că sunt câștigate cauzei faptele astfel cum au fost determinate de către instanțele de fond și va verifica numai dacă normele de drept au fost aplicate la aceste fapte. Astfel fiind, aspectele privitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate legal și evaluate de instanța de apel, scapă controlului instanței de recurs.

În consecință, va fi respins și acest motiv de recurs.

Subsumat celui de-al treilea motiv de recurs invocat, respectiv încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la dispozițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. A susținut recurenta că indicarea în sentința primei instanțe a unui termen de apel mai mic decât cel legal, atrage nulitatea sentinței în mod necondiționat, nefiind necesară probarea vătămării cauzate prin indicarea termenului mai mic de cât cel prevăzut de lege. Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că nulitatea este condiționată de cauzarea unei vătămări și că nu a fost probată de parte o astfel de vătămare, în condițiile în care reclamanta a formulat apel și nu a fost decăzută din acest drept. Or, în aprecierea recurentei, reducerea termenului de declarare a apelului i-a vătămat acesteia dreptul la apărare, fiind nevoită să formuleze apelul într-un termen mai mic și, de asemenea, a lipsit-o de dreptul la un recurs efectiv. Toate acestea sunt, în aprecierea recurentei, vătămări ce nu mai trebuiau probate.

Instanța de recurs constată netemeinicia acestui motiv de recurs.

Motivul de recurs invocat de recurentă din această perspectivă vizează încălcarea dispozițiilor legale referitoare la mențiunile din dispozitiv privind termenul de exercitate a căii de atac.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce privește partea finală a dispozitivului, legiuitorul a prevăzut imperativ că se va arăta existența uneia dintre următoarele trei posibile situații, respectiv "dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă (…) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac."

Rezultă deci, că legea nu impune instanței menționarea termenului de exercitare a căii de atac, rațiunea constând în aceea că termenul este stabilit de lege și părțile trebuie să cunoască dispozițiile legale.

Astfel, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Totuși, art. 457 C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căii de atac, stabilește că, în caz de concurs între mențiunea inexactă din dispozitiv cu privire la termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorescă și dispoziția legală care regelementează aceste aspecte, are prioritatea aceasta din urmă și nu dispoziția judecătorului, alin. (2) al aceleiași norme asigurând caracterul efectiv al reglementării din alin. (1). Astfel, indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen, din oficiu, a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței.

Este evident că ipoteza repunerii în termen a căii de atac presupune declararea acesteia cu depășirea termenului legal, în considerarea celui indicat în mod eronat de judecător, context în care partea ar fi putut fi decăzută din termenul de exercitare a căii de atac, în condițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în măsura în care partea a formulat calea de atac a apelului cu respectarea atât a termenului legal, cât și a celui indicat de judecător, așa cum este cazul de față, respectiv în primele 10 zile din cele 30 stabilite de lege, nu există riscul decăderii din dreptul de a declara apel, astfel că nu se impune repunerea din oficiu în termen. De asemenea, câtă vreme partea a formulat calea de atac în termenul legal, a indicat motivele de fapt și de drept care atrag netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate și a depus apelul la instanța competentă iar instanța i-a analizat calea de atac, nu se poate susține întemeiat că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau cel la un recurs efectiv. Nemulțumirea recurentei este evident aceea că, necunoscând dispozițiile legale, în considerarea mențiunii din sentință, a depus diligențe sporite pentru redactarea și depunerea apelului într-un termen mai scurt decât cel legal. Însă, această situație nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare sau cu lipsirea dreptului la un recurs efectiv, astfel că în mod judicios a respins instanța de apel acest motiv de apel, ca fiind neîntemeiat.

Deopotrivă, este judicioasă argumentarea instanței de apel potrivit căreia partea trebuia să probeze cauzarea unei vătămări, întrucât în cauză nu este incident niciun caz de nulitatea absolută extrinsecă sentinței apelate, ci o nulitate intrinsecă, condiționată de vătămare, astfel că nu este incident art. 176 pct. 6 C. proc. civ., cum greșit a invocat recurenta, ci art. 175 C. proc. civ.. În această situație, partea trebuia să probeze existența unei vătămări. Or, instanța de apel a constatat că apelanta nu a indicat în concret care este vătămarea procesuală suferită, că apelanta a avut, totuși, posibilitatea de a motiva extensiv calea de atac a apelului, iar în cadrul concluziilor orale ale reprezentantului său de la termenul din data de 28.09.2022 acesta nu a invocat alte aspecte care au împiedicat apelanta a expune în cuprinsul căii de atac toate criticile aduse hotărârii pronunțate de prima instanță.

Față de cele ce preced, va fi respins ca neîntemeiat și acest motiv de recurs.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat privește aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv, indică aplicarea greșită a art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare, însă, în concret, recurenta invocă numeroase aspecte ce țin de situația de fapt stabilită de instanța de apel. Astfel, se menționează că după ce reclamanta a finalizat lucrările, prin notificarea nr. x/20.12.2018, a procedat la convocarea pârâtei, pentru data de 28 decembrie 2018, în vederea efectuării recepției, însă pârâta, cu rea-credință, nu a dat curs convocării, refuzând recepția. Cu toate acestea, instanța de apel, a reținut greșit că lucrările nu au fost executate de reclamant. În ceea ce privește culpa în neexecutarea obligațiilor contractuale, recurenta arată că ea este partea care s-a aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările din culpa pârâtei, aceasta din urmă împiedicând executarea lucrărilor prin nerespectarea și neasigurarea condițiilor minime de protecție. A enumerat în acest sens reclamanta o serie de acțiuni ale pârâtei care, în opinia sa, configurează culpa exclusivă a pârâtei pe parcursul derulării contractului, făcând trimitere la situația de fapt și la probele administrate.

Or, așa cum deja s-a expus mai sus, când a fost analizat motivul doi de recurs, art. 483 alin. (3) -(4) și art. 488 C. proc. civ. permite ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabil, așa încât aspectele privitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate legal și evaluate de instanță, scapă controlului instanței de recurs.

În consecință, aspectele privitoare stadiile de executare a lucrărilor, cantitatea de lucrări executate, cauzele de neexecutare, convocarea pentru recepție, motivele refuzului de a recepționa lucrarea și stabilirea culpei exclusive a reclamantei în neexecutarea obligațiilor contractuale sunt aspecte de fapt, ce exced controlului de legalitate dedus instanței de recurs.

În continuare, instanța de recurs arată că afirmațiile recurentei în sensul că una dintre condițiile invocării excepției de neexecutare este aceea ca neexecutarea obligației din partea cocontractantului să nu fie consecința faptei personale și directe a celui care invocă excepția de neexecutare, conform art. 1.517 C. civ., deși par că supun analizei aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 1556 și 1517 C. civ., în realitate tind la modificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond, în sensul stabilirii culpei pârâtei, contrar celor reținute de instanțele de fond.

În același sens sunt și criticile referitoare la caracterul neîntemeiat al excepției de neexecutarea, recurenta susținând că dispozițiile art. 1.556 C. civ. nu erau aplicabile în cauză, câtă vreme reclamantul a executat lucrările, chiar dacă pârâta a refuzat recepția, cauzele acestui refuz nefiind analizate de instanța de apel. De asemenea, susține că s-a omis faptul că părțile au convenit prelungirea contractului până la 11.06.2018, renunțând astfel la simultaneitatea de executare a obligațiilor, ceea ce atrage și imposibilitatea invocării excepției de neexecutare.

Or, Inalta Curte observă pe de o parte, că aceste critici vizează aspecte de fapt, iar, pe de altă parte constată că ele au fost analizate în concret de instanța de apel, stabilindu-se că "factura ce se pretinde a fi achitată a fost emisă la data de 31.01.2019, relativ la scurt timp după ce părțile cauzei au convenit la data de 11.12.2018 asupra necesității prelungirii acordului inițial, tocmai datorită nerealizării până la acel moment a lucrărilor contractate. Iar, în condițiile în care noul termen convenit pentru finalizarea lucrărilor de reabilitare a străzilor și drumurilor comunale din com. Valea Măcrișului, jud. Ialomița, a fost stabilit pentru data de 11.06.2019, apare drept greu de crezut că aceste lucrări erau finalizate la data de 31.01.2019, data emiterii de către apelanta Incertrans a facturii pretinse în cadrul prezentei proceduri judiciare" Mai mult, s-a reținut că reclamanta a recunoscut neefectuarea lucrărilor contractate, dar a justificat această nerealizare a obligațiilor contractuale invocând condițiile meteo nefavorabile realizării lucrărilor și atitudinea intimatei U.A.T., care nu a asigurat închiderea drumurilor pe care a fost realizată lucrarea, pe o durată de 72 de ore după realizarea acesteia prin soluția enzimatică menționată în contract.

În fine, în ceea ce privește încălcarea principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac, prevăzut la art. 481 C. proc. civ., instanța de recurs notează prioritar, că o astfel de critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu punctului 8.

Apoi, se constată că nu a fost nesocotit acest principiu, de vreme ce instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată iar instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, din culpa sa exclusivă și, întemeiat pe această constatare, a reținut ca fiind fondată excepția de neexecutare a contractului, invocată de către intimata-pârâtă.

Instanța de recurs mai constată că nu sunt apte să înfrângă principiul menționat mai sus și nu reflectă susținerile recurentei considerentele din apel referitoare la neexecutarea lucrării.

Astfel, prima instanță a reținut că au fost efectuate anumite lucrări de către subcontractorul A., în baza cărora a fost emisă de către reclamantă factura fiscală nr. x din 18.12.2018, factură care nu a fost acceptată la plată de către pârâtă deoarece lucrările nu au fost recepționate conform art. 3.4 din contract. S-a precizat totodată că situațiile de lucrări nu au fost avizate de către dirigintele de șantier conform Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții. Instanța de apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de plată facturii cu seria x nr. x/31.01.2019 și că, în condițiile în care noul termen convenit pentru finalizarea lucrărilor de reabilitare a străzilor și drumurilor comunale din com. Valea Măcrișului, jud. Ialomița, a fost stabilit pentru data de 11.06.2019, este greu de crezut că aceste lucrări erau finalizate la data de 31.01.2019, data emiterii de către apelanta Incertrans a facturii.

Prin urmare, considerentele relevate de recurentă vizează facturi diferite, situații diferite iar instanța de apel nu a constatat neexecutarea totală a lucrărilor, ci nefinalizare lor.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu este fondat niciunul dintre motivele de recurs invocate împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, astfel că, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Privitor la recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte constată că și acesta este acesta este nefondat, urmând a fi respins.

Instanța de recurs reține că recurenta, în prealabil, sub argumentul că decizia recurată a preluat integral motivarea cuprinsă în decizia anterioară, nr. 1379 din 28 septembrie 2022, a arătat că, prin recursul formulat împotriva deciziei de completare, a reluat criticile aduse primei decizii, fiind indicate, în plus motivele de nelegalitate ce vizează soluția de respingere a cererii de completare dispozitiv.

Prin urmare, au fost reiterate criticile formulate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în decizia civilă nr. 140/01.02.2023, instanța de apel a preluat, în prezentarea parcursului procesual, statuările în fapt și în drept din decizia nr. 1379 din 28 septembrie 2022. Aspectele dezlegate prin decizia nr. 140/01.02.2023 privesc numai cererea de completare a deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl formează hotărârea dată în apel iar, potrivit art. 460 alin. (1) C. proc. civ., o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată. Prin urmare, principiul unicității căii de atac obligă partea să indice printr-o singură cerere de recurs toate motivele de nelegalitate pe care înțelege să le valorifice împotriva soluției recurate, nefiind posibilă formularea unei noi căi de atac ulterioare împotriva aceleași hotărâri.

Aplicând aceste dispoziții legale, instanța de recurs constată că nu este permisă formularea unor critici de nelegalitate împotriva considerentelor și soluțiilor din decizia nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, în cadrul recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 140/01.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, astfel că singurele critici proprii acestei din urmă decizii sunt cele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste limite, instanța reține că recurenta invocă nelegalitatea deciziei ca urmare a unei motivări străine de natura cauzei și contradictorii, în ceea ce privește capătul de cerere formulat în subsidiar.

În dezvoltarea criticii, recurenta a relevat că, prin acțiunea formulată, a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei, pe temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuție lucrări nr. x/11.07.2018.

Or, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, motivarea dată soluției de respingere a cererii de completare dispozitiv cuprinzând motive străine de natura cauzei, deoarece capătul subsidiar de cerere avea ca obiect plata daunelor-interese, și nu plata penalităților de întârziere, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Față de criticile formulate, instanța de recurs constată că, prin decizia civilă nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respins apelul promovat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 473/F/19.04.2022, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă, ca nefondat.

Prin apelul promovat, reclamanta solicitase admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 473/F/19.04.2022 emisă de Tribunalul Ialomița și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Reține instanța de recurs că obiectul căii de atac a apelului nu îl mai constituie pretențiile concrete deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, ci hotărârea judecătorească supusă apelului, iar instanța de apel a respins apelul în totalitatea sa, menținând implicit întreaga sentință apelată.

În continuare, prin cererea de completare, apelanta a solicitat completarea deciziei instanței de apel, făcând însă referire la cele două capete de cerere din cererea de chemare în judecată, arătând că în decizia instanței de apel nu se regăsesc considerentele din care să rezulte analiza capătului de cerere subsecvent.

În aceste limite, se constată legalitatea deciziei instanței de apel, întrucât, prin cererea de completare nu s-a făcut trimitere la capătul de cerere principal din apel- admiterea apelului-, nici la cel accesoriu- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată-, și nici cu privire la nepronunțarea asupra vreunui motiv de apel, fiind judicioase argumentele instanței de apel în sensul că decizia din apel nu lăsa loc de interpretări cu privire la soluția pronunțată cu referire la celelalte motive subsumate cererii de apel, accesorii motivului principal.

În același sens sunt reținute ca fiind legale și considerentele instanței de apel, care a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Apoi, se reține că instanța de apel a procedat și la analiza considerentelor expuse în decizia a cărei completare s-a solicitat și a reținut că, unul dintre efectele respingerii capătului principal al cererii introductive, ce a constituit și motivul principal de apel, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 364.140,00 RON, reprezentând contravaloarea facturii YNC nr. x/31.01.2019, constă în aceea celelalte capete de cerere ale acțiunii introductive nu își mai justificau existența juridică, astfel încât nu mai puteau fi admise, soluția decurgând în mod natural din modalitatea de soluționare a primului capăt al acțiunii introductive.

Instanța de recurs validează aceste considerente. În plus arată că, deși instanța de apel a precizat expres numai unul dintre capetele de cerere subsecvente, a cărui analiză nu se mai impunea, respectiv cel indicat de reclamantă la lit. b) de la punctul 1, celelalte fiind enunțate doar generic, rațiunea este identică și pentru capătul de cerere situat în subsecvența capătului 1 de cerere, respectiv capătul 2 de cerere, indicat în mod expres de apelantă în cererea de completare, respectiv obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140,00 RON cu titlul de despăgubiri sub forma daunelor-interese, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuție lucrări nr. x/11.07.2018.

Astfel, câtă vreme instanța de apel a confirmat întreaga soluție a primei instanțe de fond, reținând culpa exclusivă a reclamantei în neexecutarea obligațiilor contractuale, fapt ce a determinat respingerea cererii de plată a facturii emisă în executarea contractului și, în continuare a reținut că nu se impune analiza legalității mecanismului de reziliere a contractului, întrucât rezilierea contractului nu a fost supusă analizei instanței de niciuna dintre părți, rezultă că instanța de apel a arătat și argumentele privitoare la capătul de cerere subsecvent. Acest din urmă capăt de cerere viza tocmai obligarea pârâtei la plata de daune-interese pentru rezilierea nelegală a contractului, fundamentată pe culpa exclusivă a pârâtei, înlăturată însă de prima instanță de fond, fiind astfel corecte susținerile instanței de apel în sensul că soluția pentru acest capăt de cerere decurge în mod natural din modalitatea de soluționare a primului capăt al cererii introductive.

Rezultă deci temeinicia, congruența și claritatea raționamentului instanței de apel expus în soluționarea cererii de completare, criticile recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Instanța de recurs constată, de asemenea, că nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate considerente străine de natura cauzei, instanța referindu-se în concret la solicitările de la punctul 1 lit. b) din cererea de chemare în judecată și, apoi, mai general, la celelalte capete de cerere subsecvente.

Din aceste considerente, instanța de recurs constatând netemeinicia recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 C. proc. civ.

Totodată, în raport cu art. 452 și art. 494 C. proc. civ., va respinge cererea intimatei-pârâte U.A.T. Valea Măcrișului de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A. împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 și a deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei U.A.T. Valea Măcrișului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.