ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2187/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 09.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Județul Ialomița, prin Președintele Consiliului Județean Ialomița, a solicitat să se dispună: constatarea existenței unui raport juridic de gestiune de afaceri între părți și a dreptului reclamantei, în calitate de gerant, de a obține de la pârât, în calitate de gerat, suma de 1.795.196,20 RON (plus T.V.A.-ul aplicabil acesteia la data efectuării cheltuielilor) reprezentând cheltuielile necesare efectuate de către reclamantă pentru și în folosul pârâtului, în contextul extra-contractual al execuției de lucrări de modernizare a drumului județean DJ 213, județul Ialomița, sectorul DN 2A-Luciu, km 00+000-km 07+900; în consecința pct. 1 de mai sus, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.795.196,20 RON, plus TVA-ul aplicabil la data efectuării cheltuielilor care o compun, împreună cu dobânda legală acumulată de la data efectuării acestora (considerând data de începere a curgerii acestora ca fiind 23.12.2014, cea a încheierii și predării Procesului Verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/23.12.2014).

Prin sentința civilă nr. 789/F/17.06.2021 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârât prin întâmpinare și respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Județul Ialomița prin Președintele Consiliului Județean Ialomița ca inadmisibilă. În baza art. 453 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 9520 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, a declarat apel A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 42A/14.01.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 789/17.06.2021, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 7140 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, casarea deciziei, casarea sentinței civile nr. 789/F/17.06.2021 pronunțate în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Ialomița și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut că, atât instanța de apel, cât si instanța de fond au încălcat dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. apreciind că acțiunea în constatare este inadmisibilă, motivat de faptul că reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune în realizare.

Recurenta a arătat că, pentru a aprecia că o acțiune în constatare este inadmisibilă trebuie să se verifice dacă, în concret, față de starea de fapt din speță, exista sau nu posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare. De aceea, instanța trebuia să verifice cu atenție admisibilitatea unei acțiuni în constatare și să nu o respingă ca inadmisibilă decât în cazul în care, motivându-și soluția, ar fi prezentat care este calea în realizare admisibilă în concret. În caz contrar, a respinge o acțiune în constatare ca inadmisibilă doar pentru că in abstracto exista o acțiune în realizare înseamnă a refuza judecata și a limita părții accesul la justiție.

Recurenta-reclamantă a arătat că suma de 1.795.196,20 RON (plus TVA) a rezultat din cheltuieli pe care le-a efectuat pentru realizarea lucrărilor suplimentare, situându-se în afara contractului de construcție existent între părți, din cauza neîndeplinirii unor formalități de atribuire în contextul unei achiziții publice de lucrări; prin urmare, reclamanta nu are la dispoziție o acțiune în realizare ex contractu; părțile nu se situează în circumstanțele săvârșirii unor fapte ilicite și deci reclamanta nu are la dispoziție căi de realizare ex delictu; calea de realizare printr-o acțiune cvasi-contractuală (îmbogățirea fără justă cauză) a fost epuizată de reclamantă și respinsă ca având caracter subsidiar față de alte căi de realizare; căile de realizare prevăzute de legi speciale specifice achizițiilor publice (O.U.G. nr. 34/2006 sau Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică) nu pot fi utilizate de reclamantă, întrucât ambele presupun existenta unor drepturi izvorâte dintr-un contract valid de achiziții publice, inaplicabil cu privire la suma în cauză.

Referitor la faptul că acțiunea în constatare este caracterizată prin aceea că prin hotărârea pronunțată într-o astfel de cauză nu poate fi obligat pârâtul la executarea vreunei prestații și că această hotărâre nu reprezintă un titlu executoriu, recurenta menționează că, în speță, capătul de cerere principal are ca obiect constatarea existenței raportului de gestiune de afaceri între părți (art. 1330 și urm. C. civ.), capăt de cerere nesusceptibil de a fi pus în executare.

S-a arătat că în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Ialomița s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că legea aplicabilă raporturilor dintre părți este O.U.G. nr. 34/2006 și s-a respins acțiunea reclamantei întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, deoarece această acțiune nu putea fi primită în condițiile în care partea interesată trebuia să formuleze acțiune întemeiată pe dispozițiile legii speciale.

În opinia recurentei, incertitudinea ce planează asupra raporturilor dintre părți s-a născut în momentul în care, ulterior soluționării dosarului nr. x/2016, acțiunea în realizare promovată de reclamantă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Ialomița, a fost respinsă pe excepția autorității de lucru judecat raportat la cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al aceleiași instanțe.

Astfel, a arătat că, prin respingerea acțiunii formulate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, nu pe fond, ci pe excepția autorității de lucru judecat, i s-a negat accesul la justiție în vederea realizării dreptului său, neavând la îndemână nicio acțiune în realizarea dreptului, iar raporturile dintre părți au căpătat un caracter incert.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă a arătat că, pe de-o parte, instanța de apel a afirmat că acțiunea de gestiune de afaceri este o acțiune în realizare, și că, deși cererea de chemare în judecată a avut ca obiect "constatarea" unui raport de gestiune de afaceri, existența cuvântului "constatare" în formularea petitului acțiunii nu are semnificația juridică a formulării unei acțiuni în constatare, acțiunea reclamantei fiind o acțiune în realizare, iar, pe de altă parte a reținut, în același paragraf, că instanța de fond a calificat corect acțiunea reclamantei, dar instanța de fond a calificat acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune în constatare, nu în realizare.

Totodată, în alt paragraf, instanța de apel a susținut că, față de obiectul concret al cauzei, cererea reclamantei întemeiată pe art. 1330 C. civ. este inadmisibilă. Dacă s-a reținut că acțiunea întemeiată pe art. 1330 C. civ. este o acțiune în realizare și nu în constatare, indiferent de modul de formulare a cererii de către reclamantă, prin folosirea cuvântului "constatare", consideră că instanța trebuia să o califice ca o acțiune în realizare și nu să o tratateze ca pe o acțiune în constatare care, în opinia instanței este inadmisibilă raportat la art. 35 C. proc. civ., iar în motivare să arate că, de fapt, este vorba despre o acțiune în realizare.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită de către instanțe a normelor de drept material referitoare la gestiunea de afaceri prevăzute de art. 1330 și urm. C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că raportul juridic rezultat între reclamantă și pârât întrunește condițiile de calificare ca gestiune de afaceri, întrucât reclamanta nu era obligată prin contract să execute lucrările suplimentare (nu există act adițional care să aibă ca obiect aceste lucrări și ele ieșeau din cadrul obiectului contractului de lucrări); actele de realizare a lucrărilor suplimentare au fost efectuate în mod voluntar de către reclamantă, aceste lucrări fiind absolut necesare (lipsa lor ducea la compromiterea rezistentei drumului) și, prin urmare, oportune; realizarea drumului în cauză se efectua în beneficiul, sub autoritatea și la inițiativa pârâtului, reprezentând așadar afacerile acestuia; pârâtul a luat cunoștință de realizarea lucrărilor suplimentare, dar nu s-a îngrijit "în alt fel" de acestea, adică prin îndeplinirea formalităților conforme cu Ordonanța nr. 34/2006 pentru atribuirea lor; în plus, reclamanta s-a angajat in efectuarea lucrărilor suplimentare cu știință, astfel că nu are posibilitatea de a recupera suma în litigiu pe calea îmbogățirii fără justă cauză și nici nu a acționat cu intenția de a o gratifica pe pârâtă.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1331, art. 1332, art. 1335 și art. 1337 din C. civ.

Astfel, a arătat că i-a comunicat pârâtului necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare, realizând expertize în acest sens, cu consimțământul acestuia. De asemenea, și-a îndeplinit obligația în totalitate, realizând lucrările suplimentare în integralitatea lor, le-a predat pârâtului la termen și fără riscuri de pierdere; s-a îngrijit de interesele pârâtului ca un bun proprietar, în sensul că a realizat lucrările suplimentare în parametrii tehnici și funcționali prevăzuți de legislația în vigoare; nerealizarea lucrărilor suplimentare ar fi condus cu siguranța la pagube iminente suferite de pârât și de terții care ar fi utilizat respectivul sector de drum; după realizarea lucrărilor suplimentare, reclamanta a predat prompt sectorul de drum astfel realizat.

A considerat că toate cheltuielile pe care le-a efectuat prin realizarea lucrărilor suplimentare au fost din categoria celor necesare. Pârâtul are așadar obligația de a plăti către reclamantă aceste cheltuieli în sumă de 1.795.196,20 RON (plus TVA-ul aplicabil acesteia la data efectuării cheltuielilor) împreună cu dobânda acumulată de la data de 23.12.2014 (data încheierii și predării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/23.12.2014 între părți).

Ambele instanțe au încălcat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute art. 1330 si urm. C. civ.

Memoriul de recurs cuprinde în continuare prezentarea situației de fapt, respectiv prezentarea circumstanțelor care au condus la litigiu și parcursurile procesuale anterioare cererii de chemare în judecată.

În final, recurenta-reclamantă a concluzionat în sensul că, la data promovării acțiunii pendinte, nu mai are la dispoziție nicio cale judiciară de realizare a dreptului (contractuală, delictuală sau extra-contractuală), decât aceea în constatarea dreptului sau izvorât dintr-un raport juridic de gestiune de afaceri intervenit între părți, în legătură, dar suplimentar față de contractul de lucrări existent în același timp între părțile raportului de gestiune de afaceri.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" și a fost raportat la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 35 teza a II-a C. proc. civ., deoarece în mod greșit a calificat acțiunea în întregul ei ca fiind una în realizare, în condițiile în care prin primul petit al cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea existenței între părți a unui raport juridic de gestiune de afaceri, aceasta nemaiavând posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare.

Acest motiv de casare este nefondat.

Calea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept e deschisă celor ce nu au calea unei acțiuni în realizare, iar nu și acelora care, deși au avut-o, nu au valorificat-o ori au valorificat-o cu nerespectarea exigențelor legale specifice.

În speță, cu respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii, instanța de apel a constatat, în mod corect, că solicitării reclamantei de a obține o hotărâre care să constate existența unui raport juridic de gestiune de afaceri între părți cu consecința recuperării contravalorii lucrărilor suplimentare executate în derularea contractului de achiziție publică, i se opun dispozițiile art. 35 C. proc. civ. conform cărora:

"Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Așadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acțiuni, pe care partea îl afirmă (și trebuie să-l demonstreze) este necesar să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului întrucât legiuitorul, tocmai pentru a înlătura inițierea unor demersuri litigioase lipsite de finalitate practică, neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate acțiunii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare.

Acesta este contextul în care instanțele de fond au reținut că reclamanta a uzat, în valorificarea acelorași pretenții, de acțiunea în realizare (în temeiul dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 34/2006), statuându-se definitiv (conform sentinței civile nr. 1257/F/31.10.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Ialomița, secția civilă) că există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 3398/14.09.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Această acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză promovată anterior a fost respinsă definitiv (conform deciziei nr. 3398/14.09.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal), statuându-se că reclamanta nu are la îndemână decât acțiunea în răspundere contractuală întemeiată pe dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică.

Or, împrejurarea că recurenta-reclamantă a uzat, fără succes, de calea acțiunii în realizare anterior promovării acțiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă își pierde caracterul subsidiar, față de dispozițiile art. 35 C. proc. civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă "partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Întrucât a avut la dispoziție o asemenea acțiune în realizarea dreptului, pe care reclamanta a promovat-o, indiferent de rezultatul judecății acesteia, acțiunea în constatarea aceluiași drept își păstrează caracterul subsidiar și deci, inadmisibil, în contextul existenței unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.

În continuare, pentru a conchide asupra nerespectării condiției legale de ordin procedural, instanța de apel a statuat corect în sensul că acțiunea actuală, întemeiată pe gestiunea de afaceri, nu este decât o reiterare a aceleiași pretenții prin fundament caracterizat diferit. În realitate, identitatea de obiect și de temei nu poate fi ignorată cu acțiunile precedente, concluzia instanței de apel fiind aceea că acțiunea nu este decât la nivel declarativ una în constatare, în fapt, recurenta urmărind realizarea dreptului pus în judecată, ceea ce s-a tranșat deja ca nefiind fondat.

Curtea de apel a subliniat corect că nu există posibilitatea de a obține, pe un alt temei, ceea ce reclamantei i s-a respins prin mijloace specifice de recuperare. Prin urmare, în mod legal a constatat că este inadmisibilă orice acțiune pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății în valoare de 1.795.162,20 RON fondată pe o altă cale procesuală decât cea prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006, cale care a fost parcursă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Criticile de motivare contradictorie a hotărârii recurate, examinate pe temeiul art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, soluția și considerentele care o susțin fiind logice și suficiente în economia litigiului și a rezolvării ce s-a impus în cauză în privința acțiunii în întregul său, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate.

Procedând la examinarea acestor critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția adoptată în concordanță cu dispozițiile legale incidente în speță și cu situația de fapt dedusă judecății, motivând soluția adoptată conform exigențelor art. 425 din același act normativ.

Argumentele instanței de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluția din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac promovate de reclamantă, fiind menținută soluția tribunalului.

Înalta Curte constată că, în cauză, decizia atacată cuprinde pe larg considerentele care au condus instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate, de o manieră clară și precisă de natură a înțelege integral silogismul instanței. Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanței ca fiind contradictorie, recurenta propunând, în realitate, o interpretare trunchiată a considerentelor deciziei recurate cu privire la calificarea gestiunii de afaceri (fie o acțiune în constatare, fie o acțiune în realizare).

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu își motivează hotărârea pe o ambiguitate a calificării acțiunii, ci doar explică faptul că:

"deși acțiunea introductivă a avut ca obiect "constatarea" unui raport de gestiune de afaceri, existența cuvântului "constatare" în formularea primului petit al acțiunii nu are semnificația juridică a formulării unei acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței unui drept (în condițiile art. 35 din C. proc. civ.), ci acțiunea cu care a fost învestită instanța are caracteristicile unei acțiuni în realizare, mai exact, o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 1.795.196,20 RON, întemeiată pe prevederile art. 1330 C. civ., calificarea acțiunii de către prima instanța fiind una corectă."

Din susținerile recurentei nu reiese care ar fi contradicția existentă în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care presupune nu ca motivele să fie contradictorii între ele, ci în comparație cu soluția reținută în dispozitivul deciziei.

Or, decizia atacată conține argumentele pentru care, respingând apelul reclamantei, instanța de apel a validat sentința de primă instanță, reținând în cauză inadmisibilitea acțiunii în constatare întemeiate pe art. 35 C. proc. civ.

Este nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la gestiunea de afaceri, prevăzute de art. 1330 și următoarele C. civ.

Oprindu-se la examinarea posibilității recurentei de a obține dreptul afirmat prin intermediul acțiunii promovate, curtea de apel a subliniat că legea nu recunoaște părții un astfel de mijloc de realizare a pretențiilor, acțiunea fiind tranșată pe pârghii procedurale.

Având în vedere că nu s-a trecut la examinarea temeiniciei pe fond a cererii promovate, curtea de apel nu a examinat condițiile gestiunii de afaceri pentru a face utilă și măsura verificării modalității în care dispozițiile art. 1330 C. civ. au fost aplicate.

Celelalte precizări ale motivelor de recurs dezvoltate în susținerea acestei critici, referitoare la cheltuielile privind realizarea lucrărilor suplimentare, pe care recurenta le-a considerat necesare, faptul că s-a îngrijit de interesele pârâtului ca un bun proprietar și a predat prompt sectorul de drum pe care l-a realizat vizează situația de fapt care a fost stabilită în mod corect, fiind susțineri de netemeinicie a deciziei recurate nu se impun examinate, dat fiind că cererea a fost soluționată pe baza unei excepții procesuale, iar nu pe fondul pretenției.

Întrucât a pierdut procesul, recurenta a căzut în pretenții, astfel că fiind întrunite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 7140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Județul Ialomița prin președintele Consiliului Județean Ialomița, conform dovezii de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 42A/14.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 7140 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât JUDEȚUL IALOMIȚA prin președintele Consiliului Județean Ialomița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2022.