Collectif National D'Information și D'Opposition A L'Usine Melox - Collectif Stop Melox și Mox împotriva Franței

La baza cauzei se află o cerere (nr. 75218/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care o persoană juridică de drept francez reglementată de legea din 1 iulie 1901, Colectivul național de informare și opoziție la uzina Melox – Colectivul stop Melox și Mox („asociația reclamantă"), a sesizat Curtea pe 7 august 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Asociația reclamantă, care a beneficiat de ajutor juridic, este reprezentată de avocata doamna Corinne Lepage din Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna Edwige Belliard, directoarea Afacerilor juridice din ministerul Afacerilor Externe.

Printr-o decizie din 28 martie 2006, Curtea a declarat petitia admisibilă. ÎN FAPT I.

Compania Generală a Materiilor Nucleare („COGEMA") exploatează pe situl nuclear Marcoule (comuna Chuslan, departamentul Gard), în virtutea unui decret ministrial din 21 mai 1990 care autorizează crearea, o instalație nucleară de bază denumită „Melox" care fabrică combustibili nucleari pe bază de oxizi mixți de uraniu și plutoniu (mixed oxyde fuel; „Mox"). Producția Mox vizează reciclarea plutoniului – un element radioactiv rezidual rezultând din transmutația uraniului sub efectul particulelor emise în fisiunea nucleară –, amestecul de sinteză obținut putând fi folosit în anumiți reactori nucleari în loc de uraniu fisil.

Un decret din 30 iulie 1999 a autorizat amenajarea unei extensii la uzina Melox, pentru a permite creșterea producției de combustibili nucleari pe bază de Mox. Capacitatea anuală de producție a acestei instalații și a extensiei sale este de 115 tone.

Pe 28 septembrie 1999, asociația reclamantă și Mișcarea Ecologist Independentă („MEI") au sesizat Consiliul de Stat cu o cerere de anulare a acestui decret. Susțineau că utilizarea Mox ridică probleme de siguranță, nu permite nici rezolvarea problemei eliminării plutoniului nici oprirea creșterii stocului acestei materii, și nu este viabilă economic. Expuneau apoi în esență că proiectul de extensie a uzinei Melox nu fusese supus unei anchete publice și că nicio măsură de informare a publicului nu fusese luată, și din aceasta deduceau neregularitatea procedurii în raport cu diverse texte obligând la modalități de această natură: directiva 97/11/CEE a Consilului din 3 martie 1997, modificând directiva 85/337/CEE a Consilului din 27 iunie 1985 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului; decretul din 11 decembrie 1963 privind instalațiile nucleare; articolul L. 200-1 al codului rural; Convenția (susțineau că „Curtea (...) a[vea] expres pronunțat că participă drepturilor omului dreptul de a fi informat asupra activităților periculoase" și se refereau la hotărârea López Ostra c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-C); legea din 15 iulie 1975 modificată, privind eliminarea deșeurilor și recuperarea materialelor (deduceau aplicabilitatea acestui text din definiția noțiunii de „deșeu" reținută de Curtea a Comunităților Europene în cadrul interpretării directivei 75/442/CEE a Consilului din 12 iulie 1975 modificată, privind eliminarea deșeurilor și recuperarea materialelor); art. 14 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789. COGEMA, parte intervenientă, concludea în particular cu privire la lipsă de interes și capacitate de a acționa a reclamanților.

Consiliul de Stat a respins cererile și a condamnat asociația reclamantă și MEI să verseze 5 000 franci COGEMA-ului în aplicarea articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă, printr-o hotărâre din 16 martie 2001 redactată după cum urmează: „Fără a fi nevoie să se pronunțe asupra excepțiilor de inadmisibilitate opuse de COGEMA: Privind mijloacele trase din nerespectarea directivei 97/11/CEE a Consilului din 3 martie 1997 modificând directiva 85/337/CEE a Consilului din 27 iunie 1985: Considerând că dispozițiile §2 al articolului 3 al directivei 97/11/CEE a Consilului din 3 martie 1997 privind proiectele susceptibile de a avea impact semnificativ asupra mediului, nu sunt aplicabile cererii de autorizare depuse la o autoritate competentă înainte de 14 martie 1999; că rezultă din piesele dosarului că cererea privind extensia instalației nucleare de bază denumită Melox, care a fost autorizată de decretul contestat, a fost prezentată de COGEMA autorităților competente pe 30 ianuarie 1997, adică înainte de 14 martie 1999; că deci, dispozițiile directivei 85/337/CEE a Consilului erau aplicabile doar în versiunea anterioară modificărilor aduse de directiva 97/11/CEE a Consilului din 3 martie 1997; că, prin urmare, mijloacele trase din nerespectarea directivei 85/337/CEE a Consilului din 27 iunie 1985 așa cum a fost modificată de directiva 97/11/CEE a Consilului din 3 martie 1997 trebuie respinse ca inoperante; Privind mijlocul tras din nerespectarea directivei 85/337/CEE a Consilului din 27 iunie 1985: Considerând că dispozițiile combinateale §1 al articolului 4 și §1 al articolului 5 al directivei 85/337/CEE a Consilului din 27 iunie 1985 nu prevăd supunerea obligatorie la o evaluare a impactului pe mediu decât a proiectelor enumerate în anexa I a acestei directive; că categoria instalațiilor pentru producția sau îmbogățirea combustibililor nucleari căreia îi aparține instalația litigioasă nu cade sub anexa I a directivei din 27 iunie 1985 ci sub anexa II care lasă stațelor libertatea de a supune unor evaluări ale impactului pe mediu anumiți dintre tipurile de proiecte enumerate; că deci, mijlocul tras din nerespectarea obiectivelor directivei din 27 iunie 1985, în redactarea inițială, trebuie respins; Privind nerespectarea decretului din 11 decembrie 1963 privind instalațiile nucleare: Considerând că conform articolului 6 al decretului din 11 decembrie 1963 privind instalațiile nucleare: „o nouă autorizare, eliberată în formele prevăzute în art. 3, trebuie obținută: ... Când perimetrul unei instalații nucleare de bază este modificat"; că art. 3 al aceluiași text dispune că cererea de autorizare „... este supusă unei anchete locale. Ancheta locală nu este obligatorie: a) Pentru o instalație nucleară de bază care a făcut deja obiectul unei anchete anterioare unei declarații de utilitate publică, dacă instalația este în conformitate cu proiectul supus acestei anchete sau dacă modificările aduse nu afectează substantial importanța sau destinația și nu cresc riscurile instalației; b) În caz de modificări aduse unei instalații sau proiect de instalație care au deja făcut obiectul unei anchete locale, dacă modificările respectă condițiile prevăzute în alineatul anterior"; Considerând că dacă reclamanții susțin că funcții noi sunt create de decretul contestat, nu rezultă din piesele dosarului că operațiunea contestată, care se limitează la realizarea unei clădiri anexe de sortare și depozitare pentru a permite o diversificare calitativă a combustibilului Mox fără a crește capacitățile de producție, a adus instalației care a făcut obiectul unei anchete publice anterioare eliberării unei autorizări prin decretul din 21 mai 1990, modificări care ar afecta substantial importanța sau destinația sau ar crește riscurile instalației; că, prin urmare, mijlocul tras din violarea decretului din 11 decembrie 1963 trebuie respins; Privind mijlocul tras din violarea articolului L. 200-1 al codului rural: Considerând că articolul L. 200-1 al codului rural, rezultat din art. 1 al legii din 2 februarie 1995, dispune că protecția, valorificarea, remedierea și gestionarea spațiilor, resurselor, mediilor naturale, siturilor, peisajelor, calității aerului, speciilor animale și vegetale „... sunt inspire, în cadrul legilor care definesc domeniul lor de aplicare, din următoarele principii: - principiul participării conform căruia fiecare trebuie să aibă acces la informații privind mediul, inclusiv cele privind substanțele și activitățile periculoase."; că aceste dispoziții nu implicau, prin ele însele, nicio obligație de a informa publicul anterior autorizării extensiei instalației nucleare de bază denumită Melox; Privind nerespectarea directivei 75/442/CEE a Consilului din 15 iulie 1975 privind deșeurile și legii din 15 iulie 1975 modificată privind eliminarea deșeurilor și recuperarea materialelor: Considerând că conform articolului 2 al directivei precitate a Consilului comunităților europene din 15 iulie 1975 privind deșeurile: „2. Sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive: i) deșeurile radioactive"; că, prin urmare, reclamanții nu pot utiliza eficient și în orice caz invoca nerespectarea directivei precitate; Considerând că conform articolului 3.1 al legii din 15 iulie 1975 privind eliminarea deșeurilor și recuperarea materialelor: „fără a aduce atingere dispozițiilor speciale privind ... deșeurile radioactive", „orice persoană are dreptul să fie informată asupra efectelor dăunătoare pentru sănătatea omului și mediu al colectării, transportului, tratării, depozitării și aruncării deșeurilor cât și asupra măsurilor luate pentru a preveni sau compensa aceste efecte."; că conform articolului 7: „... Studiul de impact al unei instalații de depozitare a deșeurilor, întocmit în aplicarea acestei legi, indică condițiile de remediere a sitului de depozitare și tehnicile care ar putea fi folosite pentru a permite o eventuală recuperare a deșeurilor în caz că nicio altă tehnică nu poate fi pusă în aplicare ..."; Considerând că rezultă din piesele dosarului, și în particular din circumstanța că produsele care au tranzitat prin instalația a cărei extensie a fost autorizată de decretul contestat se întorc toate pe situl principal, că proiectul amenajării fabricii de fabricație de bare și ansambluri combustibile nucleare contestat nu are impact pe mediu, la capacitate de producție neschimbată, altele decât cele rezultând din crearea acestei instalații prin decretul din 21 mai 1990 care prevedea eliminarea efluenților lichizi și gazoși cât și a deșeurilor solide ale uzinei Melox; că, prin urmare, această extensie nu cerea punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de art. 3.1 al legii din 15 iulie 1975; că dacă reclamanții invocă de asemenea nerespectarea articolului 7 al aceleiași legi, nu prezintă la sprijinul acestui mijloc nicio informație care să permită evaluarea bunului-fondului; Privind mijlocul tras din violarea articolului 14 al declarației drepturilor omului și cetățeanului: Considerând că art. 14 al declarației drepturilor omului și cetățeanului, la care se referă Preambulul Constituției din 4 octombrie 1958, dispune: „Toți cetățenii au dreptul de a constata, prin ei înșiși sau prin reprezentanții lor, necesitatea contribuției publice, de a o consimți liber, de a urmări utilizarea ei și de a determina cota ei, baza, colectarea și durata"; că decizia contestată nu conține prin ea însăși nicio atingere la dispoziția menționată; Privind mijlocul tras din violarea articolului 8 al Convenției (...): Considerând că faptul că decretul contestat nu a fost precedat de o anchetă publică nu comportă nicio nerespectare a stipulațiilor Convenției (...) care garantează dreptul fiecărui individ la respectarea vieții private și familiale; Considerând că rezultă din cele de mai sus că [reclamanții] nu sunt întemeiați în a cere anularea decretului contestat; (...) Privind concluziile COGEMA-ului tindând la aplicarea dispozițiilor articolului 75-1 al legii din 10 iulie 1991 preluate în articolul L. 761-1 al codului de justiție administrativă: Considerând că este cazul, în circumstanțele cauzei, să se facă aplicare acestor dispoziții și să se condamne Colectivul național stop Melox și Mox și Mișcarea Ecologist Independentă să plătească COGEMA-ului o sumă globală de 5 000 de franci (...); HOTĂRĂȘTE: art. 1: cererile Colectivului național stop Melox și Mox și ale Mișcării Ecologist Independente sunt respinse. art. 2: Colectivul național stop Melox și Mox și Mișcarea Ecologist Independentă vor plăti COGEMA-ului o sumă globală de 5 000 de franci la titlul articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă. (...)" II.

Asociația reclamantă denunță nerespectarea principiului egalității armelor rezultând din faptul că Consilul de Stat nu s-a pus întrebări cu privire la interesul de a acționa al COGEMA-ului, societate de drept privat, într-o instanță administrativă privitoare la o decizie al cărei autor nu era. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, conform căruia: „Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă (...) de către un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile ei de natură civilă (...)" Potrivit ei, pe de o parte COGEMA ar fi trebuit să sesizeze o jurisdicție civilă și nu o jurisdicție administrativă dacă estima că interesele sale se găseau în cauză; pe de altă parte, „intervenția unui terț de drept privat (societatea COGEMA) într-o instanță administrativă, pentru a obține despăgubiri [ar avea] drept scop unic, de facto, [de a] penaliza orice opoziție eficace și orice contra-putere democratică la interesele sale". Se plânge de altfel de faptul că a fost condamnată de Consilul de Stat să verseze o sumă COGEMA-ului în aplicare articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă; estimează că această condamnare la plata a ceea ce califică drept „despăgubiri", nu în favoarea statului, autorul deciziei contestate, ci a unei societăți de drept privat, generează un dezechilibru între părți; evidențiază în acest sens că ar fi statul și nu COGEMA care ar fi fost posibil condamnat să-i plătească o sumă de această natură dacă această decizie ar fi fost anulată.

Guvernul respinge această teză. Precizează în primul rând că, în fața Consilului de Stat, petitia a fost comunicată COGEMA-ului în cursul instrucției dosarului, deci aceasta nu era parte intervenientă dar parte pârâtă. Această practică obișnuită de a pune în cauză beneficiarul autorizării contestate ar viza o bună administrare a justiției deoarece ar permite prevenirea unei eventuale opoziții de terți ulterioară. Adaugă că, din moment ce COGEMA avea calitatea de parte, era recevabilă să ceară judecătorului să o condamne pe asociația reclamantă și pe MEI să-i ramburseze cheltuielile suportate neincluse în cheltuielile procesului, și că suma litigioasă – 5000 FRF – nu era anormal de ridicată și trebuia suportată de cele două grupări reclamante.

Asociația reclamantă replicează în particular că faptul că COGEMA avea statutul de parte „pârâtă" mai degrabă decât de parte „intervenientă" este fără impact asupra violării principiului egalității armelor pe care o denunță.

Cum înțelege Curtea grievul formulat de asociația reclamantă, aceasta din urmă intenționează să se plângă pe terenul articolului 6 § 1 din faptul că, în timp ce acțiunea ei era îndreptată împotriva unei decizii ministeriale și deci împotriva statului, COGEMA, societate de drept privat, a putut să se constituie parte. Asociația reclamantă s-ar fi găsit în fața a doi adversari, ceea ce ar fi rupt „echilibrul corect" care trebuie să domnească între părți. Această ruptură a echilibrului dorit s-ar fi găsit întărită de faptul că Consilul de Stat a condamnat-o apoi să plătească o sumă COGEMA-ului în aplicare articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă (nu se agă de „despăgubiri", cum susține reclamanta, ci de cheltuielile suportate de COGEMA și neincludate în cheltuielile procesului).

Ținând seama de aceasta, Curtea reamintește că principiul egalității armelor, unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, cere un „echilibru corect între părți": fiecare trebuie să-i fie oferită o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiții care nu o pun într-o situație de dezavantaj evident în comparație cu adversarul sau adversarii săi (a se vedea, printre altele, hotărârile Ankerl c. Elveția, din 23 octombrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V, § 38, Nideröst-Huber c. Elveția, din 18 februarie 1997, Colecția 1997-I, § 23, Kress c. Franța [Marea Cameră], nr. 39594/98, § 72, CEDH 2001-VI, și Yvon c. Franța, nr. 44962/98, § 31, CEDH 2003-V). În cauza Yvon precitată, reclamantul denunța o ruptură a egalității armelor între părți în procedura de fixare a indemnizațiilor de expropriere, rezultând în special din faptul că intervine comisarul Guvernului, parte „aliată" exponenților. Deși observând că se poate chiar „să se producă situații în care (...) comisarul Guvernului este superiorul ierarhic al reprezentantului statului exponenților, și unde se instalează o oarecare confuzie între aceste două părți", Curtea a judecat după cum urmează (§ 32): „Aceste circumstanțe – fie că le-o vede ca un desdoblament al reprezentării intereselor colectivității în procedura de fixare a indemnizațiilor sau consolidare a poziției unei părți prin intervenția unei alteia – slăbesc fără îndoială poziția exponenților. Ele nu sunt suficiente însă prin ele însele pentru a caracteriza o nerespectare a principiului egalității armelor. Se trăgea într-adevăr de o situație care se produce frecvent în fața jurisdicțiilor statelor membre ale Consilului Europei, fie că una din părți se găsește în fața mai multor părți principale apărând interese similare sau concomitente, fie că partea adversă principală și o parte anunțată apără aceeași cauză." Curtea a concluzionat în această cauză că „faptul că un punct de vedere similar este apărat de mai multe părți într-o instanță judiciară nu pune în mod necesar partea adversă într-o situație de „dezavantaj evident" pentru prezentarea cauzei sale". Aceasta are valabilitate în cazul de față privind participarea COGEMA-ului la instanța din fața Consilului de Stat, cu atât mai mult că litigiul se referea la o decizie administrativă constitutivă a bazei legale a unui aspect al activității economice a acestei societăți, deci art. 6 § 1 se aplica cu privire la ea și cerea ca ea să poată avea acces la procedură (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, hotărârea Zander c. Suedia din 25 noiembrie 1993, seria A nr. 279-B). Trebuie de altfel să se remarcă că asociația reclamantă era ea însăși însoțită în instanță de Mișcarea Ecologist Independentă („MEI"). Referitor la faptul – cu certitudine incontestabil – că asociația reclamantă și MEI se găseau deci în fața a doi giganți – statul și o multinațională – nu este suficient pentru a se considera că s-au găsit într-o situație de „dezavantaj evident" pentru prezentarea cauzei lor comune. Interesata nici nu pretinde că nu a fost în măsură să apere efectiv această cauză.

Rămâne că se poate mira că, făcând aplicare articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă, Consilul de Stat a apreciat echitabil să condamne asociația reclamantă, ale cărei resurse sunt limitate, la plata cheltuielilor suportate de o multinațională prosperă. Nu doar că a penalizat partea cea mai slabă, dar a luat de asemenea o măsură susceptibilă de a descuraja asociația reclamantă de a folosi în viitor calea judiciară pentru a-și continua misiunea statutară; or, cum a evidențiat Curtea în decizia sa privind admisibilitatea cauzei, apărarea în fața jurisdicțiilor interne a cauzelor cum este protecția mediului constituie parte din rol important pe care-l joacă organizațiile neguvernamentale într-o societate democratică. Curtea nu exclude ca, atunci când art. 6 § 1 are aplicare, circumstanțe de acest tip să poată intra în conflict cu dreptul la un tribunal pe care-l consacră această disposiție. Estimează totuși că nu a fost cazul în prezenta cauză. Constată într-adevăr că asociația reclamantă a avut posibilitatea de a pleda împotriva condamnării ei la titlul articolului L. 761-1 al codului de justiție administrativă, din moment ce COGEMA formulase o cerere în acest sens în observațiile scrise și că la ședință, comisara Guvernului invitase formația de judecată să-i dea curs (privitor la acest al doilea punct, trebuie reamintit că, cum a remarcat Curtea în hotărârea Fretté c. Franța din 26 februarie 2002 – nr. 36515/97, CEDH 2002-I, § 49 –, din 1 ianuarie 2001, orice parte este informată de data ședinței din fața consilului de stat; asociația reclamantă, care nu pretinde că nu a fost cazul în cauza sa, a avut deci în concret posibilitatea să se prezinte la ședință și, în special, să ia cunoștință de concluziile comisarei Guvernului și să-i răspundă printr-o notă în deliberare – a se vedea hotărârea Kress c. Franța [Marea Cameră] din 7 iunie 2001, nr. 39594/98, CEDH 2001-VI, § 76). Observă apoi că Consilul de Stat a reținut o sumă de jumătate mai mică decât cea preconizată de comisara Guvernului (10 000 FRF), ceea ce tinde să indice că înalta jurisdicție a ținut seama de capacitățile financiare limitate ale asociației reclamante. În fine, observă că suma litigioasă este moderată: 5 000 FRF (adică 762,245 EUR) al cărei plată asociația reclamantă o împarte cu MEI.

Prin urmare, nu a existat o violareea articolului 6 § 1 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Constată că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 iunie 2007 în aplicare articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefierul Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 75218/01) dirigée contre la République française et dont une personne morale de droit français régie par la loi du 1 er juillet 1901, le Collectif national d'information et d'opposition à l'usine Melox – Collectif stop Melox et Mox (« l'association requérante »), a saisi la Cour le 7 août 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

L'association requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée par M e Corinne Lepage, avocate à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Par une décision du 28 mars 2006, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

La Compagnie générale des matières nucléaires (« COGEMA ») exploite sur le site nucléaire de Marcoule (commune de Chuslan, département du Gard), en vertu d'un décret ministériel du 21 mai 1990 portant autorisation de création, une installation nucléaire de base dénommée « Melox » qui fabrique des combustibles nucléaires à base d'oxydes mixtes d'uranium et de plutonium ( mixed oxyde fuel ; « Mox »). La production de Mox vise au recyclage du plutonium – un élément radioactif résiduel, résultant de la transmutation de l'uranium sous l'effet des particules émises lors de la fission nucléaire –, le mélange de synthèse ainsi obtenu pouvant être utilisé dans certains réacteurs nucléaires à la place d'uranium fissile.

Un décret du 30 juillet 1999 autorisa l'aménagement d'une extension à l'usine Melox, de manière à permettre l'augmentation de la fabrication de combustibles nucléaires à base de Mox. La capacité annuelle de production de cette installation et de son extension est de 115 tonnes.

Le 28 septembre 1999, l'association requérante et le Mouvement écologiste indépendant (« MEI ») saisirent le Conseil d'Etat d'une demande d'annulation de ce décret. Ils soutenaient que le recours au Mox pose des questions de sûreté, ne permet ni de résoudre le problème de l'élimination du plutonium ni de stopper l'accroissement du stock de cette matière, et n'est pas économiquement viable. Ils exposaient ensuite essentiellement que le projet d'extension de l'usine Melox n'avait pas été soumis à enquête publique et qu'aucune mesure d'information du public n'avait été prise, et en déduisaient l'irrégularité de la procédure au regard de divers textes obligeant à des modalités de cette nature : la directive 97/11/CEE du Conseil du 3 mars 1997, modifiant la directive 85/337/CEE du Conseil du 27 juin 1985 relative à l'évaluation des incidences de certains projets publics et privés sur l'environnement ; le décret du 11 décembre 1963 relatif aux installations nucléaires ; l'article L. 200-1 du code rural ; la Convention (ils soutenaient que « la Cour (...) a[vait] expressément jugé que participait des droits de l'Homme le droit d'être informé sur les activités dangereuses » et se référaient à l'arrêt López Ostra c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n o 303-C) ; la loi du 15 juillet 1975 modifiée, relative à l'élimination des déchets et à la récupération des matériaux (ils déduisaient l'applicabilité de ce texte de la définition de la notion de « déchet » retenue par la Cour de justice des Communautés européennes dans le cadre de l'interprétation de la directive 75/442/CEE du Conseil du 12 juillet 1975 modifiée, relative à l'élimination des déchets et à la récupération des matériaux) ; l'article 14 de la Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen du 26 août 1789. La COGEMA, partie intervenante, conclut en particulier au défaut d'intérêt et capacité à agir des requérants.

Le Conseil d'Etat rejeta les requêtes et condamna l'association requérante et le MEI à verser 5 000 francs à la COGEMA en application de l'article L. 761-1 du code de justice administrative, par un arrêt du 16 mars 2001 ainsi libellé : « Sans qu'il soit besoin de statuer sur les fins de non-recevoir opposées par la COGEMA : Sur les moyens tirés de la méconnaissance de la directive 97/11/CEE du conseil du 3 mars 1997 modifiant la directive 85/337/CEE du conseil du 27 juin 1985 : Considérant que les dispositions du 2 de l'article 3 de la directive 97/11/CEE du conseil du 3 mars 1997 relatives aux projets susceptibles d'avoir des incidences notables sur l'environnement, ne sont pas applicables aux demandes d'autorisation soumises à une autorité compétente avant le 14 mars 1999 ; qu'il ressort des pièces du dossier que la demande relative à l'extension de l'installation nucléaire de base, dénommée Melox, laquelle a été autorisée par le décret attaqué, a été présentée par la COGEMA aux autorités compétentes le 30 janvier 1997, soit avant le 14 mars 1999 ; qu'ainsi, les dispositions de la directive 85/337/CEE du conseil n'étaient applicables que dans leur version antérieure aux modifications apportées par la directive 97/11/CEE du conseil du 3 mars 1997 ; que, dès lors, les moyens tirés de la méconnaissance de la directive 85/337/CEE du conseil du 27 juin 1985 telle qu'elle a été modifiée par la directive 97/11/CEE du conseil du 3 mars 1997 doivent être écartées comme inopérants ; Sur le moyen tiré de la méconnaissance de la directive 85/337/CEE du conseil du 27 juin 1985 : Considérant que les dispositions combinées du 1 de l'article 4 et du 1 de l'article 5 de la directive 85/337/CEE du conseil du 27 juin 1985 ne prévoient la soumission obligatoire à une évaluation de leurs incidences sur l'environnement que des projets énumérés à l'annexe I de cette directive ; que la catégorie des installations pour la production ou l'enrichissement de combustibles nucléaires à laquelle appartient l'installation litigieuse ne relève pas de l'annexe I de la directive du 27 juin 1985 mais de l'annexe II qui laisse la faculté aux Etats de soumettre certains des types de projets qui y sont énumérés à une évaluation de leurs incidences sur l'environnement ; qu'ainsi, le moyen tiré de la méconnaissance des objectifs de la directive du 27 juin 1985, dans sa rédaction initiale, doit être écarté ; Sur la méconnaissance du décret du 11 décembre 1963 relatif aux installations nucléaires : Considérant qu'aux termes de l'article 6 du décret du 11 décembre 1963 relatif aux installations nucléaires : « une nouvelle autorisation, délivrée dans les formes prévues à l'article 3, doit être obtenue : ... Lorsque le périmètre d'une installation nucléaire de base est modifié » ; que l'article 3 du même texte dispose que la demande d'autorisation « ... est soumise à enquête locale. L'enquête locale n'est pas obligatoire : a) Pour une installation nucléaire de base ayant déjà fait l'objet d'une enquête préalable à une déclaration d'utilité publique, si l'installation est conforme au projet mis à cette enquête ou si les modifications apportées n'affectent pas de façon substantielle l'importance ou la destination et n'augmente pas les risques de l'installation ; b) Dans le cas de modifications apportées à une installation ou à un projet d'installation ayant déjà fait l'objet d'une enquête locale, si les modifications répondent aux conditions prévues à l'alinéa précédent » ; Considérant que si les requérants soutiennent que des fonctions nouvelles sont créées par le décret attaqué, il ne ressort pas des pièces du dossier que l'opération contestée, qui se limite à réaliser un bâtiment annexe de tri et de stockage en vue de permettre une diversification qualitative du combustible Mox sans augmenter les capacités de production, ait apporté à l'installation ayant fait l'objet d'une enquête publique préalable à la délivrance d'une autorisation par le décret du 21 mai 1990, des modifications qui affecteraient de façon substantielle son importance ou sa destination ou augmenteraient les risques de l'installation ; que, dès lors, le moyen tiré de la violation du décret du 11 décembre 1963 doit être écarté ; Sur le moyen tiré de la violation de l'article L. 200-1 du code rural : Considérant que l'article L. 200-1 du code rural, issu de l'article 1 er de la loi du 2 février 1995, dispose que la protection, la mise en valeur, la remise en état et la gestion des espaces, ressources, milieux naturels, sites, paysages, qualité de l'air, espèces animales et végétales « ... s'inspirent, dans le cadre des lois qui en définissent la portée, des principes suivants : - le principe de la participation selon lequel chacun doit avoir accès aux informations relatives à l'environnement, y compris celles relatives aux substances et activités dangereuses. » ; que ces dispositions n'impliquaient, par elles-mêmes, aucune obligation de procéder à une information du public préalablement à l'autorisation d'extension de l'installation nucléaire de base, dénommée Melox ; Sur la méconnaissance de la directive 75/442/CEE du conseil du 15 juillet 1975 relative aux déchets et de la loi du 15 juillet 1975 modifiée relative à l'élimination des déchets et à la récupération des matériaux : Considérant qu'aux termes de l'article 2 de la directive susvisée du conseil des communautés européennes du 15 juillet 1975 relative aux déchets : « 2. Sont exclus du champ d'application de la présente directive : i) les déchets radioactifs » ; que, dès lors, les requérants ne sauraient utilement et en tout état de cause se prévaloir de la méconnaissance de la directive précitée ; Considérant qu'aux termes de l'article 3.1 de la loi du 15 juillet 1975 relative à l'élimination des déchets et à la récupération des matériaux : « sans préjudicie des dispositions spéciales concernant ... les déchets radioactifs », « toute personne a le droit d'être informée sur les effets préjudiciables pour la santé de l'homme et l'environnement du ramassage, du transport, du traitement, du stockage et du dépôt des déchets ainsi que sur les mesures prises pour prévenir ou compenser ces effets. » ; qu'aux termes de l'article 7 : « ... L'étude d'impact d'une installation de stockage de déchets, établie en application de ladite loi, indique les conditions de remise en état du site de stockage et les techniques envisageables destinées à permettre une éventuelle reprise des déchets dans le cas où aucune autre technique ne peut être mise en œuvre ... » ; Considérant qu'il ressort des pièces du dossier, et notamment de la circonstance que les produits qui ont transité dans l'installation dont l'extension a été autorisée par le décret attaqué reviennent tous sur le site principal, que le projet d'aménagement de l'usine de fabrication de crayons et d'assemblages combustibles nucléaires contesté n'a pas d'incidences sur l'environnement, à capacité de production inchangée, autres que celles résultant de la création de ladite installation par le décret du 21 mai 1990 qui a prévu l'élimination des effluents liquides et gazeux ainsi que des déchets solides de l'usine Melox ; que, dès lors, cette extension n'appelait pas la mise en œuvre des mesures prévues par l'article 3.1 de la loi du 15 juillet 1975 ; que si les requérants invoquent également la méconnaissance de l'article 7 de la même loi, ils n'apportent à l'appui de ce moyen aucun élément permettant d'en apprécier le bien-fondé ; Sur le moyen tiré de la violation de l'article 14 de la déclaration des droits de l'homme et du citoyen : Considérant que l'article 14 de la déclaration des droits de l'homme et du citoyen, à laquelle renvoie le Préambule de la Constitution du 4 octobre 1958, dispose : « Tous les citoyens ont le droit de constater, par eux-mêmes ou par leurs représentants, la nécessité de la contribution publique, de la consentir librement, d'en suivre l'emploi et d'en déterminer la quotité, l'assiette, le recouvrement et la durée » ; que la décision attaquée ne comporte par elle-même aucune atteinte à la disposition susénoncée ; Sur le moyen tiré de la violation de l'article 8 de la Convention (...) : Considérant que le fait que le décret attaqué n'ait pas été précédé d'une enquête publique n'emporte aucune méconnaissance des stipulations de la Convention (...) qui garantissent le droit de tout individu au respect de sa vie privée et familiale ; Considérant qu'il résulte de ce qui précède que [les requérants] ne sont pas fondés à demander l'annulation du décret attaqué ; (...) Sur les conclusions de la COGEMA tendant à l'application des dispositions de l'article 75-1 de la loi du 10 juillet 1991 reprises à l'article L. 761-1 du code de justice administrative : Considérant qu'il y a lieu, dans les circonstances de l'espèce, de faire application de ces dispositions et de condamner le Collectif national stop Melox et Mox et le Mouvement écologiste indépendant à payer à la COGEMA une somme globale de 5 000 francs (...) ; DECIDE : Article 1 er : les requêtes du Collectif national stop Melox et Mox et du Mouvement écologiste indépendant sont rejetées. Article 2 : le Collectif national stop Melox et Mox et le Mouvement écologiste indépendant verseront à la COGEMA une somme globale de 5 000 francs au titre de l'article L. 761-1 du code de justice administrative. (...) » II.

L'association requérante dénonce une méconnaissance du principe d'égalité des armes résultant du fait que le Conseil d'Etat ne s'est pas interrogé sur l'intérêt à agir de la COGEMA, société de droit privé, dans une instance administrative relative à une décision dont elle n'était pas l'auteur. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Selon elle, d'une part la COGEMA aurait dû saisir une juridiction civile et non une juridiction administrative si elle estimait que ses intérêts se trouvaient en cause ; d'autre part, « l'intervention d'un tiers de droit privé (la société COGEMA) dans une instance administrative, pour obtenir des dommages intérêts [aurait] pour seul but, de facto , [de] pénaliser toute opposition efficace et tout contre-pouvoir démocratique à ses intérêts ». Elle se plaint en outre du fait qu'elle a été condamnée par le Conseil d'Etat à verser une somme à la COGEMA en application de l'article L. 761-1 du code de justice administrative ; elle estime que cette condamnation au payement de ce qu'elle qualifie de « dommages-intérêts », non pas au profit de l'Etat, auteur de la décision attaquée, mais d'une société de droit privé, est génératrice d'un déséquilibre entre les parties ; elle souligne à cet égard que c'est l'Etat et non la COGEMA qui aurait éventuellement été condamné à lui régler une somme de cette nature si ladite décision avait été annulée.

Le Gouvernement rejette cette thèse. Il précise tout d'abord que, devant le Conseil d'Etat, la requête a été communiquée à la COGEMA lors de l'instruction du dossier, si bien que cette dernière n'était pas partie intervenante mais partie défenderesse. Cette pratique courante consistant à mettre en cause le bénéficiaire de l'autorisation contestée viserait à une bonne administration de la justice puisqu'elle permettrait de prévenir une éventuelle tierce opposition ultérieure. Il ajoute que, dès lors que la COGEMA avait la qualité de partie, elle était recevable à demander au juge de condamner l'association requérante et le MEI à lui rembourser les frais exposés non compris dans les dépens, et que le montant litigieux ‑ 5000 FRF – n'était pas anormalement élevé et devait être supporté par les deux groupements requérants.

L'association requérante réplique en particulier que le fait que la COGEMA avait le statut de partie « défenderesse » plutôt que celui de partie « intervenante » est sans incidence sur la violation du principe de l'égalité des armes qu'elle dénonce.

Tel que la Cour comprend le grief formulé par l'association requérante, cette dernière entend se plaindre sur le terrain de l'article 6 § 1 du fait que, alors que son action était dirigée contre une décision ministérielle et donc contre l'Etat, la COGEMA, société de droit privé, a pu se constituer partie. L'association requérante se serait ainsi trouvée en face de deux adversaires, ce qui aurait rompu le « juste équilibre » qui doit régner entre les parties. Cette rupture de l'équilibre voulu se serait trouvée accentuée par le fait que le Conseil d'Etat l'a ensuite condamnée à payer une somme à la COGEMA en application de l'article L. 761-1 du code de justice administrative (il ne s'agit pas de « dommages intérêts », comme le soutient la requérante, mais des frais exposés par la COGEMA et non compris dans les dépens).

Ceci étant, la Cour rappelle que le principe de l'égalité des armes, l'un des éléments de la notion plus large de procès équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, exige un « juste équilibre entre les parties » : chacune doit se voir offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son ou ses adversaires (voir, parmi d'autres, les arrêts Ankerl c. Suisse , du 23 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, § 38, Nideröst-Huber c. Suisse , du 18 février 1997, Recueil 1997-I, § 23, Kress c. France [GC], n o 39594/98, § 72, CEDH 2001-VI, et Yvon c. France , n o 44962/98, § 31, CEDH 2003-V). Dans l'affaire Yvon précitée, le requérant dénonçait une rupture de l'égalité des armes entre les parties dans la procédure en fixation des indemnités d'expropriation, résultant notamment du fait qu'y intervient le commissaire du Gouvernement, partie « alliée » de l'expropriant. Bien que relevant qu'il peut même « se produire des situations où (...) le commissaire du Gouvernement est le supérieur hiérarchique du représentant de l'Etat expropriant, et où s'installe une certaine confusion entre ces deux parties », la Cour a jugé ce qui suit (§ 32) : « Ces circonstances – que l'on y voie un dédoublement de la représentation des intérêts de la collectivité dans la procédure en fixation des indemnités ou le renforcement de la position d'une partie par l'intervention d'une autre – affaiblissent sans doute la position de l'exproprié. Elles ne suffisent cependant pas à elles seules à caractériser une méconnaissance du principe de l'égalité des armes. Il s'agit en effet d'une situation qui se produit couramment devant les juridictions des Etats membres du Conseil de l'Europe, soit que l'une des parties ait en face d'elle plusieurs parties principales défendant des intérêts similaires ou concomitants, soit que la partie adverse principale et une partie jointe défendent la même cause. » La Cour a conclu dans cette affaire que « le fait qu'un point de vue semblable est défendu par plusieurs parties à une instance juridictionnelle ne met pas nécessairement la partie adverse dans une situation de « net désavantage » pour la présentation de sa cause ». Cela vaut en l'espèce s'agissant de la participation de la COGEMA à l'instance devant le Conseil d'Etat, d'autant plus que le litige portait sur une décision administrative constitutive de la base légale d'un aspect de l'activité économique de cette société, de sorte que l'article 6 § 1 s'appliquait à son égard et exigeait qu'elle puisse avoir accès à la procédure (voir, par exemple, mutatis mutandis , l'arrêt Zander c. Suède du 25 novembre 1993, série A n o 279-B). Il y a lieu en outre de relever que l'association requérante était elle-même accompagnée dans l'instance par le Mouvement écologiste indépendant (« MEI »). Quant au fait – certes indéniable – que l'association requérante et le MEI étaient ainsi confrontés à deux géants – l'Etat et une multinationale – il ne suffit pas pour considérer qu'ils se sont trouvés dans une situation de « net désavantage » pour la présentation de leur cause commune. L'intéressée ne prétend d'ailleurs pas ne pas avoir été en mesure de défendre effectivement ladite cause.

Il reste que l'on peut s'étonner que, faisant application de l'article L. 761-1 du code de justice administrative, le Conseil d'Etat a jugé équitable de condamner l'association requérante, dont les ressources sont limitées, au paiement des frais exposés par une multinationale prospère. Il a non seulement pénalisé la partie la plus faible, mais aussi pris une mesure susceptible de décourager l'association requérante d'user à l'avenir de la voie juridictionnelle pour poursuivre sa mission statutaire ; or, comme la Cour l'a souligné dans sa décision sur la recevabilité de l'affaire, la défense devant les juridictions internes de causes telles que la protection de l'environnement fait partie du rôle important que jouent les organisations non gouvernementales dans une société démocratique. La Cour n'exclut pas que, lorsque l'article 6 § 1 trouve à s'appliquer, des circonstances de ce type puissent entrer en conflit avec le droit à un tribunal que consacre cette disposition. Elle estime cependant que tel ne fut pas le cas en l'espèce. Elle constate en effet que l'association requérante a eu la possibilité de plaider contre sa condamnation au titre de l'article L. 761-1 du code de justice administrative, dès lors que la COGEMA avait formulé une demande dans ce sens dans ses observations écrites et qu'à l'audience, la commissaire du gouvernement avait invité la formation de jugement à y faire droit (sur ce second point, il convient de rappeler que, comme la Cour l'a relevé dans son arrêt Fretté c. France du 26 février 2002 – n o 36515/97, CEDH 2002-I, § 49 –, depuis le 1 er janvier 2001, toute partie est informée de la date de l'audience devant le conseil d'Etat ; l'association requérante, qui ne prétend pas que tel ne fut pas le cas en sa cause, a donc eu concrètement la possibilité de se présenter à l'audience et, notamment, de prendre connaissance des conclusions de la commissaire du gouvernement et d'y répliquer par une note en délibéré – voir l'arrêt Kress c. France [GC] du 7 juin 2001, n o 39594/98, CEDH 2001-VI, § 76). Elle relève ensuite que le Conseil d'Etat a retenu une somme de moitié inférieure à celle préconisée par la commissaire du gouvernement (10 000 FRF), ce qui tend à indiquer que la haute juridiction a pris en compte les capacités financières limitées de l'association requérante. Enfin, elle observe que le montant litigieux est modéré : 5 000 FRF (soit 762,245 EUR) dont l'association requérante partage le paiement avec le MEI.

Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président