ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2024

HOTĂRÂRE

15.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I Civilă la data de 10.02.2023, sub nr. de dosar x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. au chemat în judecată pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul București, Tribunalul Cluj, Tribunalul Argeș, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Galați, Tribunalul Prahova, Tribunalul Brașov, Tribunalul Brăila, Tribunalul Ialomița, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București prin Prim-Procuror, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila prin Prim Procuror, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș prin Prim Procuror, cu citarea obligatorie, potrivit art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților la compensarea în bani a câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar/an, aferent perioadei lucrate de fiecare dintre reclamanți în cadrul instanțelor, parchetelor mai sus menționate și în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii, începând cu data scadenței sumelor datorate și până la data plății efective, dar și pe viitor.

În fapt, aceștia au arătat că au în prezent calitatea de judecători/procurori detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și personal contractual, fiecare având un traseu profesional specific, menționat în cerere.

La data de 17.03.2023, EE. a formulat o cerere de intervenție principală în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București, Tribunalul Constanța, Școala Națională de Grefieri, având un obiect similar cu cel al cererii principale.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de încuviințare a intervenției principale formulate de EE. în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București, Tribunalul Constanța, Școala Națională de Grefieri; în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei privind pe reclamanta A. și toți pârâții, până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept în dosarul nr. x/2022, aflat pe rolul Curții de Apel Iași; totodată, a dispus disjungerea cererilor formulate de toți ceilalți reclamanți și formarea de dosare separate, câte unul pentru fiecare reclamant, pe rolul aceluiași complet, cu termen la data de 12.01.2024, ora 12:00, cu citarea părților, cu mențiunea că se va discuta excepția necompetenței teritoriale absolute a instanței, prin raportare la domiciliul fiecărui reclamant în parte.

La 06.11.2023, s-a format dosarul nr. x/2023, având ca obiect "obligație de a face", iar ca părți pe reclamantul O. și ca pârâți Tribunalul București, Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În dosarul nou format cu numărul x/2023, având ca reclamant pe O., în conformitate cu prevederile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Iași a verificat din oficiu competența și a invocat excepția necompetenței sale teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 21/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași, secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța (Secția competentă pentru soluționarea litigiilor de muncă), în ceea ce privește soluționarea cererii formulate de reclamantul O., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea 53/2003 privind Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) - conflicte de muncă - se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Prin urmare, raportat la acest text și la domiciliul menționat în cerere al reclamantului, prima instanță de conflict a reținut că, în speță, competența aparține instanței menționate în dispozitiv (Tribunalul Constanța).

Totodată, în ceea ce privește dispozițiile art. 127 C. proc. civ., instanța a considerat că un judecător detașat la o altă instituție (în cazul de față C.S.M.) nu activează efectiv în cadrul unității de la care a fost detașat, astfel încât nu a aplicat textul respectiv acolo unde s-a pus problema (în cazul unora dintre reclamanții din dosarul inițial).

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I Civilă, la 20 februarie 2024, sub același număr de dosar (x/2023).

Prin sentința civilă nr. 2342 din 14 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Totodată, în temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 134 C. proc. civ., iar în temeiul art. 135 alin. (1) din același Cod, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, cea de-a doua instanță de conflict a reținut că, în cauza dedusă judecății, Tribunalul Iași a fost învestit să se pronunțe asupra cererilor reclamanților privind acordarea unui număr de 10 zile de concediu de odihnă suplimentar începând cu iulie 2022 până în prezent, respectiv pentru viitor, obligarea pârâtei la plata indemnizației de concediu aferentă acestor zile, actualizată cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale aferente, cauza fiind disjunsă în ceea ce îl privește pe reclamantul O., fiind astfel format prezentul dosar.

Totodată, s-a mai arătat că, potrivit art. 269 din Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind, așadar, reglementată în mod expres competența teritorială exclusivă în privința litigiilor de muncă.

De asemenea, s-a mai arătat că dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competență teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ.. Însă, potrivit art. 59 C. proc. civ., coparticiparea procesuală activă este permisă dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile părților au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Totodată, admițând faptul că reclamantul a invocat drepturi proprii rezultate din raporturile de serviciu derulate în cadrul pârâtei, Tribunalul Constanța a constatat existența unei legături suficient de strânse cu drepturile proprii ale celorlalți reclamanți solicitate în contradictoriu cu aceeași pârâtă, pentru a justifica judecarea acestora împreună, din moment ce izvorul drepturilor pretinse este reprezentat de aceleași dispoziții legale, astfel încât competența trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

De asemenea, a mai reținut că excepția necompetenței teritoriale întemeiată pe dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. nu putea fi invocată din oficiu de instanță, ci numai de către pârâți prin întâmpinare, având în vedere că reclamantul nu a înțeles să depună acțiunea la o instanță dintr-o curte de apel învecinată Curții de Apel București. Or, pârâții din prezentul dosar, Tribunalul București, Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au invocat această excepție, iar competența s-a fixat în favoarea Tribunalului Iași.

Prin urmare, față de existența coparticipării procesuale active, respectiv a neinvocării de către pârâți a excepției necompetenței teritoriale, cea de a doua instanță de conflict a apreciat că revine Tribunalului Iași competența teritorială de soluționare a cauzei, sens în care a admis excepția de necompetență teritorială, cu consecința declinării competenței în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 17 iulie 2024, sub același număr de dosar (x/2023).

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Iași și Tribunalul Constanța - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. de dosar x/2023, instanța a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de mai mulți reclamanți care au solicitat acordarea pentru fiecare în parte a unui număr de 10 zile de concediu de odihnă suplimentar, cu obligarea pârâților la plata indemnizației de concediu aferentă acestor zile.

Prin încheierea de ședință din 02.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul O., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2023.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii (forma în vigoare la data înregistrării dosarului nr. x/2023 - 10.02.2023 - din care a fost disjuns dosarul nr. x/2023), cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că, potrivit celor reținute de Tribunalul Iași în sentința de declinare nr. 21/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, unul dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă, respectiv A., are domiciliul în Iași/circumscripția Tribunalului Iași. În privința acestei reclamante, tribunalul a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată au aceeași cauză ori, cel puțin, între drepturile afirmate există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamantul din prezenta cauză, a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Iași, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanta A. al cărei domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.

Prin urmare, împrejurarea că Tribunalul Iași a disjuns ulterior cererea reclamantului din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, în aplicarea art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.