ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 07.11.2018, reclamanta MANGALIA S.A., prin lichidator judiciar consorțiul A. S.R.L. și B.., a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamantă a sumei de 396.174,24 euro, echivalentul în RON a sumei de 1.846.171,95 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.715,04 m.p., aferent activului Restaurant și C. din Mangalia, pentru perioada cuprinsă între 29.01.2016 și până în prezent, cu cheltuieli de judecată.

La 22.09.2021, D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție principală, solicitând introducerea sa în cauză și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.715,04 m.p., aferent activului Restaurant și C. din Mangalia pentru perioada cuprinsă între data de 10.03.2021 și până la zi, constând în suma de 12.005,82 euro/lună, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 17.03.2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală.

Prin sentința civilă nr. 837/30.06.2022, Tribunalul Constanța, secția a II- a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive ale Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului; a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 39.166 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.715,04 mp, aferent activului Restaurant și C. pentru perioada 29.01.2016-09.04.2021, a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienta D. S.R.L. și a obligat pârâții la plata către intervenientă a sumei de 9.218 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a aceluiași imobil pentru perioada 10.04.2021-30.06.2022; a obligat pârâții la plata sumei de 2.000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 28/15.03.2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu profesioniști și societăți a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat art. 867 alin. (1) C. civ., dispozițiile Legii nr. 215/2001 și art. 12 din Legea nr. 213/1998, text în parte abrogat, în parte modificat prin Legea nr. 71/2011.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că, în mod nelegal, i-a fost respins apelul și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, context în care a redat un paragraf din considerentele hotărârii atacate.

În esență, recurenta a prezentat pe larg situația juridică a imobilului C. și a argumentat că dreptul de administrare asupra acestui imobil, conferit prin H.G. nr. 765/01.07.2009, nu implică și obligația de a plăti despăgubirile solicitate de reclamantă și intervenientă pentru lipsa de folosință a terenului aferent.

De asemenea, recurenta a subliniat că deține doar un drept de administrare, nu și un drept de dispoziție juridică asupra imobilului, context în care solicită să se constate lipsa calității sale procesuale față de efectele juridice ale H.G. nr. 765/01.07.2009 și ale încheierii nr. 23343/31.03.2023 a O.C.P.I. Constanța.

Următorul set de critici se referă atât la încălcarea dispozițiilor art. 555, art. 1.357 și art. 693 alin. (1) C. civ., privind dreptul de proprietate privată și dreptul de superficie, cât și a efectelor juridice ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1992, deoarece terenul pe care este amplasat activul a fost dat în folosință până la clarificarea situației juridice a acestuia, în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, urmând să facă obiectul unei negocieri ulterioare.

Invocând nelegala motivare a deciziei atacate, recurenta a reiterat pe larg argumentele referitoare la terenul pe care este amplasat activul, evidențiind că terenul nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare enunțat; totodată, a solicitat instanței de recurs să constate că dreptul de superficie asupra terenului a fost dobândit prin convenție, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1992, fiind transferat dobânditorilor ulteriori, chiar dacă nu este stipulată în mod expres existența superficiei în actele juridice ulterioare.

Al treilea set de critici, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea art. 17 din Legea 50/1991, art. 555, art. 1.357, art. 693 alin. (1) C. civ. și efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1992.

Redând un paragraf din considerentele reținute de instanța de apel, recurenta a afirmat că este nelegală și abuzivă dispoziția de obligare a sa la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului.

Sub acest aspect, a reiterat pe larg modalitatea în care s-a clarificat situația juridică a imobilului, prin încheierea nr. 23343/31.03.2023 a O.C.P.I. Constanța, B.C.P.I. Mangalia, aspect recunoscut și dovedit prin adresa de răspuns a Ministerului Finanțelor nr. 574.971/21.09.2023.

De asemenea, a susținut că rapoartele de expertiză realizate de E. și F. nu sunt valabile, iar suma stabilită pentru lipsa de folosință a terenului este exagerată în comparație cu prețul real de vânzare al terenului. În plus, solicită instanței de recurs să observe că nu este aplicabil art. 17 din Legea nr. 50/1991, deoarece această dispoziție se referă la concesiune, iar în cazul de față nu a fost încheiată nicio concesiune între părți.

Recurenta a mai evidențiat că, dreptul de superficie a fost constituit cu titlu gratuit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1992 și că, potrivit jurisprudenței, instanța nu poate schimba înțelegerea părților în absența unui preț convenit pentru folosința terenului. Se arată că, în cazul acțiunilor având ca obiect pretenții, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prejudiciul solicitat constă în contravaloarea lipsei de folosință, negându-se chiar dreptul de superficie al A.A.A.S., fapt ce tulbură exercitarea normală a acestui drept conform practicii de specialitate.

Ultima critică se referă la încălcare art. 452 C. proc. civ., în ceea ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 2.000 RON la care recurenta a fost obligată, argumentând că suma nu este justificată în raport cu activitatea și complexitatea cauzei, neexistând dovada culpabilității sale procesuale; astfel, a solicitat o evaluare corectă a cheltuielilor de judecată, având în vedere valoarea pricinii și munca efectiv prestată de avocat.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

La 06.02.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei A.A.A.S, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a formulat recurs incident, solicitând casarea deciziei recurate și, în consecință, respingerea acțiunii.

În motivare, a subliniat că instanța de apel i-a respins apelul cu motivarea că situația juridică a reclamantei, aflată în insolvență, nu are relevanță în cauză, context în care a înlăturat criticile referitoare la despăgubirile solicitate de partea adversă.

Recurentul a subliniat că reclamanta a solicitat daune pentru lipsa de folosință a terenului aferent C. pentru perioada 29.01.2016 și până în prezent, care este însă ulterioară trecerii în faliment din 17.02.2015.

Sub acest aspect, a argumentat că, în conformitate cu prevederile legii insolvenței ce se aplică cu prioritate reclamantei, aflată în faliment, nu putea să demareze decât o vânzare prin licitație publică pentru acest activ; astfel, solicitarea de daune pentru lipsa de folosință a imobilului ulterior trecerii în faliment este inadmisibilă, cu atât mai mult pentru perioada ulterioară datei de 29.01.2016, care este, la rândul ei, ulterioară datei de 17.02.2015, când judecătorul sindic a pronunțat trecerea în faliment a reclamantei.

Potrivit recurentului, contrar celor menționate, instanța de apel a admis eronat cererea de acordare despăgubiri a intimatei-reclamante pentru perioada 29.01.2016-10.03.2021, fără a ține seama de situația juridică specială a reclamantei, tratând speța ca și cum societatea ar fi fost un contribuabil cu activitate economică desfășurată în condiții normale. Un impediment esențial este că reclamanta nu avea nicio posibilitate legală de a valorifica terenul aferent activului începând cu data trecerii în faliment, 17.02.2015; de altfel, reclamanta nu poate dovedi în ce fel ar fi putut exploata respectivul activ în perioada pentru care solicită daune pentru lipsa de folosință a terenului aferent C., și ca o consecință logică, nu poate solicita o despăgubire pentru lipsa folosinței terenului în condițiile în care nu avea această posibilitate legală, dată fiind propria situație juridică.

În continuare, recurenta a combătut considerentele instanței de apel privind dreptul reclamantei, în calitate de proprietar al terenului, de a se bucura de prerogativele dreptului său și de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de o construcție proprietatea pârâtei, argumentând că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, a prezentat pe larg situația juridică a imobilului aflat în discuție, evidențiind în esență că C. a fost vândut la licitație în 1992 către Sindicatul Liber Independent din G. S.A. Constanța, precizându-se că terenul pe care este amplasat activul se află în folosință până la clarificarea situației juridice; ulterior, Sindicatul a vândut imobilul către G. S.A., în 1997, printr-un certificat emis de Ministerul Turismului, terenul de 1.715,04 m.p. a fost atestat ca proprietate a societății MANGALIA S.A., iar în anul 2000, prin O.U.G. nr. 210/2000 a fost transferat imobilul în proprietatea publică a statului, pentru ca ulterior, prin H.G. nr. 1224/2001 imobilul să fie transferat în administrarea Serviciului de Pază și Protecție (S.P.P.); în final, prin Hotărârea nr. 765/01.07.2009, acesta a trecut în proprietatea privată a statului și administrarea A.A.A.S., presupunând un drept de administrare și folosință a imobilului construcție și terenul aferent.

În baza H.G. nr. 765/2009, imobilul C. a intrat în proprietatea privată a statului și administrarea A.A.A.S., conferindu-i drept de administrare și folosință asupra construcției și terenului aferent.

Recurentul a mai susținut că dreptul de superficie asupra terenului permite proprietarului construcției să folosească terenul, dar nu să-l înstrăineze sau să-l greveze fără dreptul de proprietate asupra construcției. Astfel, încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1992 a conferit proprietarului construcției un drept de folosință gratuită asupra terenului. Dreptul de superficie poate fi constituit prin convenție, lege sau uzucapiune.

În considerarea argumentelor expuse, a afirmat că nu este de acord cu acordarea de despăgubiri în favoarea intervenientei D. S.R.L. pentru perioada ulterioară datei de 10.03.2021, când a devenit proprietar al terenului de 1.715 m.p. aferent C., până la data pronunțării sentinței, 30.06.2022.

Sub acest aspect, a susținut că nu a împiedicat-o nimic în utilizarea diferenței de teren liber de construcții (49%), iar pe de altă parte, aceasta nu a dovedit că a făcut demersuri pentru a achiziționa activul aflat în proprietatea privată a statului și administrarea A.A.A.S., cum ar fi o ofertă de cumpărare. Aceste demersuri ar fi putut stinge litigiul și ar fi conferit intervenientei posibilitatea utilizării efective a terenului. De asemenea, calcul despăgubirilor a inclus în mod incorect suprafața ocupată de clădire.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26.03.2024, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea acestuia.

La 29.03.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenții aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal de recurenta-pârâtă în memoriul de recurs principal, deoarece deși face trimitere la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, cum ar fi art. 867 alin. (1) C. civ., dispozițiile Legii nr. 215/2001 și art. 12 din Legea nr. 213/1998, art. 555, art. 1.357 și art. 693 alin. (1) C. civ., art. 17 din Legea 50/1991 și efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1992, aceasta doar reiterează motivele prezentate în cererea de apel, fără a sublinia în ce a constat greșeala instanței devolutive și fără a argumenta aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel; însă, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să urmărească hotărârea atacată, iar nu să reprezinte doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nici criticile vizând cuantumul pretins disproporționat al sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea apelului nu pot fi luate în analiză, deoarece se aduce în discuție o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În privința recursului incident, Înalta Curte constată că autorul căii de atac nu a formulat critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. mai mult, acesta doar a reiterat apărările făcute în fața instanțelor devolutive, iar modalitatea de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și recursul incident declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva deciziei civile nr. 28/15.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, în contradictoriu cu intimații MANGALIA S.A., prin lichidator judiciar A.. și B..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2024.