ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1403/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței obligarea acesteia la:

În drept, a invocat dispozițiile art. 977, art. 982, art. 984 și art. 1.703 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește primul capăt de cerere, în principal ca rămasă fără obiect și, în subsidiar ca neîntemeiat, iar, în ceea ce privește capetele de cerere 2-6, ca neîntemeiate, arătând că pretențiile reclamantei nu au suport contractual și legal, întrucât pârâta nu și-a asumat cele două obligații, iar părțile nu le-au avut în vedere la încheierea contractului.

Prin sentința civilă nr. 761/22.03.2019, Tribunal București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, reținând că prin sentința civilă nr. 849/29.11.2017 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2017 s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta S.C. B. S.R.L. nu și-a asumat obligația de a preda documentația as-built și că activitățile de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate nu intră în sarcina acesteia. Totodată, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 2.2 raportat la art. 4.3 din contract, văzând și obiectul Actului adițional nr. x/31.01.2011, obligațiile deduse judecății nu au făcut obiectul Contractului de prestări servicii și proiectare nr. 388/21.10.2019.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii.

În cursul soluționării apelului, apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat cererea de recuzare a unui membru al completului de judecată.

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu în 15.10.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de recuzare, iar prin decizia civilă nr. 2005/A/26.11.2019 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva încheierii din 15.10.2019 și deciziei civile pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei și a încheierii recurate, precum și a sentinței civile nr. 761/22.03.2019 a Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 973/13.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - sectia a II-A Civilă a admis recursul, a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, reținând că au fost încălcate dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată de un complet de apel în compunerea căruia se regăsea un magistrat aflat într-o situație de incompatibilitate.

Prin decizia civilă nr. 1937/A/09.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de S.C. A. S.R.L., a anulat sentinta civilă nr. 761/22.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin sentința civilă nr. 872/21.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucuresti - sectia a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, înregistrat la 19.12.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2022.

Prin încheierea din 03.04.2023, instanța de apel a constatat decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a solicita probe în apel, întrucât cele menționate prin răspunsul la întâmpinare au fost solicitate tardiv, inclusiv proba cu înscrisuri, care nu au fost atașate cererii de apel conform art. 470 alin. (4) raportat la art. 194 lit. e) C. proc. civ. totodată, a reținut că, în cauză, nu este incidentă nicio ipoteză privind propunerea probelor dintre cele reglementate de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 571A/10.04.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva încheierii din 03.04.2023 și a deciziei civile nr. 571A/10.04.2023, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin cererea de recurs, după expunerea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a criticat decizia atacată invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

Subsumat primului caz de nelegalitate, a susținut că, prin încheierea recurată, au fost încălcate dispozițiile art. 13 alin. (3) teza a II-a, art. 201 alin. (2), art. 478 alin. (2) teza a II-a, art. 482 coroborat cu art. 204 alin. (1) și art. 254 C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a reținut greșit că înscrisurile nu pot fi încuviințate ca probă pentru că ar conduce la amânarea cauzei, întrucât acele înscrisuri au fost depuse odată cu răspunsul la întâmpinare, în termenul legal, la 06.03.2023, când partea adversă a fost de acord cu acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de acestea, iar în ședința de judecată următoare, la 03.04.2023, a invocat decăderea apelantei din dreptul de a propune probele solicitate prin răspunsul la întâmpinare. A menționat că răspunsul la întâmpinare are rolul de a combate apărările părții adverse cuprinse în întâmpinare, chiar prin administrarea unui probatoriu suplimentar, ce nu putea fi prevăzut la momentul promovării cererii inițiale, astfel că probele trebuiau încuviințate.

Recurenta a precizat că art. 204 alin. (1) C. proc. civ. reglementează posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, inclusiv sub aspectul probelor propuse, faptul că prin dispozițiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ. sunt reglementate situațiile în care probele pot fi cerute dacă nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, iar potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

A precizat că, în speță, la termenul din 03.04.2023, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile existente la dosar de la termenul anterior, deja comunicate intimatei, întrucât administrarea acestora nu conducea la amânarea cauzei, însă instanța de apel a dispus, în mod nelegal, decăderea, măsură prin care i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 alin. (2), art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, întrucât a încălcat regulile de interpretare a convențiilor și a ignorat intenția comună a părților de la momentul încheierii contractului.

Astfel, a susținut că nu au fost analizate toate obligațiile contractuale asumate de intimată privind proiectarea, ci curtea de apel a reținut că obligația de finalizare a procedurilor de expropriere, precum și cea privind întocmirea și predarea documentației as-built nu au fost prevăzute în concret în obiectul contractului de prestări de servicii de proiectare încheiat de părți, astfel că nu sunt asumate de intimată; or, statuarea este greșită, deoarece toate aceste obligații au fost stipulate detaliat în contractul principal încheiat cu Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (C.N.A.I.R.) de asocierea din care recurenta face parte, astfel că nu mai era necesar ca în convenția părților să fie precizate toate etapele necesare îndeplinirii obligației privind procedurile de expropriere, mai ales în contextul în care intimata a prestat și activități care nu sunt cuprinse expres în clauzele 2.1 și 2.2, care definesc obiectul contractului.

A afirmat că interpretarea restrictivă a acestor clauze contravine prevederilor art. 985 C. civ. de la 1864, deoarece din economia întregului contract de proiectare rezultă că enumerarea pe care cele două clauze o cuprind nu este limitativă, ci are rolul de a stabili un cadru general al activităților asumate, iar prin convenția părților au fost subcontractate anumite servicii ce nu mai trebuie detaliate, deoarece acesta se completează cu contractul principal. Totodată, această interpretare este contrară regulii de interpretare a clauzelor unele prin altele, reglementată de art. 982 C. civ. de la 1864.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat anumite clauze din contractul de proiectare încheiat de părți pentru a releva legătura acestuia cu contractul principal, precum și faptul că intimata și-a asumat și celelalte obligații stipulate în acesta, iar nu doar pe cele menționate expres la clauzele 2.1 și 2.2.

A mai susținut că instanța de apel a calificat greșit obligația de întocmire a documentației as-built, ignorând faptul că este o activitate privind proiectarea, ce incumbă intimatei, care nu a contestat-o niciodată, chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contractul de proiectare, ci dimpotrivă, a confirmat pregătirea acestei documentații pentru a fi depusă la autoritatea contractantă.

A precizat că, în ceea ce privește obligația de predare a acestei documentații, intimata era de drept în întârziere, potrivit art. 1.079 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. civ. de la 1864, întrucât termenul stabilit prin clauza 5.6 din contractul principal, pe care aceasta și-a asumat-o conform clauzelor 5.1, 10.2 și 11.1 și 14.6 din convenția părților, este un termen legal, reglementat de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care prevede că predarea documentației privind proiectarea se face la data recepției la terminarea lucrărilor; însă intimata nu a predat documentația în termen, iar reprezentantul său, prezent la recepția la terminarea lucrărilor, a afirmat că o va preda într-o perioadă rezonabilă.

Autoarea căii de atac a criticat decizia atacată și cu privire la interpretarea clauzelor privind prețul contractului, întrucât, deși din convenția părților rezultă că prețul trebuia să fie achitat pe măsura executării și recepționării lucrărilor (una dintre condițiile recepției fiind întocmirea și predarea documentației as-built), ultima tranșă urmând a fi încasată după aprobarea de către consultant a certificatelor de plată, din interpretarea rigidă și formalistă a instanței de apel, potrivit căreia obligația de întocmire și predare a documentației nu incumba intimatei, ar rezulta că încasarea prețului era condiționată de acțiunea unei terțe persoane care ar fi avut aceste atribuții.

A susținut că același raționament greșit a fost aplicat și cu privire la obligația privind procedurile de expropriere, instanța de apel apreciind că aceasta nu este cuprinsă în obiectul limitativ al contractului semnat de părțile prezentului litigiu, fără a analiza clauzele contractului principal, care cuprind toate etapele necesare pentru finalizarea procedurii de expropriere.

Recurenta a mai arătat că asumarea de către intimată a acestei obligații rezultă din graficul de execuție a lucrărilor, pe care aceasta l-a întocmit și care prevede termenul de 30 de zile pentru întocmirea documentației privind exproprierea, precum și din conduita sa privind îndeplinirea parțială a obligațiilor din prima etapă, respectiv depunerea la autoritatea contractantă a documentației de identificare a amplasamentului și proprietarilor terenului, care a stat la baza emiterii de către Guvernul României a H.G. nr. 843/01.10.2014.

A menționat că îndeplinirea acestor obligații confirmă asumarea de către intimată și a celor aferente etapei a doua, privind procedura de expropriere ulterioară publicării hotărârii de guvern și serviciile pentru stabilirea și plata despăgubirilor pentru expropriere și pentru înregistrarea dreptului de proprietatea asupra proprietăților expropriate și a dreptului de administrare al beneficiarului C.N.A.I.R., chiar dacă nu au fost enumerate în contractul de proiectare, în cuprinsul căruia părțile au denumit generic "documentația necesară în procedurile de expropriere".

Autoarea căii de atac a subliniat că instanța de apel nu a observat faptul că intimata a recunoscut, prin întâmpinare, că obiectul contractului, astfel cum a fost stabilit prin clauza 2.2, nu este limitativ, întrucât există activități care, deși nu sunt expres detaliate, sunt legate de cele expres menționate în convenția părților; prin urmare, ignorarea acestor aspecte a avut drept consecință încălcarea principiului forței obligatorii a contractului și a regulilor de interpretare a acestuia, a voinței părților, care au convenit asupra caracterului accesoriu al contractului de proiectare în raport cu cel principal, încheiat cu C.N.A.I.R. de Asocierea din care face parte recurenta.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs, cu consecința trimiterii spre rejudecare la instanța de apel, în vederea stabilirii corecte a cadrului factual și de drept în care trebuie analizate pretențiile deduse judecății.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 11.12.2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În esență, cu referire la argumentele critice subsumate motivului de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că, atât timp cât probele nu au propuse de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, iar necesitatea unor probe suplimentare nu a reieșit din dezbateri, în mod corect instanța de control a respins ca tardive probele propuse prin răspunsul la întâmpinare, nerespectarea termenelor impuse de normele de procedură și aplicarea de către instanță a sancțiunilor incidente neputând conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare sau la un proces echitabil, în termen optim și rezonabil, garantate de dispozițiile art. 13 și art. 6 C. proc. civ. De asemenea, din perspectiva criticilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că interpretarea dată de recurentă clauzelor Contractului de prestări servicii și proiectare nr. 388/21.10.2009 este contrară regulilor de interpretare a convențiilor, consacrate de art. 977, art. 982, art. 983-985 C. civ. de la 1864, obiectul acestuia fiind reprezentat de activitățile enumerate la art. 2.1, ceea ce nu include și predarea documentației as-built sau finalizarea procedurilor de expropriere. Totodată, a arătat că mențiunile din preambulul contractului și art. 2.2 reprezintă însușirea prevederilor Contractului de proiectare și execuție exclusiv în ceea ce privește întocmirea documentațiilor prevăzute limitativ la art. 2.1 și doar în limita obiectului Contractului nr. x/21.10.2009, nicio tranșă din preț nefiind stabilită în corelare cu predarea documentației as-built ori cu finalizarea procedurilor de expropriere.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.02.2024, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților.

Nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată 19.06.2024, în vederea judecării recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Declarând recurs împotriva încheierii de ședință din 03.04.2024 a Curții de Apel București, recurenta-reclamantă a susținut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de control judiciar a încălcat normelor de procedură prevăzute la art. 13 alin. (3) teza a II-a, art. 201 alin. (2), art. 478 alin. (2) teza a II-a, art. 482 coroborat cu art. 204 alin. (1) și art. 254 C. proc. civ.

În acest context, cu referire la cele reținute de instanța de apel, în sensul că probele propuse de acesta prin răspunsul la întâmpinare, inclusiv înscrisurile sunt tardive, autoarea recursului susține că înscrisurile astfel depuse puteau și trebuiau administrate la termenul din 03.04.2023, întrucât, pe de o parte, erau "câștigate cauzei", fiind depuse la dosar încă de la termenul anterior, din 06.03.2023, cu respectarea dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., moment la care intimata-pârâtă nu a înțeles să invoce nicio excepție cu privire la înscrisuri, ci, dimpotrivă, a fost de acord cu amânarea cauzei, inclusiv pentru a lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare și înscrisurile atașate, iar pe de altă parte, nu conduceau la amânarea cauzei, ci aveau menirea de a dovedi susținerile sale în combaterea apărărilor intimatei din cuprinsul întâmpinării și care nu au fost cunoscute de aceasta anterior formulării cererii de apel. De asemenea, se afirmă că există cel puțin trei dispoziții legale, art. 204 alin. (1), art. 254 alin. (2) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permit propunerea și încuviințarea probelor prin alte acte de procedură decât cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, inclusiv oral în fața instanței.

În consecință, susține că instanța de apel, prin admiterea, în mod nelegal, a excepției decăderii și limitarea dreptului de a propune și administra probe în combaterea apărărilor intimatei, respectiv în susținerea propriilor pretenții, a încălcat dreptul la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ. și, implicit, dreptul la un proces echitabil, în termen optim și rezonabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă cele două principii fundamentale ale procesului civil au fost nesocotite de către instanța de apel prin măsurile luate la termenul de judecată din 03.04.2023, respectiv dacă sancțiunea decăderii apelantei-reclamante din dreptul de a mai propune probe prin răspunsul la întâmpinare a fost corect dispusă.

Astfel, procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului instanței de apel, se constată că, la termenul de judecată din 06.03.2023, apelanta-reclamantă, prin reprezentant, a depus, printre altele, răspuns la întâmpinare având atașat un set de înscrisuri. Totodată, față de încetarea contractului de asistență juridică încheiat pentru această fază a procesului, a solicitat amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător.

Curtea, după comunicarea intimatei-pârâte a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor atașate, a acordat cuvântul acestei părți asupra cererii de amânare, pârâta învederând că nu se opune administrării cererii.

În consecință, Curtea, în raport de dispozițiile art. 222 C. proc. civ., a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, apreciind că nu există niciun motiv temeinic pentru care reclamanta să se fi aflat în imposibilitatea de a-și angaja apărător. Totodată, în temeiul prevederilor art. 221 C. proc. civ., față de acordul părților, a amânat cauza la 03.04.2023.

La acest termen de judecată, fiind acordat cuvântul asupra probelor solicitate în apel, apelanta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile indicate și atașate răspunsului la întâmpinare, a probei testimoniale cu audierea unui martor, desemnarea unui specialist în domeniul contractelor de tip FIDIC, precum și emiterea unei adrese către C.N.A.I.R. referitoare la practica/uzanțele în îndustrie cu privire la documentația as-built. Totodată, la interpelarea Curții, a arătat că renunță la proba cu interogatoriul părții adeverse.

Intimata-pârâtă a învederat că nu solicită probe noi în apel, iar cu privire la probatoriul solicitat de partea adversă prin răspunsul la întâmpinare, în temeiul prevederilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., a invocat excepția decăderii, întrucât prin cererea de apel nu s-au solicitat probe noi, astfel cum impune norma cuprinsă în art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Deliberând asupra cererii de probatorii, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d), ale art. 470 alin. (3), respectiv a celor înscrise în art. 478 alin. (2) C. proc. civ. a respins, ca tardive, probele astfel solicitate. De asemenea, a arătat că teza finală a art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitate în cauză, câtă vreme prin întâmpinare au fost reluate aceleași apărări care au fost susținute pe tot parcursul procedurii în fața primei instanțe și care au fost cunoscute apelantei anterior declarării apelului.

Constatând că nu au fost încuviințate probe noi în apel, Curtea a declarat terminată cercetarea procesului și a acordat cuvântul în dezbaterea apelului. În acest stadiu al pricinii, față de solicitările intimatei-pârâte, de respingere a susținerilor părții adverse formulate în cadrul concluziilor orale, referitoare la anexele din răspunsul la întâmpinare, dat fiind că probele au fost respinse ca tardive, apelanta-reclamantă a solicitat cuvântul și a arătat că, din motivarea instanței, a înțeles că au fost respinse ca tardive doar proba testimonială și proba cu punctul de vedere al unui specialist în contractele de tip FIDIC, nu și proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și care nu au pricinuit amânare.

În acest context, instanța de apel, față de solicitarea reprezentantului convențional al apelantei-reclamante de reluare a cercetării judecătorești pentru discutarea probei cu înscrisuri suplimentare, a reluat cercetarea judecătorească, apelanta-reclamantă învederând că înscrisurile propuse a fi administrate la acest termen se aflau deja la dosarul cauzei, astfel că pot fi încuviințate și administrate chiar la termenul la care au fost puse în discuție probatoriile, chiar și în situația în care ar fi fost incidentă decăderea, deoarece dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu derogă de la prevederile art. 254 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a susținut că își menține poziția procesuală exprimată anterior, considerând că este incident cazul prevăzut de art. 254 C. proc. civ., în condițiile în care administrarea înscrisurilor depuse în limba engleză, netraduse, determină amânarea cauzei, iar în situația admiterii probei referitoare la opinia expertului, ar solicita, în contraprobă, încuviințarea de a depune o opinie din partea unui expert în domeniul contractelor FIDIC.

Deliberând cu privire la suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, curtea de apel a reținut că s-a dispus decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a solicita probe în apel, toate probele menționate în răspunsul la întâmpinare fiind solicitate tardiv, inclusiv proba cu înscrisuri, acestea nefiind atașate cererii de apel conform prevederilor art. 470 alin. (4) raportat la cele ale art. 194 lit. e) C. proc. civ. În acest sens, a învederat că dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. instituie limitele efectului devolutiv al apelului și prevăd că singura excepție în care se pot încuviința probe care nu au fost solicitate prin cererea de apel sau prin întâmpinare este situația în care necesitatea administrării lor ar reieși din dezbateri. Or, în cauză, necesitatea înscrisurilor astfel depuse nu a rezultat din dezbateri, iar partea adversă nu și-a dat acordul expres cu privire la administrare, astfel cum prevede art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., administrarea înscrisurilor pricinuind întârzierea cauzei, dat fiind că o parte dintre acestea nu sunt depuse în limba română, iar intimata-pârâtă a solicitat proba contrară. Totodată, a reținut că opinia de specialitate a expertului, depusă odată cu răspunsul la întâmpinare, nu reprezintă un înscris și va fi avută în vedere ca reprezentând note scrise, respectiv că nu este contestată situația de fapt privind asistența tehnică oferită de intimata-pârâtă pentru proiectare pe toată durata derulării contractului.

Examinând considerentele astfel expuse, Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că sancțiunea aplicată de instanța de control judiciar cu privire la probele solicitate de această parte prin răspunsul la întâmpinare nu conduc la concluzia că au fost încălcate dispozițiile art. 204 alin. (1), art. 254 alin. (2), sau cele ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., după cum nu reprezintă nici o nesocotire a dispozițiilor art. 13 sau a art. 6 din C. proc. civ., respectiv a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerea potrivit căreia înscrisurile depuse odată cu răspunsul la întâmpinare ar fi fost "câștigate cauzei" și, prin urmare, puteau și trebuiau să fie administrate la termenul din 03.04.2023 nu poate fi reținută cu temei, având în vedere că existența probelor la dosar nu presupune, în mod automat, încuviințarea acestora sau administrarea lor.

Aceasta deoarece propunerea și administrarea probelor reprezintă momente net distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neîndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, specific asociate fiecăruia dintre aceste momente.

Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligația de a dovedi, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, adică de evaluarea admisibilității și caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, pentru ca, în cele din urmă, instanța să le poată interpreta, în sensul de a delibera asupra greutății și semnificației lor în proces.

Prin urmare, înscrisurile anexate răspunsului la întâmpinare depus la termenul din 06.03.2023 nu erau "câștigate cauzei", în sensul susținut de recurentă fără vreun temei legale, în condițiile în care la acest termen de judecată instanța a amânat cauza prin acordul părților, în temeiul dispozițiilor art. 221 C. proc. civ., și nu pentru ca intimata-pârâtă să ia cunoștință de răspunsul la întâmpinare și a înscrisurilor anexate, cum se susține prin cererea de recurs.

De asemenea, în raport de prevederile art. 255 C. proc. civ., se reține că, la acest termen, nu era necesar ca intimata-pârâtă să invoce decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a propune probe noi în apel, câtă vreme instanța nu a pus în discuția părților probele solicitate în această fază procesuală.

În continuare, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei și în acord cu cele statuate de instanța devolutivă de control judiciar, că apelanta-reclamantă nu a solicitat prin cererea de apel probe noi, ci abia prin răspunsul la întâmpinare unde, alături de alte probe, a solicitat și încuviințarea probei cu înscrisuri, în completarea celor existente la dosar.

Or, conform art. 470 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de apel va cuprinde: (...) d) probele invocate în susținerea apelului", cerință prevăzută sub sancțiunea decăderii potrivit alin. (3) al aceluiași articol, iar alin. (4) arată că dacă apelantul înțelege să propună în apel dovada cu înscrisuri, dovezi pe care nu le-a arătat la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e), text de lege care, pentru ipoteza înscrisurilor, face trimitere, la rândul său, la art. 150 în care se prevede numărul de exemplare pe care apelantul are obligația de a le depune, necesitatea certificării conformității lor cu originalul, eventualitatea traducerii legalizate efectuate de un traducător autorizat, etc.

Totodată, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum indicatum, instituită de dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., legea stabilește că în fața instanței de apel părțile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, acestea putând viza doar aspecte ce țin de judecata în primă instanță și de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Probele care se propun în plus față de cele administrate la instanța de fond trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere de acea instanță. Legea permite ca instanța de apel să încuviințeze și administreze probele a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin urmare, dovezile care nu au fost cerute la prima instanță sau prin motivele de apel ori întâmpinare pot fi încuviințate de instanța de apel în condițiile art. 478 alin. (2) raportat la art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., normă aplicabilă și în apel, potrivit art. 482, în măsura în care aceasta nu este incomplatibilă cu regulile edictate pentru judecata în calea de atac.

În raport de textele evocate, Înalta Curte constată că probele astfel solicitate de reclamantă nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. (2), respectiv ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ci că instanța de apel în mod judicios le-a respins, ca tardive, în condițiile în care a apreciat că necesitatea administrării înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare nu rezulta din dezbateri, că intimata-pârâtă nu și-a dat acordul expres, precum și că administrarea lor ar pricinui întârzierea cauzei, câtă vreme o parte din acestea nu erau în limba română, iar partea adversă a solicitat proba contrară.

Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate și vor fi înlăturate ca atare și susținerile potrivit cărora înscrisurile aveau menirea de a dovedi susținerile în combaterea apărărilor intimatei din cuprinsul întâmpinării, câtă vreme instanța a reținut că, prin întâmpinare, au fost reluate aceleași apărări care au fost susținute pe tot parcursul procesului în fața primei instanțe și care au fost cunoscute anterior declarării apelului, învederând, totodată, că opinia de specialitate a expertului, anexată răspunsului la întâmpinare, va fi avută în vedere ca reprezentând note scrise, respectiv că nu este contestată situația de fapt cu referire la asistența tehnică oferită de intimata-pârâtă pentru proiectare pe toată durata derulării contractului.

Analiza cererii de apel și a întâmpinării depuse la acesta confirmă reținerile instanței de apel, în condițiile în care susținerile intimatei-pârâte potrivit cărora, "întocmirea proiectului tehnic cuprinde în mod evident și întocmirea dispozițiilor de șantier prin care s-a modificat proiectul tehnic inițial, însă nu include și documentația as-built, care este o documentație post-execuție" reprezintă apărările formulate de această parte la afirmațiile apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de apel potrivit cărora, "pe de o parte, documentația conformă cu execuția (C.) este prevăzută în Capitolul Proiectare din Condițiile Generale Fidic ale Contractului nr. xR9, iar pe de altă parte, intimata a întocmit atât proiectul tehnic, cât și dispozițiile de șantier prin care s-a modificat proiectul tehnic inițial".

Sunt nefondate și argumentele prin care se afirmă că dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sunt aplicabile și în faza procesuală a apelului, conform art. 482 C. proc. civ., astfel că instanța trebuia să aibă în vedere că propunerea probelor suplimentare față de cele indicate prin cererea de apel s-a făcut la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, respectiv la 06.03.2023, când a fost depus și răspunsul la întâmpinare.

Distinct de faptul că prin cererea de apel nu s-a solicitat nicio probă nouă, alta decât cele administrate la prima instanță, astfel cum s-a arătat supra, Înalta Curte notează că textul cuprins în art. 482 C. proc. civ. stabilește caracterul de norme de procedură de drept comun în privința dispozițiilor privind judecata în primă instanță, norme aplicabile și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice prevederilor derogatorii cuprinse în capitolul ce reglementează această cale de atac.

Aceste norme de trimitere se regăsesc în cuprinsul Cărții a II-a a codului, "Procedura contencioasă", în cadrul Titulul I, începând cu Capitolul II "Judecata" și include toate dispozițiile până la Capitolul IV "Hotărârile judecătorești", ca și toate secțiunile acestui capitol, până la Titlul II "Căile de atac".

Cu alte cuvinte, dispozițiile enunțate, ce instituie principiul aplicării regulilor de la prima instanță și în apel, se aplică numai cu privire la acele norme care nu sunt contrare celor specifice apelului, putând fi enumerate în acest sens, regulile instituite de art. 194 lit. e), art. 195, art. 196 alin. (2), art. 201 alin. (5) și (6) la care fac trimitere expresă art. 470 alin. (3) și (4), art. 471 alin. (2), art. 475 C. proc. civ., respectiv art. XV alin. (8) din Legea nr. 2/2013, în raport de data introducerii cererii introductive, respectiv 16.11.2017.

Dimpotrivă, tot cu titlu exemplificativ, prevederile art. 192, art. 193, art. 194 lit. a)-d), f), art. 196 alin. (1), art. 197, art. 198, art. 200, art. 201 alin. (1)-(4), art. 204, precum și prevederile privitoare la cererea reconvențională (art. 209-210), care sunt proprii cererii de chemare în judecată și incompatibile cu regulile derogatorii ale judecății apelului, nu vor fi incidente în această fază procesuală.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care permit modificarea cererii de chemare în judecată și propunerea de noi dovezi, până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, nu își găsește aplicabilitate în fața instanței de apel, întrucât o astfel de interpretare nesocotește prevederile art. 482 C. proc. civ.

Totodată, reținând că, spre deosebire de vechea reglementare, actualul C. proc. civ. nu mai prevede posibilitatea complinirii lipsei solicitării de probațiune în cuprinsul cererii de apel până la primul termen în apel, Înalta Curte arată că probele trebuie indicate de către apelant, în mod expres, înăuntrul termenului de apel, iar nu ulterior, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai putea propune probe noi în apel.

Ca atare, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) al art. 254, respectiv în motivarea apelului, nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului ori de câte ori solicitarea apelantului excedează ipotezelor enunțate de art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., cum este cazul în speță, norma cu formulare imperativă având un dublu impediment legal: unul adresat părților - în sensul că probele nu vor mai putea fi cerute, iar celălalt instanței de judecată - care nu va mai putea să le încuviințeze.

Mai reține Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că, deși este un act de procedură obligatoriu pentru apelant, în temeiul dispozițiilor art. 471 alin. (6) C. proc. civ., probele nu pot fi cerute și prin răspunsul la întâmpinare, în condițiile în care art. 478 alin. (2) nu îl menționează, enumerarea fiind limitativă.

Pe aceste considerente, greșit consideră autoarea recursului că, în speță, ar fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 470, ale art. 478, precum și pe cele ale art. 254 din același cod, în sensul respingerii, ca tardive, a cererii de suplimentare a probațiunii formulată prin răspunsul la întâmpinare, întrucât, pentru a putea încuviința probele solicitate în aceast stadiu al procesului, instanța de judecată avea a examina anterior dacă acestea au fost solicitate potrivit principiului instituit de dispozițiile art. 478 C. proc. civ. ori dacă necesitatea lor a rezultat din dezbateri.

În consecință, susținerea recurentei potrivit căreia, prin admiterea excepției decăderii i-a fost încălcat dreptul la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ., respectiv dreptul la un proces echitabil, în termen optim și rezonabil, garantat de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiindu-i limitat dreptul de a propune și administra probe în combaterea afirmațiilor intimatei-pârâte dar și în susținerea propriilor pretenții, este vădit nefondată deoarece eludarea de către apelanta-reclamantă a termenelor impuse prin normele de procedură și aplicarea de către instanță a sancțiunii incidente prevăzută de legiuitor nu reprezintă o nerespectare a principiilor invocate, de vreme ce nici dreptul la apărare și nici dreptul la un proces echitabil nu sunt drepturi absolute care nu cunosc nicio limitare, ci ele trebuie exercitate în acord cu exigențele prevăzute de lege pentru derularea procedurii.

În concluzie, constatând caracterul nefondat al argumentelor critice aduse încheierii din 03.04.2023, atacată cu recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor aduse de recurentă însăși deciziei pronunțate de instanța devolutivă pe fondul apelului, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 alin. (2), art. 977, art. 982 și art. 985 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de control a încălcat regulile de interpretare a convențiilor și a ignorat intenția comună a părților de la momentul încheierii contractului.

În concret, printr-un prim set de critici, autoarea recursului afirmă că instanța de apel nu a analizat toate obligațiile contractuale asumate de intimata-pârâtă privind proiectarea ci, printr-o analiză superficială a clauzelor contractuale și a voinței părților, greșit a reținut că obligația de finalizare a procedurilor de expropriere, respectiv cea privind întocmirea și predarea documentației as-built nu au fost asumate de intimata-pârâtă deoarece nu au fost prevăzute în mod expres în obiectul contractului de prestări servicii de proiectare încheiat între părți, deși ele au fost prevăzute detaliat în contractul principal încheiat cu autoritatea contractantă (C.N.A.I.R.), astfel că nu se justifica precizarea lor și în convenția încheiată între părți, în contextul în care intimata-pârâtă a prestat și activități care nu erau detaliate în clauzele art. 2.1 și 2.2, care definesc obiectul contractului.

În opinia recurentei, enumerarea pe care aceste clauze o cuprind nu este limitativă, ci are rolul de a stabili un cadrul general al activităților asumate, prin convenția părților fiind subcontractate anumite servicii ce nu mai trebuiau detaliate, deoarece acestea se completează cu contractul principal.

În alte cuvinte, se afirmă că, de vreme ce intimata și-a însușit contractul principal în ceea ce privește obligațiile în legătură cu proiectarea, aceasta și le-a asumat și pe cele cuprinse în contractul principal, independent de enumerarea cuprinsă în art. 2.1 și art. 2.2 din contractul de subcontractare.

Înalta Curte constată că disputa dintre părți este generată de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale privind obiectul Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, cuprinse în art. 2.1 și art. 2.2, în privința cărora recurenta susține că s-ar completa cu cele cuprinse în contractul principal încheiat cu autoritatea contractantă, și în raport de care intimata-pârâtă a invocat o descărcare a obligațiilor imputate prin cererea dedusă judecății.

Prin urmare, soluționarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele devolutive anterioare, instanțele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părți.

Instanța de recurs notează, cu titlu prealabil că, prin operațiunea de interpretare a unei convenții, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractate, ci se urmărește doar determinarea și identificarea voinței reale.

Principala regulă de interpretare a contractelor o reprezintă voința concordantă a părților, potrivit prevederilor art. 977 C. civ. de la 1864, ceea ce presupune că interpretarea contractului trebuie să pornească de la acordul real al voințelor părților.

Înalta Curte observă, contrar alegațiilor recurentei, că decizia recurată nu încalcă dispozițiile legale evocate, întrucât instanța de control judiciar a considerat esențială interpretarea contractului după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiți, și a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părți, că voința comună a fost ca obiectul contractului încheiat între acestea să fie reprezentat numai de prestarea serviciilor de proiectare enumerate la art. 2.1, enumerarea fiind una limitativă.

Astfel, soluția instanței de apel s-a raportat la examinarea preambulului contractului încheiat între părțile litigante, a clauzelor cuprinse în articolele 2.1, 2.2, 4.1, 4.3, 9, precum și a Actelor adiționale nr. x/28.01.2011, nr. y/31.01.2011, respectiv nr. 3/07.08.2014, coroborat cu clauzele contractului principal, Contractul de proiectare și execuție nr. 6R9/28.04.2009 încheiat între recurenta-reclamantă și C.N.A.I.R.

Conform statuărilor instanței de apel, în ceea ce privește executarea Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, reclamanta nu a invocat neîndeplinirea de către pârâtă a vreuneia din obligațiile privind proiectarea care fac obiectul contractului conform art. 2.1, ci a solicitat acordarea unor daune moratorii pentru pretinsa neîndeplinire a unor obligații legate de expropriere, or potrivit Anexei 2 la contractul principal, toate aceste obligații au ca obiect reprezentarea sau asistența juridică acordată beneficiarului în scopul plății despăgubirilor pentru exproprieri și înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară, iar nu prestarea unor servicii de proiectare, astfel încât, în mod evident nu fac obiectul convenției încheiate între părțile litigante.

A arătat instanța că această interpretare rezultă și din aplicarea regulilor instituite de art. 978 și art. 982 C. civ. de la 1864, susținerile reclamantei potrivit cărora toate obligațiile asumate de aceasta prin contractul principal ar fi fost delegate, prin contractul de prestări servicii de proiectare, către intimata-pârâtă nereieșind din nicio clauză contractuală, nefiind corespunzătoare modalității în care părțile au stabilit prețul și nici de natură să lase fără efecte clauza cuprinsă în art. 2.1, care este esențială, întrucât stabilește obiectul contractului încheiat între părți. Inclusiv din perspectiva regulii impuse de dispozițiile art. 983 C. civ. de la 1864, a învederat că pârâta nu putea fi obligată la plata daunelor-interese contractuale pentru neexecutarea unor obligații ce nu au fost stabilite în mod echivoc în sarcina sa.

Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenției părților rezultând că voința lor a fost în sensul de a stabili în mod expres, limitativ activitățile la care s-a obligat intimata-pârâtă. Tocmai încheierea Actului adițional nr. x/31.01.2011, prin care au înțeles să extindă obiectul contractului cu noi servicii de proiectare, constând în suplimentarea documentațiilor cu "a) documentații pentru avize și acorduri (inclusiv Certificat de Urbanism); b) expertiza tehnică drum; c) expertiză tehnică poduri", adăugând alte activități care nu au fost prevăzute inițial în convenția încheiată, iar nu prin introducerea unei clauze noi pentru servicii care nu ar fi fost incluse în contractul principal, denotă faptul că intimata-pârâtă s-a obligat exclusiv cu privire la întocmirea documentațiilor prevăzute în art. 2.1 și doar în limita obiectului contractului de prestări servicii de proiectare cum, de altfel, au prevăzut în art. 2.2:

"Pentru evitarea oricărei neînțelegeri se precizează că: 2.2.1. Proiectantul și-a asumat față de Asociere toate obligațiile pe care Asocierea și le-a asumat față de CNADNR în legătură cu proiectarea, după cum s-a prevăzut în Contractul de Proiectare și Execuție".

De aceea, instanța de recurs nu poate reține cu temei argumentele aduse de recurenta-reclamantă în susținerea tezei potrivit căreia, în speță, ar fi vorba despre o subcontractare a unor servicii clar definite și identificate în cadrul contractului principal, convenția părților completându-se cu cele specificate în acesta, întrucât s-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea în sarcina intimatei-pârâte a unor obligații pe care părțile nu le-au convenit prin înțelegerea transpusă în contractul de prestări servicii de proiectare. Or, forța obligatorie a contractului și, implicit, obligația de a acționa cu bună-credință în executarea convenției trebuie raportate la obligațiile și drepturile real convenite de către părți.

Reținerea altor activități de proiectare decât cele pe care părțile le-au agreat, în absența unor stipulații contractuale care să le prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului în ceea ce privește elementele esențiale ale acestuia sub aspectul obiectului, în afara voinței părților și cu încălcarea principiului consensualismului și al libertății contractuale.

Reținând, așadar, că obligația asumată de intimata-pârâtă prin Contractul de prestări de servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009 este aceea de a întocmi întreaga documentație de proiectare, menționată în art. 2.1, Înalta Curte va respinge ca nefondate susținerile prin care se afirmă că intimata, însușindu-și contractul principal în ceea ce privește obligațiile în legătură cu proiectarea, independent de enumerarea cuprinsă în art. 2.1 și 2.2 din contractul de subcontractare, și le-a asumat și pe cele cuprinse în contractul principal.

O altă critică vizează calificarea pe care instanța de apel a dat-o obligației de întocmire a documentației as-built, în sensul că a ignorat faptul că este o activitate privind proiectarea ce îi incumbă intimatei-pârâte și pe care nu a contestat-o niciodată, deși nu a fost prevăzută expres în obiectul contractului, ci a confirmat, prin reprezentantul prezent la data recepției la terminarea lucrărilor, pregătirea documentației pentru a fi depusă la autoritatea contractantă.

În acest context, a susținut că în mod eronat a apreciat ca întemeiată apărarea intimatei-pârâte cu privire la faptul că nu a fost notificată în legătură cu această obligație, iar notificarea reținută de instanță, nr. 249/11.02.2016, nu face nicio dovadă a vreunei recunoașteri a limitării obligațiilor pe care a invocat-o intimata-pârâtă, deoarece nu avea menirea de a stabili modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, ci reprezenta doar o confirmare de sold prin raportare la facturile emise în baza contractului și cuantumul sumelor reținute din acestea cu titlu de garanție de bună-execuție.

În continuare, se mai susține că instanța a reținut o stare de fapt și de drept greșită, deoarece intimata era de drept în întârziere, în temeiul art. 1079 alin. (2) pct. 2 și 3 C. civ. de la 1864, întrucât termenul stabilit prin clauza 5.6 din contractul principal, asumată prin clauzele 5.1, 10.2, 11.1 și 14.6 din convenția părților, este un termen legal, reglementat de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit căruia documentația conformă cu execuția trebuie predată la momentul recepției la terminarea lucrărilor, în speță, la 26.03.2014, or intimata nu a predat-o în termen, dovadă stând declarația reprezentantului său care, prezent fiind la recepția la terminarea lucrărilor, a afirmat că o va preda într-o perioadă rezonabilă.

Înalta Curte relevă faptul că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici nu reprezintă veritabile motive de nelegalizate, ci vizează aspecte de netemeincie, întrucât analiza acestora presupune reaprecierea probatoriului de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, instanța de recurs reamintește că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 ali