ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 977/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.067.087 RON datorate în temeiul Contractului nr. x/1989 privind Amenajarea hidroenergetică Răstolița încheiat la 8 ianuarie 1980 cu modificările și completările ulterioare reprezentând 2.786.234.56 RON - pentru care s-a emis Factura HCR - CJ nr. x/10.03.2016 aferentă lucrărilor de construcții montaj pentru obiectivul de investiții - Amenajarea hidroenergetică Răstolița; 280.852.44 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente sumei mai sus menționate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în continuare, calculate până la data plății efective a debitului principal.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției netimbrarii/insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată și respingerea acesteia ca netimbrată/insuficient timbrată, admiterea excepției autorității de lucru judecat în raport de prevederile art. 432 raportat la art. 430 C. proc. civ. și respingerea, pe cale de consecință, a cererii de chemare în judecată, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la sumele aferente lucrărilor pretins executate în perioada 2012-2013 și respingerea acțiunii ca prescrisă cu privire la aceste sume, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018 tribunalul a apreciat că excepția decăderii este relativă, conform dispozițiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ., că, în speță, având în vedere că întâmpinarea este obligatorie, pârâta era obligată să o invoce prin întâmpinare; în consecință, excepția decăderii invocată la primul termen s-a apreciat că este tardiv formulată.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019 au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 17 decembrie 2019 tribunalul a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a solicita proba cu o nouă expertiză având în vedere, pe de o parte, că prin întâmpinarea formulată nu a solicitat administrarea probei cu expertiză, iar în ceea ce privește efectuarea unui nou raport de expertiză motivat de ceea ce se solicită în privința acestor lucrări, tribunalul a apreciat că cel mai târziu la data de 01.10.2019 ar fi trebuit propusă această probă față de dispozițiile art. 138 alin. (2) Noul C. proc. civ., având în vedere și faptul că aspectele puse în discuție de către pârâtă se leagă de constatarea doamnei expert care este cuprinsă în raportul de expertiză. Totodată, a reținut că înscrisurile depuse reprezintă o anexă la un alt act adițional 3A1, iar în speță se discută de actul adițional 3A2.

Prin sentința civilă nr. 3806 din 19 decembrie 2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să-i plătească acesteia suma de 2.786.234,56 RON reprezentând contravaloarea facturii x/10.03.2016, cu penalități în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere calculate asupra debitului principal în valoare de 2.786.234,56 RON, începând cu data scadenței 21.04.2016, până la data achitării efective; pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru) în sumă de 48.235 RON.

Împotriva acestor încheieri și a sentinței a declarat apel B. S.A., solicitând: schimbarea încheierii din 18 septembrie 2018 în sensul respingerii excepției tardivității invocării decăderii și al admiterii excepției decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a realiza creanța; schimbarea încheierii din 12 noiembrie 2019 în sensul admiterii excepției inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune; schimbarea încheierii din 17 decembrie 2019 în sensul admiterii probei cu expertiza contabilă sau al completării raportului de expertiză; schimbarea sentinței nr. 3806 din 19 decembrie 2019 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; s-a solicitat obligarea intimatei-reclamante la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 376/2023 din 9 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, s-au respins ca nefondate, apelurile formulate împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 și împotriva încheierii din 17 decembrie 2019.

Au fost admise apelurile formulate împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 3806 din 19 decembrie 2019, de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.A.

Au fost schimbate încheierea din 18 septembrie 2018 și sentința civilă nr. 3806 din 19 decembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în sensul că s-a respins excepția tardivității invocării decăderii; s-a admis excepția decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a realiza creanța și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata lucrărilor efectuate în 2011 în cuantum de 1.873.977,90 RON valoare fără TVA.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință: a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 337.319,38 RON la care se adaugă TVA contravaloare lucrări; a fost obligată la plata către reclamantă a penalităților în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere calculate asupra debitului principal începând cu data scadenței 21.04.2016, până la data achitării efective; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în fond în sumă de 6.978,19 RON.

Prin aceeași decizie, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 26.172 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar CONSORȚIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENȚĂ FORMAT DIN C. ȘI D., cât și pârâta B. S.A. au formulat cereri de recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., după o succintă prezentare a situației de fapt și un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanta A. S.A. a susținut, în esență, greșita interpretare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței raportat la cele ale art. 2550 alin­. 1 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2513 C. civ.

Astfel, instanța a reținut că decăderea întemeiată pe art. 76 din Legea nr. 85/2006 poate fi invocată oricând, fără a trebui să fie valorificată in limine litis de către partea interesată, astfel cum prevede art. 2550 coroborat cu art. 2513 C. civ.

Redând prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006, recurenta susține că acestea nu conțin norme de procedură privind momentul valorificării acestei sancțiuni de către persoana interesată, aceste norme de procedură fiind conținute în art. 2513 (coroborat cu art. 2550) din C. civ.

Art. 2513 coroborat cu art. 2550 din C. civ., arată recurenta, instituie o sancțiune de natură procedurală, respectiv o decădere din dreptul a mai invoca excepția decăderii dreptului material la acțiune, în cazul în care aceasta nu este valorificată de către pârât in limine litis. Fiind vorba despre o regulă de procedură acesta este de imediată aplicare.

Totodată, legea specială a insolvenței (care se aplică actelor și operațiunilor prevăzute de lege, potrivit art. 5) nu poate reglementa norme de procedură generală, pentru acțiuni care excedează scopului și obiectului său de reglementare.

În speță, B. a invocat pentru prima data excepția decăderii reclamantei din dreptul de a ne realiza creanța în măsura în care aceasta s-ar fi născut anterior intrării B. în insolvență la termenul din 26 septembrie 2017 (ulterior termenului de depunere a întâmpinării).

Or, decăderea, ca sancțiune de drept comun, poate fi opusă numai dacă a fost invocată prin întâmpinare, astfel cum reiese din prevederile art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2513 C. civ.

Posibilitatea de a invoca decăderea direct la primul termen de judecată este circumscrisă numai la acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie. Cum, în cauză, nu există un text de lege care să prevadă caracterul facultativ al întâmpinării, depunerea acesteia este obligatorie, iar excepția decăderii ar fi trebuit invocată numai prin întâmpinare.

Sancțiunea nerespectării acestui termen legal peremptoriu constă, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., în decăderea pârâtei din dreptul de a invoca decăderea reclamantei din dreptul de a-și realiza creanța.

În ceea ce privește caracterul relativ al excepției arată că din perspectiva naturii juridice, decăderea din dreptul prevăzut la pct. 3 din art. 76 din Legea nr. 85/2006 este de drept material civil, întrucât privește un drept substanțial.

Prin urmare, apreciază că regimul juridic al decăderii din art. 76 este completat cu dispozițiile C. civ. care impun un termen limită de invocare a decăderii.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând greșita interpretare a prevederilor art. 1270 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia contractul este legea părților (cu referire la momentul nașterii creanței); în speță momentul executării lucrărilor fiind dat de momentul contractării acestor lucrări de către B., respectiv 2014.

În opinia recurentei, instanța a ignorat prevederile contractuale care reglementează nașterea obligației A. de a executa lucrările în dispută, introducând o confuzie între nașterea obligației și scadența obligației.

Subliniază că obligația contractuală a A. de a executa lucrările s-a născut la momentul la care lucrările au fost angajate/contractate de B., prin includerea acestora în Actul adițional nr. 3a2/2014. Mai înainte de angajarea lucrărilor de către B. nu se poate vorbi de o obligație contractuală născută a A..

În speță, susține recurenta, nu vorbim, așa cum consideră instanța prin hotărârea recurată de un drept al A. născut, dar neajuns la scadență, ci vorbim chiar de nașterea obligației de executare a lucrărilor, obligație succedată de dreptul A. de a solicita plata lucrărilor, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții contractuale (aprobarea de către B. a situațiilor de lucrări, alocarea fondurilor de către B., emiterea facturii de către A. etc.).

Mecanismul de angajare/contractare al lucrărilor este prevăzut atât de legislația aplicabilă cât și de dispozițiile contractuale. Acest mecanism contractual impune ca momentul privind nașterea creanței să fie generat de contractarea lucrărilor (nașterea obligației contractuale a A. de a executa lucrările) prin semnarea unui act adițional și alocarea de către B. a finanțării pentru plata lucrărilor.

Subliniază că dreptul A. de plată a lucrărilor și obligația corelativă a B. nu se putea naște mai înainte de semnarea Actului adițional nr. 3a.2/2014. adică mai înainte ca A. să aibă obligația contractuală de a executa lucrările.

Așadar, abia începând cu luna noiembrie 2014, data prevăzută în Anexa nr. 1 pentru decontarea lucrărilor, A. era îndreptățită să pretindă B. îndeplinirea obligațiilor ce îi revin, respectiv plata lucrărilor.

Semnarea proceselor-verbale de recepție calitativă nu are semnificația, așa cum eronat consideră curtea de apel, nașterii dreptului contractual privind plata lucrărilor.

Până la contractarea lucrărilor de către B. - prin Actul adițional nr. 3a2/2014 nu există un drept contractual al A. de a pretinde plata vreunei sume de bani.

Creanța, ca parte activă a raportului obligațional, nu s-a născut anterior Actului adițional nr. 3a2/2014.

Nu în ultimul rând arată că existența unei practici statornicite între părți nu a fost pus în discuția părților, acest aspect fiind menționat de instanță direct prin hotărârea recurată, ceea ce duce la încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare.

Recurenta-reclamantă susține greșita interpretare a prevederilor art. 1270 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia contractul este legea părților (cu referire la semnificația juridică a includerii lucrărilor în Actul adițional nr. 3a2/2014).

Instanța de apel, arată recurenta, considerând că documentele de calitate au semnificația executării lucrărilor, golește de conținut prevederile Actului adițional nr. 3a2/2014, prevederi pe care instanța le citează în hotărârea recurată, interpretându-l în contra voinței părților.

Astfel, prin decizia recurată se arată că părțile au stabilit prin acest act adițional mecanismul de plată pentru lucrările în dispută. Potrivit art. 5 din Actul adițional 3a2/2014, până la finalizarea tuturor lucrărilor rest de executat cuprinse în Anexa nr. 1, acestea se vor deconta în prețuri ferme, fără actualizări/modificări, la care se aplică o reducere comercială de 11% (pag. 16, al treilea paragraf din Hotărârea recurată).

În opinia recurentei, instanța a ignorat prevederile contractuale sau le-a dat un alt înțeles decât cel convenit de părți (și arătat clar prin actul adițional).

Precizează că reclamanta nu a afirmat, așa cum susține instanța în hotărârea recurată că obligația de plată era supusă unui termen sau condiție, ci că nașterea obligației depindea de semnarea unui act adițional în care să fie cuprinse lucrările, adică angajate/contractate de B..

Conchizând, apreciază că instanța de apel a ignorat forța obligatorie a contractului și a lipsit de efecte Actul adițional nr. 3a2/2014, considerând eronat că lucrările au fost executate (contractual) la data documentelor de calitate, mai înainte de a fi contractate lucrările.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei în parte și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (în limitele recurate) cu consecința respingerii apelului declarat de B. și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A..

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, pe care o consideră relevantă în cauză, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva respingerii apelului împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 privind respingerea excepției inadmisibilitătii formulării cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) și alin. (3), art. 66 alin. (1), (13)7 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (Legea nr. 85/2006) privitoare la soluționarea excepției inadmisibilității.

Preliminar, având în vedere că pentru lucrările executate de A. și recepționate de B. în anul 2011, instanța de apel în mod corect a constat că a operat decăderea intimatei din dreptul de a realiza creanța, recurenta precizează că înțelege să prezinte motivele de nelegalitate a deciziei recurate doar în ceea ce privește lucrările din anul 2014.

Astfel, în ceea ce privește lucrările din anul 2014, întrucât lucrările de aducțiune din anul 2014 au fost executate de antreprenor și recepționate în anul 2014, creanțele aveau natura unor creanțe curente (născute în timpul procedurii insolvenței), care, de asemenea, nu pot fi valorificate decât în timpul procedurii.

Arată că administratorul judiciar este participantul în procedura insolvenței care, printre altele, are atribuția verificării tuturor creanțelor și a formulării de obiecțiuni cu privire la acestea. Această atribuție vizează inclusiv creanțele născute în cursul procedurii, așa cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Împotriva măsurilor dispuse de administratorul judiciar, creditorul precum și orice persoană interesată pot face contestație în termen de 3 zile de la data publicării raportului aferent lunii în care măsura respectivă a fost luată, conform prevederilor art. 21 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2006.

Termenul de 3 zile este un termen de decădere. Prin urmare, în absența contestării măsurii administratorului judiciar, creditorul este decăzut din dreptul de a mai contesta măsura luată de administratorul judiciar. Orice acțiune ulterioară formulată cu scopul eludării dispozițiilor art. 21 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2006 este inadmisibilă.

În speță, subliniază recurenta, măsura luată de administratorul judiciar a fost aceea de a refuza plata creanțelor pretinse de A., considerându-le nedatorate.

Or, A. a avut posibilitatea de a contesta aceste măsuri ale administratorului judiciar în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2006, ca urmare a depunerii rapoartelor administratorului judiciar aferente lunilor în care au fost luate măsurile de refuz al plății sumelor pretinse.

Prin urmare, contrar reținerilor nelegale ale instanței de apel, A. avea posibilitatea de a contesta măsura administratorului judiciar de a refuza plata creanțelor doar în cadrul procedurii reglementate de art. 21 din Legea nr. 85/2006.

Întrucât nu și-a exercitat acest drept, ci a rămas în pasivitate față de măsura dispusă de administratorul judiciar, consideră că A. a fost decăzută din dreptul de a contesta măsura dispusă de administratorul judiciar.

Astfel, având în vedere cele precizate, recurenta-pârâtă, conchide că A. avea obligația să formuleze contestație împotriva refuzului administratorului de a analiza cererea de plată, fiind inadmisibilă o acțiune de drept comun întemeiată pe acest motiv, în aceeași optică statuând și Curtea de Apel București într-o speță similară.

Sub un alt aspect, apreciază că instanța de apel a reținut în mod nelegal că în procedura insolvenței pot fi contestate doar măsurile administratorului judiciar cuprinse într-un raport, nu și omisiunile administratorului judiciar de a răspunde la cererile de creanță formulate.

Subliniază că omisiunea administratorului judiciar de a răspunde cererilor de plată ar fi trebuit contestată de A. în termenul prevăzut de lege.

Totodată, consideră că instanța de apel în mod greșit a reținut că solicitarea stornării unor facturi sau nerecunoașterea acestora în timpul procedurii nu constituie un refuz de plată.

De asemenea, susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că refuzul cererii de plată nu poate fi imputat intimatei.

În consecință, luând în considerare că A. avea obligația de a face toate demersurile pentru îndestularea creanței sale în timpul procedurii, având în vedere că a formulat cereri de plată către administratorul judiciar, recurenta-pârâtă solicită constatarea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă neavând posibilitatea parcurgerii procedurii de drept comun prin eludarea procedurii insolvenței, în caz contrar încălcându-se competența exclusivă a judecătorului sindic.

Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, mai arată recurenta, creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, este evident faptul că inclusiv creanțele născute în timpul procedurii trebuiau îndestulate în cadrul acestei proceduri. Pasivitatea A., care nu a solicitat în timp util plata creanțelor curente, trebuie să fie sancționată prin admiterea excepției inadmisibilității, în contextul în care creanțele curente nu pot fi valorificate decât în cadrul procedurii insolvenței.

Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului și reformarea încheierii din 12 noiembrie 2019 în sensul admiterii excepției inadmisibilității din perspectiva creanței solicitate pentru lucrările din anul 2014, în mod nelegal a reținut Curtea de Apel București că excepția inadmisibilității ar fi fost respinsă în mod corect de prima instanță, în contextul în care o asemenea soluție contravine prevederilor art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) și alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 137 și art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind nelegală decizia atacată și din perspectiva respingerii excepție puterii de lucru judecat.

Prin respingere excepție puterii de lucru judecat raportat la soluțiile pronunțate în dosarele nr. x/2012 și y/2015, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1201 din vechiul C. civ.

Apreciază că în cauză se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017 pronunțate în dosarul nr. x/2012, respectiv ca urmare a soluțiilor pronunțate în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2015

Recurenta mai critică decizia recurată pentru nelegalitate din perspectiva respingerii apelului referitor la netemeinicia cererii de chemare în judecată, susținând, că prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel București a încălcat prevederile art. 969 și 1073 din vechiul C. civ.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, fără să țină seama de voința contractuală, că părțile ar fi derogat de la principiul îndestulării concursuale a creditorilor în cadrul insolvenței, prin întocmirea Actului Adițional nr. 3a.2/2014.

Apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit culpa contractuală a pârâtei în prezenta cauza nefiind angajate condițiile răspunderii civile contractuale.

Solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă și, în rejudecare, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2024, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 26 martie 2024.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORȚIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENȚĂ FORMAT DIN C. ȘI D. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Sub un prim aspect, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, greșita interpretare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței raportat la cele ale art. 2550 alin­. 1 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2513 C. civ., apreciind că instanța de apel a reținut în mod eronat că decăderea întemeiată pe art. 76 din Legea nr. 85/2006 poate fi invocată oricând. Aceasta întrucât, a subliniat recurenta, decăderea, ca sancțiune de drept comun, poate fi opusă numai dacă a fost invocată prin întâmpinare, astfel cum reiese din prevederile art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2513 C. civ.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedurile de insolvență, "(1) Cu excepția cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 7, titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât privește creanțele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase. (2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție."

Textul legal enunțat stipulează că acei creditori care nu au formulat cererea de creanță în condițiile prevăzute de lege și nu au participat la procedură în această calitate nu pot solicita ulterior realizarea creanței, în situația în care procedura s-a închis, nici de la debitor, în cazul reorganizării, nici de la asociații cu răspundere nelimitată.

Este de necontestat că normele care reglementează regimul juridic al creanțelor, în cadrul procedurii insolvenței, sunt guvernate de prevederi legale de ordine publică, de la care nu se poate deroga, în acest sens fiind și art. 2 din Legea nr. 85/2006.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, decăderea din dreptul de a solicita plata creanței ce formează obiectul prezentei cauze (creanța vizând contravaloarea lucrărilor efectuate în 2011, anterior intrării în insolvență) a fost întemeiată pe dispozițiile art. 76 din Legea insolvenței nr. 85/2006, aplicabile speței în contextul formulării unei acțiuni în pretenții după închiderea procedurii insolvenței pentru îndestularea unei creanțe născute anterior intrării în insolvență a debitoarei.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în motivare, instanța de prim control judiciar s-a raportat în mod legal la prevederile art. 76 din Legea insolvenței nr. 85/2006, iar nu la cele ale art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2513 C. civ., știut fiind că nu se poate face abstracție de principiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ce este aplicabil întocmai.

Prin urmare, s-a reținut cu justețe că prevederile art. 76 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, ca lege anterioară specială, derogă de la prevederile dreptului comun care reglementează decăderea, conținute de art. 2550 raportat la 2513 C. civ., astfel că decăderea creditorului titular al unei creanțe anterioare deschiderii procedurii poate fi invocată de partea interesată oricând, fără a fi limitată de un termen.

De asemenea, nu va fi primită nici critica subsumată de recurenta-reclamantă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare, câtă vreme instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

De altfel, lipsa existenței unor practici statornice nu reprezintă fundamentul care a stat la baza soluție de admitere a excepției decăderii reclamantei din dreptul de a realiza creanța și, pe cale de consecință, de respingere a cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata lucrărilor efectuate în 2011, ci instanța devolutivă a apelului a conchis că dreptul de creanță al A. s-a născut în anul 2011, la momentul executării lucrărilor, astfel că aceasta era obligată să solicite contravaloarea lucrărilor executate la acel moment.

Deși recurenta-reclamantă se prevalează de o încălcare a dispozițiilor art. 1270 C. civ., se constată că aceasta nu se raportează în concret la actele juridice încheiate între părți și nici la prevederile legale aplicabile, ci susține, în esență, că momentul executării lucrărilor ar fi momentul contractării acestor lucrări de către B., respectiv în anul 2014 și că obligația contractuală a A. de a executa lucrările s-ar fi născut la momentul la care lucrările au fost angajate/contractate de B., prin includerea acestora în Actul adițional nr. 3a.2/2014.

Or, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să constate că părțile, prin semnarea proceselor-verbale de recepție calitativă, a fișelor de betonare, a fișelor de depunere și a altor asemenea documente au recunoscut efectuarea lucrărilor la datele cuprinse în aceste documente, care se situează în anul 2011, anterior deschiderii procedurii insolvenței și anterior întocmirii actului adițional nr. 3.a.2/2014.

Prin urmare, în condițiile în care dreptul de creanță s-a născut în anul 2011, la momentul executării lucrărilor, este evident că reclamanta trebuia și putea solicita contravaloarea lucrărilor executate la acel moment, fiind absurd a se acredita ideea că pentru lucrări executate în anul 2011, dreptul de a solicita contravaloarea acestora s-a născut abia în anul 2014.

Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, o eventuală recunoaștere a acestei creanțe, prin cuprinderea lucrărilor într-un act adițional încheiat după deschiderea procedurii insolvenței, nu poate avea drept efect schimbarea regimului juridic al creanței, din creanță anterioară deschiderii procedurii, supusă regimului juridic prevăzut de art. 66 și urm. din Legea nr. 85/2006, în creanță curentă.

Astfel, reclamanta, creditoare, în temeiul prevederilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, avea obligația ca, pentru realizarea acestei creanțe (având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în anul 2011), să depună cerere de creanță pentru înscrierea la masa credală.

De altfel, recurenta nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că nu a efectuat niciun demers pentru realizarea creanței având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în anul 2011, știut fiind că potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, fiind astfel nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORȚIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENȚĂ FORMAT DIN C. ȘI D..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă este nefondat pentru următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva respingerii apelului împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 privind respingerea excepției inadmisibilitătii formulării cererii de chemare în judecată, apreciind că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) și alin. (3), art. 66 alin. (1), (13)7 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (Legea nr. 85/2006).

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod corect a menținut soluția tribunalului cu privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât cererea de plată formulată în cadrul procedurii insolvenței nu a primit o soluție din partea administratorului judiciar, cuprinsă într-un raport, pentru a putea fi contestată în baza prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, iar pârâta nu a indicat un astfel de raport, care să cuprindă explicit măsura respingerii creanțelor deduse judecății în prezenta cauză, deși sarcina probei îi revenea.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei, în condițiile în care administratorul judiciar nu s-a pronunțat asupra cererii de plată, prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2006 reglementând că pe această cale pot fi contestate doar măsurile adoptate de administratorul judiciar, cuprinse într-un raport, nu și omisiunile administratorului judiciar de a răspunde la cererile de creanță formulate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, s-a reținut în mod legal că lipsa măsurilor dispuse de administratorul judiciar, aptă de a fi contestată în condițiile art. 21 din Legea nr. 85/2006, nu poate fi imputată reclamantei, astfel că este admisibilă cererea de realizare a creanței curente (în ceea ce privește lucrările din anul 2014, creanță născută în timpul procedurii) pe calea dreptului comun, după închiderea procedurii.

În ceea ce privește stornarea unor facturi, care, în accepțiunea recurentei ar însemna un refuz de plată, instanța devolutivă a apelului a constatat că această corespondență privește parte din lucrările a căror contravaloare se solicită prin cererea de chemare în judecată, cu privire la care s-a apreciat că a intervenit decăderea, iar cu referire la diferența de lucrări, efectuate în timpul procedurii, nu există un refuz de plată, cuprins într-un raport, pentru a putea considera că reclamanta avea la îndemână o altă cale procedurală de recunoaștere a creanței, respectiv contestația la raport.

În mod greșit, recurenta se prevalează de o încălcarea a art. 132 coroborat cu art. 137 din Legea nr. 85/2006, întrucât, în speță, nu sunt în discuție creanțe cuprinse în planul de reorganizare, în acest plan de organizare fiind cuprinse numai creanțele anterioare deschiderii proceduri de insolvență, nu și creanțele curente.

Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispozițiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 C. proc. civ., instanța de apel a analizat și nu a reținut puterea de lucru judecat.

Înalta Curte apreciază că se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Argumentele recurentei nu pot fi, însă, reținute, în condițiile în care analiza curții de apel a avizat tocmai puterea de lucru judecat, instanța reținând că prin sentința civilă nr. 4437/21.06.2016 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă rezultă că instanța a dispus, în baza art. 132 alin. (1) din Legea 85/2006, închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea B. S.A. cu reinserarea acesteia în circuitul economic. În sentința civilă invocată nu a fost analizată creanța A.. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs A., iar prin decizia civilă nr. 125/30.03.2017 recursul a fost respins ca nefondat.

În motivare s-a reținut că recurentele au invocat nesoluționarea de către judecătorul sindic a cererilor incidentale ce fac obiectul dosarelor x/2015 și y/2012, fiind criticată soluția pe considerentul că judecătorul sindic ar fi închis procedura insolvenței fără ca administratorul judiciar să fi soluționat cinci cereri de plată a unor creanțe născute în timpul procedurii. În ceea ce privește dosarele nr. x/2015 și y/2012, instanța a reținut că sunt în prezent soluționate în mod irevocabil, fiind respinse cererile formulate de către recurentă, ce au făcut obiectul acestor dosare.

S-a mai reținut împrejurarea că la data pronunțării pe cererea de închidere a procedurii, cu consecința reinserării debitoarei în circuitul economic, judecătorul sindic nu fusese învestit cu acțiuni care să privească cererile de plată formulate.pe cale de consecință, nu se poate reține o putere de lucru judecat sub acest aspect.

Totodată, în ce privește cererile ce formează obiectul dosarelor nr. x/2015 și y/2012, soluționate, curtea de apel a reținut că acestea privesc alte cereri formulate de A., fără legătură cu creanța care face obiectul prezentei cereri.

În ceea ce privește puterea de lucru judecat a soluțiilor pronunțate în dosare, reiterată și în prezentul recurs, instanța de apel a constatat că acestea au ca obiect contestații formulate împotriva altor refuzuri de plată/măsuri ale administratorului judiciar al B., fără legătură cu creanța, respectiv cu proiectul care face obiectul dosarului de față.

Or, cum în mod legal a arătat instanța de apel, pentru existența puterii de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil prin raportare la data deschiderii procedurii insolvenței B., prevederi care vizează hotărârile pronunțate în procedura insolvenței, trebuie să existe identitate de obiect, cauză și părți, iar în speță nu sunt îndeplinite condițiile privind obiectul și cauza.

Înalta Curte subliniază că simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Totodată, deși recurenta-pârâtă a invocat o încălcare a dispozițiilor art. 969, ale art. 1073 C. civ. de la 1864 și neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție și chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

În egală măsură, stabilirea culpei contractuale este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt excedează competenței instanței de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORȚIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENȚĂ FORMAT DIN C. ȘI D. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2024.