cererei nr. 14340/05
prezentată de PATRIARHATUL ECUMENIC
împotriva Turciei
introdusă în 19 aprilie 2005
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 12 iunie 2007 într-o cameră compusă din:
Doamna F. Tulkens, președintă,
Domnii A.B. Baka,
Doamnele A. Mularoni,
și doamna S. Dollé, grefieră de secțiune,
Având în vedere petițiă mai sus menționată, introdusă în 19 aprilie 2005,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere decizia de a trata cu prioritate petiția în conformitate cu art. 41 al Regulamentului Curții.
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de către reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Patriarhatul Ecumenic este sediu la Istanbul. În prezent, reunește și reprezintă minoritatea ortodoxă în Turquie. Este reprezentat de doamnele A. Sakmar, avocată la Istanbul, N.C. Alivizatos, avocată la Atena, și Y. Ktistakis, avocată la Teba. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Printr-un contract de vânzare din 6 ianuarie 1902, reclamantul a achiziționat o proprietate pentru suma de 246.650 lire sterling. Această proprietate consta dintr-un teren cu suprafață de 23.255 m2, situat pe vârful dealului principal al inselei Büyükada (Istanbul), pe care existau o clădire principală cu cinci etaje, destinată inițial să fie folosită ca hotel, și o clădire auxiliară cu două etaje. Potrivit legii otomane care reglementa la acea vreme statutul bunurilor imobile, transferul proprietății către reclamant a fost oficial consacrat prin emiterea unui firman (act de întemeiare) al Sultanului și înscris în registrul imperial (caiet imperial).
În 1903, folosirea proprietății a fost cedată unei fundații a minorității ortodoxe, "Fundația Orfelinatului Grec de Büyükada pentru Băieți" ("Orfelinatul"). De altfel, în registrul fonciar, alocarea acestei proprietăți era menționată ca "orfelinatul din lemn al Grecilor".
Orfelinatul a fost întemeiat în 1853 de greci ortodocși din Istanbul. Instalat inițial într-o clădire situată la Yedikule (Istanbul), a fost forțat să-și întrerupă activitatea în urma unui cutremur care a distrus sediul.
Cu intrarea în vigoare a Legii privind fundațiile din 13 iunie 1935 (Legea nr. 2762), personalitatea juridică a Orfelinatului a fost oficial recunoscută și proprietatea imobiliară în cauză a fost menționată în declarația sa depusă în 1936 în conformitate cu art. 1 (provizoriu) al acestei legi.
În 1964, din motive de securitate, în special datorită riscului de incendiu, autoritățile turce au ordonat evacuarea sediului de către Orfelinat. La aceeași dată, reclamantul susține că a retras posesia și gestionarea proprietății imobile.
În 1995, în scopul de a găsi resurse financiare pentru întreținerea și renovarea clădirilor, reclamantul a încheiat un acord cu o societate privată (Büyükada Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi) și i-a acordat exploatarea sediului pentru o durată de 49 de ani. Cu toate acestea, acest acord nu a putut fi pus în practică din cauza opoziției autorităților administrative.
1)
Procedura administrativă și judiciară privind Orfelinatul
Pe 22 ianuarie 1997, invocând art. 1 al Legii nr. 2762, Hotărârea Generală a Fundațiilor a emis un ordin prin care a calificat Orfelinatul drept fundație "dezafectată" ("mazbut") în timp ce până la acea dată aparținea categoriei de fundații "atașate" ("mülhak"). Ordinul menționa că Orfelinatul, având încetare activitatea caritativă, consiliul său de administrație a fost revocat și gestionarea sa a fost trecută la Hotărârea Generală a Fundațiilor.
Pe 4 aprilie 1997, Orfelinatul a sesizat tribunalul administrativ din Istanbul cu o cerere de anulare a ordinului menționat.
Printr-o sentință din 12 martie 1998, tribunalul a respins această cerere. Pe 19 februarie 2001, Consilul de Stat a infirmat sentința menționată.
Printr-o sentință din 3 aprilie 2002, tribunalul a respins cererea Orfelinatului. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2003, Consilul de Stat a confirmat sentința atacată. Rezultă din dosar că recursul în corectare, depus de Orfelinat, este încă în curs.
2)
Procedura judiciară privind reclamantul
Pe 16 martie 1999, Hotărârea Generală a Fundațiilor, acționând în numele Orfelinatului, a introdus în fața tribunalului de primă instanță din Adalar o cerere de anulare a titlului de proprietate al reclamantului și reinscrierea sa în registrul fonciar în numele Orfelinatului.
Printr-o sentință din 18 decembrie 2002, tribunalul de primă instanță a admis cererea Direcției Generale a Fundațiilor și a ordonat înscrierea proprietății imobiliare litigioase în numele Orfelinatului, gestionat din 1997 de Direcție. La acest sens, reamintind că Orfelinatul a fost calificat drept fundație "dezafectată", el a constatat că proprietatea figurează în declarația depusă în 1936 de către el. De altfel, a luat în considerare faptul că Patriarhul nu a întreprins niciun lucru pentru întreținerea proprietății, care constituie un monument istoric de importanță internațională.
Pe 30 septembrie 2003, Curtea de Casație a infirmat această sentință din motive de procedură.
Pe 25 februarie 2004, aliniind-se la raționamentul dezvoltat în sentința sa din 18 decembrie 2002, tribunalul de primă instanță a anulat din nou titlul de proprietate al reclamantului și a ordonat înscrierea sa în numele Orfelinatului. A susținut următoarele:
"(...) Cauza se referă la cererea [Direcției Fundațiilor] tendând, pe de o parte, la anularea titlului de proprietate cu motivul că Patriarhul grec nu are capacitate de a achiziții bunuri imobile în virtutea Legii privind Fundațiile și Tratatelor de la Lausanne, și, pe de altă parte, la transferul acesteia la fundația dezafectată a Orfelinatului din Büyükada (...)
(...) reprezentantul părții defend a susținut că Patriarhul a achiziționat proprietatea acestei bunuri printr-un act al Sultanului, care a fost validat după Republică (...)
Registrele prezentate de direcția registrului fonciar în urma cererii tribunalului și documentele provenind din acțiunea intentată în fața tribunalelor administrative (...) demonstrează că dispozițiile relative la fundații caritabile care au încetat activitățile trebuie aplicate, în caz disposițiile articolului 1 d) al Legii nr. 2762 referitoare la fundații calificate drept "dezafectate" (...)
Este clar că cererea părții cereetoare constă în obținerea anulării titlului de proprietate cu motiv că fundația era dezafectată (...) De altfel, bunurile imobile care se găsesc pe proprietatea în cauză sunt monumente istorice și, așa cum a fost stabilit în urma inspecțiilor de teren, erau abandonate ("atıl vaziyette"), și partea defend, deși era proprietar, nu a întreprins niciun lucru pentru a consolida bunul, în pofida faptului că o considera un monument având importanță istorică. [La fel], rezultă clar din dosar că, nici în calitate de proprietar, nici ca fundație, partea defend nu a realizat nicio demers tindând la respectarea obligațiilor sale. [De altfel], dosarul nu conține niciun element care să suggereze că fundația continua activitățile. Faptul că donațiile se fac sub formă de burse unui număr restrâns de studenți nu ar fi de natură să împiedice calificarea fundației drept dezafectată. Deși bunul a fost considerat orfelinat, dosarul nu conține niciun element demonstrând că este în prezent folosit pentru asemenea activități și inspecția de teren nu a furnizat nici un element privind o asemenea utilizare. Prin urmare, poate fi considerat că Orfelinatul constituie o fundație dezafectată (...)
În lumina celor de mai sus, trebuie ordonată radierea înscrierii titlului de proprietate din registrul fonciar din cauza dezafectării Orfelinatului în virtutea codului civil, tratatelor internaționale și Legii privind Fundațiile (...)".
Reclamantul a atacat sentința în fața Curții de Casație și a cerut ținerea unei șederi.
Pe 21 octombrie 2004, Curtea de Casație a confirmat sentința și a respins cererea de ședere cu motiv că taxele aferente nu au fost plătite. A considerat că bunul litigios, din declarația Orfelinatului depusă în 1936, figura în patrimoniul acestuia și nu mai aparținea reclamantului.
Printr-o hotărâre din 7 februarie 2005, Curtea de Casație a respins cererea de corectare a hotărârii.
3)
Documente prezentate de reclamant
Reclamantul supune atenției Curții o scrisoare datată 1 decembrie 1959, semnată de direcția de planificare a municipalității Istanbul. Aceasta expunea că reclamantul, care dispunea ("Patrikhanenin tahtı tasarrufunda bulunan") de bunul Orfelinatului, putea proceda la lucrări de restaurare. Cât privește cererea de construire a unei a doua clădiri, municipalitatea sublinia că reclamantul trebuia să se adreseze Ministerului Afacerilor Interne.
De asemenea, printr-o scrisoare din 5 noiembrie 1962, municipalitatea a confirmat conținutul scrisorii sale precitate. De altfel, printr-o scrisoare din 9 februarie 2004, municipalitatea insulelor a informat reclamantul despre măsurile luate împotriva riscului de incendiu.
1)
Tratatul de la Lausanne
Dispozițiile Tratatului de la Lausanne (1923) privind protecția fundațiilor anterioare care asigură servicii publice pentru minoritățile religioase se citesc după cum urmează:
art. 37
"Turcia se angajează că dispozițiile cuprinse în articolele 38 la 44 sunt recunoscute drept legi fundamentale, că nicio lege, nicio regulare, nicio acțiune oficială nu sunt în contradicție cu aceste dispoziții și că nicio lege, nicio regulare și nicio acțiune oficială nu prevalează asupra lor."
art. 42 § 3
"Guvernul turc se angajează să acorde toată protecția bisericilor, sinagogilor, cimitirelor și altor instituții religioase ale minorităților precitate. Toate facilitățile și autorizațiile vor fi acordate fundațiilor pioase și instituțiilor religioase și caritabile ale acelorași minorități în prezent existente în Turquie (...)".
2)
Fener Rum Patrikliği
În epoca otomană, Patriarhatul Ecumenic (Fener Rum Patrikliği), sediu la Istanbul, era recunoscut ca milletbașı (șef al comunității), atât șef spiritual cât și responsabil în fața Porții Sublime al comunității ortodoxe, care se integra în mecanismele administrative ale Imperiului prin intermediul Bisericii.
În prezent, Patriarhul reunește și reprezintă minoritatea ortodoxă în Turquie.
3)
Legea privind Cadastrul
art. 3 al Legii privind Cadastrul prevede că bunurile imobile, achiziționate conform unui act de întemeiare și unei decizii administrative, ale instituțiilor străine religioase, școlare, de binefacere a căror personalitate este recunoscută de statul turc, sub rezerva utilizării conforme cu scopul inițial și autorizației administrative, pot fi înscrise în numele persoanei juridice a instituțiilor.
4)
Codul Civil
Pe 4 octombrie 1926, în urma proclamării Republicii Turcie, Codul Civil a intrat în vigoare. Apoi, pe 8 decembrie 2001, noul Cod Civil, care a succedat Codului vechi, a fost publicat în Monitorul Oficial.
Legea nr. 864 privind aplicarea Codului Civil a intrat în vigoare pe 4 octombrie 1926. art. 8 al acesteia prevedea:
"Va fi promulgată o lege specială care reglementează funcționarea fundațiilor stabilite înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil.
Instituțiile întemeiete după intrarea în vigoare a Codului Civil sunt supuse dispozițiilor Codului Civil."
Înscrierea unui bun în registrul fonciar conferă proprietarului său toate prerogativele legate de dreptul de proprietate. art. 705 al Codului Civil este redactat după cum urmează (a se vedea de asemenea art. 633 al Codului Civil vechi):
"Înscrierea în registrul fonciar este necesară pentru achiziția proprietății terestre. (...)".
art. 1025 al Codului Civil prevede că radierea sau modificarea unei înscrisuri în registrul fonciar este posibilă doar în cazurile în care înscrierea fusese făcută fără cauză legitimă și drepturile adevăratului proprietar fuseseră violate.
"Cel al cărui drepturi reale au fost prejudiciate prin înscrierea făcută sau prin înscrisuri modificate sau șterse fără cauză legitimă, poate cere radierea sau modificarea acesteia.
Rămân rezervate drepturile achiziționate de terți de bună credință prin înscrierea, precum și toate daunele și prejudiciile."
art. 1007 al Codului Civil prevede că Statul este responsabil de orice prejudiciu rezultând din ținerea registrului fonciar.
Într-o hotărâre pronunțată pe 10 iunie 1953 (nr. 1953/5), plenul Curții de Casație a recunoscut validitatea firmane adoptat de către Marii Viziri (prim-ministrul din epoca otomană, "Tezkere-i Samiye") înainte de instaurarea Republicii.
5)
Fundația (Vakıf) în dreptul turc
Până în 1912, fundațiile (vakıf) nu erau recunoscute ca persoane juridice în sistemul juridic al Imperiului Otoman. Legea provizoriu privind dreptul persoanelor juridice de a dispune de bunuri imobile, promulgată pe 16 februarie 1328 din Hegira (1912), a recunoscut personalitatea juridică pentru vakıf și le-a acordat dreptul de a achiziți bunuri imobile. Aceste instituții aparținând comunităților creștine erau numite Osmanlı müessesatı hayriyesi (Instituțiile ottomane de binefacere). Trebuie remarcat că una din specificități ale dreptului otoman rezulta din faptul că multe servicii publice erau asigurate de fundații caritabile.
Pe 13 iunie 1935, a fost promulgată Legea nr. 2762 privind fundațiile. Aceasta reglementa funcționarea vakıf întemeiate înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil și le recunoștea personalitatea juridică. Statutul juridic al vakıf create după intrarea în vigoare a Codului Civil era reglementat de dispozițiile acestuia.
În virtutea articolului 1 d) al Legii nr. 2762, fundațiile care au încetare activitățile caritabile sunt numite "dezafectate" și sunt gestionate de Hotărârea Generală a Fundațiilor.
Legea nr. 2762 a impus obligația pentru fundații care fuseseră transferate de la Imperiul Otoman de a înscrie bunurile imobile în registrul fonciar. Pentru aceasta, articolul tranzitoriu al acesteia prevedea:
"A.
Reprezentanții (...) fundațiilor care nu și-au dat seama la Hotărârea Generală a Fundațiilor (...) sunt obligați să-i prezinte o declarație [beyanname] indicând natura, sursele veniturilor, cheltuielile, cantitatea și calitatea veniturilor și cheltuielilor din anul precedent (...) al fundației, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. (...)".
De altfel, art. 44 al Legii nr. 2762 prevedea că fundațiile puteau înscrie în propriul nume bunurile imobile de care aveau posesia.
În jurisprudența stabilită pe 8 mai 1974, camerele civile reunite ale Curții de Casație au decis că declarațiile făcute în 1936 trebuiau să fie considerate acte de întemeiare ale vakıf precizând statutul acestora. În absența unei clauze explicite, aceste fundații nu puteau achiziți alte bunuri imobile decât acelea figurând în declarația lor. Curtea de Casație a indicat că achiziția de către fundații a acestui tip de bunuri imobile suplimentar acelora figurând în statutul lor ar putea constitui o amenințare la securitatea națională.
Multe modificări în legislația reglementând fundațiile au fost efectuate prin Legile nr. 4771 din 9 august 2002 și nr. 4778 din 2 ianuarie 2003, precum și prin Regulamentul privind achiziția de bunuri imobiliare de fundații ale comunităților din 24 ianuarie 2003.
Invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 14 din Convenție, reclamantul susține că prin hotărârea privind înscrierea domeniului său în numele Orfelinatului, în prezent gestionat de Hotărârea Generală a Fundațiilor, jurisdicțiile interne au violat dreptul său la respect pentru bunurile sale. Susține că privarea de proprietate s-a efectuat în condiții contrare principiilor generale ale dreptului internațional.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața jurisdicțiilor interne în măsura în care acestea ar fi comis erori de drept intern. Susține de altfel că hotărârea Curții de Casație nu era suficient motivată. Se plânge de asemenea de o atingere la dreptul său de apărare în măsura în care cererea de ținere a unei șederi în fața Curții de Casație a fost respinsă.
Reclamantul invocă o încălcare a articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, combinate cu art. 14 din Convenție.
1.
Cu privire la competența ratione temporis a Curții
Guvernul susține mai întâi că plângerile reclamantului sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției, ținând cont că înscrierea bunului imobil litigios în registrul fonciar nu mai avea bază legală din momentul în care Orfelinatul a menționat bunul în declarația din 1936. Prin urmare, după el, înscrierea era fără temei fie din noiembrie 1902, data achiziției bunului, fie din 1936, data depunerii declarației fundației.
Reclamantul contestă această teză. Susține că titlul de proprietate nu a fost contestat pe plan intern decât în 1999, pentru a fi anulat definitiv de o sentință confirmată pe 7 februarie 2005.
Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale constante, pentru a stabili competența sa temporală, este esențial să identifice în fiecare cauză dată localizarea exactă în timp a ingrenajului invocat. Trebuie să țină seama la acest sens atât de faptele pe care se plânge reclamantul, cât și de sfâra dreptului garantat de Convenție a cărui încălcare este invocată (Blečić c. Croația [MC], nr. 59532/00, § 82, CEDO 2006 - ...).
Curtea reamintește că Turcia a acceptat jurisdicția sa doar pentru faptele sau evenimentele ulterioare 28 ianuarie 1987, data depunerii declarației sale recunoscând dreptul de recurs individual. Cu toate acestea, în caz, ea consideră că faptul principal rezidă în sentința tribunalului de primă instanță din Istanbul din 25 februarie 2004 anulând titlul de proprietate al reclamantului, confirmată de hotărârea Curții de Casație din 21 octombrie 2004. Este într-adevăr această sentință, ulterioară recunoașterii de către Turcia a jurisdicției obligatorii a Curții, care se află în centrul cauzei pe care Curtea este chemată să judece potrivit cerințelor dispozițiilor invocate de interesul.
Ca urmare, trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern pentru incompetență ratione temporis.
2.
Cu privire la epuizarea căilor de recurs interne
Guvernul excepționează de asemenea neepuizarea căilor de recurs interne. Susține că reclamantul nu a folosit calea de recurs internă prevăzută de art. 1007 al Codului Civil, conform căruia Statul este responsabil de orice prejudiciu rezultând din ținerea registrului fonciar.
Reclamantul nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.
Curtea observă de îndată că calea de recurs prevăzută de Codul Civil și invocată de Guvern permite exercitarea unui recurs doar în ipoteza unui prejudiciu rezultând din ținerea registrului fonciar.
Or, nu este cazul în caz. În decizia din 25 februarie 2004, tribunalul de primă instanță din Istanbul nu a anulat titlul de proprietate din motive legate de modul în care registrul a fost ținut, dar s-a bazat pe multiple motive examinate mai jos. De altfel, Guvernul nu a prezentat nicio decizie judiciară pronunțată în drept intern în conformitate cu acest recurs. Ca urmare, reclamantul nu trebuia să exercite acest recurs, care nu putea fi considerat drept ofertând șanse rezonabile de succes. Rezultă că această excepție nu poate fi reținută.
Reclamantul susține că jurisdicțiile interne ordonând înscrierea bunului litigios în numele Orfelinatului, gestionat din 1997 de Hotărârea Generală a Fundațiilor, au violat dreptul său la respect pentru bunurile sale. Această privare, în sensul celui de-al doilea paragraf al primului considerand al articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu urmărește un scop de utilitate publică și a intervenit în condiții ilegale. De altfel, este contrară principiilor generale ale dreptului internațional.
Reclamantul declară că nu doar a achiziționat bunul litigios legal în 1902, dar l-a și înscris corespunzător în "caietele imperiale" ale timpului otoman și în registrul fonciar al Republicii în 1929. Susține că de atunci a exercitat pe deplin drepturile de proprietate, atât în fața autorităților competente, cât și pentru întreținere, inclusiv protecție în caz de incendiu. Referindu-se la o hotărâre a Curții de Casație din 10 iunie 1953 (§32 mai sus), susține de altfel că firmane ale Sultanului consacrând achiziția proprietăților sunt încă în vigoare în ordinea publică actuală a Turciei.
Reclamantul face de asemenea valabil că în timp ce protecția bunurilor imobiliare ale minorităților non-musulmane în Turquie este o obligație a dreptului internațional convențional, care rezultă din art. 42 § 2 al Tratatului de la Lausanne și din Convenție, autoritățile nu invocând niciun motiv de utilitate publică pentru privarea de proprietate. Prin urmare, această privare este arbitrară și vizează doar să restricționeze drepturile unei comunități religioase.
De altfel, reclamantul contestă teza Guvernului potrivit căreia proprietatea litigioasă fusese "declarată" de Orfelinat în 1936 ca făcând parte din patrimoniul imobil și că această aceeași declarație atestat un transfer pur și simplu al proprietății la Orfelinat. Într-adevăr, această declarație nu a menționat bunul în cauză cu precizie și nu ar putea fi ținută în niciun caz drept un act sau o cerere de înregistrare a proprietății litigioase din partea Orfelinatului.
Reclamantul se referă de asemenea la scrisorile care i-au fost adresate de autorități din anii 1950, confirmând fără cea mai mică rezervă calitatea sa de unic proprietar al bunului în cauză.
Guvernul consideră că bunul litigios aparținea fundației Orfelinatului și nu reclamantului; nu intră deci în noțiunea de "bunuri" protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziție este valabilă doar pentru bunurile actuale și anularea titlurilor de proprietate ale reclamantului nu constituie decât corectarea unei erori de înregistrare.
Potrivit Guvernului, vânzarea conclu în 1902 nu trebuie interpretată la lumina dispozițiilor Codului Civil. Într-adevăr, transferul acestui bun, care era legat de fundația numită Șehzade Sultan Mehmet Vakfı, fusese efectuat în scopul unic de a întemeia un orfelinat, și aceasta era clar menționată în registrul fonciar. Rezultă din examinarea registrului că adevăratul proprietar era fundația și nu Patriarhul. Declarația din 1936, depusă de această fundație în aplicarea Legii privind Fundațiile, demonstrează fără îndoială că numele reclamantului în registrul fonciar era nul și neavenit din start. Prin urmare, Orfelinatul a indicat clar în declarația sa din 1936 că bunul era în posesia sa. Astfel, anularea titlului de proprietate era doar corectarea unei erori.
Guvernul explică că Hotărârea Fundațiilor este încărcată cu supravegherea activităților fundațiilor și că în cadrul acestui scop a cerut fundației să-și rectifice înregistrările. Pentru el, nu se agită de o confiscare și nici de o expropriere, este doar corectarea unei erori de înregistrare. Subliniază de asemenea că titlul de proprietate era înscris în numele adevăratului proprietar și nu în numele Trezoreriei Publice.
Curtea estimează, la lumina tuturor argumentelor părților, că petiția pune probleme serioase de fapte și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare, dar necesită examinare pe fond; rezultă că petiția nu poate fi declarată evident lipsită de temei, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost relevat niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Ca urmare, trebuie declarată petiția admisibilă, pun capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Declară
petiția admisibilă,
toate mijloacele de fond rezervate.
Grefieră
Președintă
de la requête n
o
14340/05
présentée par le PATRIARCAT OECUMENIQUE
contre la Turquie
introduite le 19 avril 2005
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 juin 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 avril 2005,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le Patriarcat œcuménique est établi à Istanbul. Actuellement, il réunit et représente la minorité orthodoxe en Turquie. Il est représenté par M
es
Alivizatos, avocat à Athènes, et Y.
Ktistakis, avocat à Thèbes. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un contrat de vente du 6 janvier 1902, le requérant fit acquisition d’un bien pour la somme de 246
650 livres sterling. Ce bien consistait en un terrain d’une superficie de 23
255 m
2
, sis au sommet de la colline principale de l’île de Büyükada (Istanbul), sur lequel existaient un bâtiment principal de cinq étages, initialement destiné à être utilisé comme hôtel, et un bâtiment auxiliaire de deux étages. Selon la loi ottomane régissant à l’époque le statut des biens immobiliers, le transfert du bien au requérant fut officiellement consacré par l’édition d’un firman (acte de fondation) du Sultan, et inscrit au registre impérial (cahier impérial).
En 1903, l’usage du bien fut cédé à une fondation de la minorité orthodoxe, la «
Fondation de l’Orphelinat grec de Büyükada pour garçons
» («
l’Orphelinat
»). Par ailleurs, dans le registre foncier, l’affectation de ce bien était mentionnée comme étant «
l’orphelinat de construction en bois des Grecs
».
L’Orphelinat avait été fondé en 1853 par des Grecs orthodoxes d’Istanbul. Installé initialement dans un bâtiment situé à Yedikule (Istanbul), il avait été obligé d’interrompre son activité à la suite d’un séisme ayant détruit ses locaux.
Par l’entrée en vigueur de la loi sur les fondations du 13 juin 1935 (loi n
o
2762) la personnalité morale de l’Orphelinat fut officiellement reconnue et le bien immobilier en question fut mentionné dans sa déclaration déposée en 1936 conformément à l’article 1 (provisoire) de cette loi.
En 1964, pour des raisons de sécurité, notamment devant le risque d’incendie, les autorités turques ordonnèrent l’évacuation des locaux par l’Orphelinat. A cette même date, le requérant soutient avoir repris la possession et la gestion du bien immobilier.
En 1995, en vue de trouver des moyens financiers pour l’entretien et la rénovation des bâtiments, le requérant conclut un accord avec une société privée (
Büyükada Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi
) et lui accorda l’exploitation desdits locaux pour une durée de 49 ans. Cependant, cet accord ne put voir le jour en raison de l’opposition des autorités administratives.
1)
La procédure administrative et judiciaire concernant l’Orphelinat
Le 22 janvier 1997, invoquant l’article 1 de la loi n
o
2762, la Direction générale des fondations émit un arrêté dans lequel elle qualifia l’Orphelinat de fondation «
désaffectée
» («
mazbut
») alors que celle-ci appartenait jusqu’à cette date à la catégorie des fondations «
attachées
» («
mülhak
»). L’arrêté mentionnait que l’Orphelinat ayant cessé d’avoir une activité caritative, son conseil d’administration avait été révoqué et sa gestion passée à la Direction générale des fondations.
Le 4 avril 1997, l’Orphelinat saisit le tribunal administratif d’Istanbul d’une demande d’annulation dudit arrêté.
Par un jugement du 12 mars 1998, le tribunal rejeta cette demande. Le 19
février 2001, le Conseil d’État infirma ledit jugement.
Par un jugement du 3 avril 2002, le tribunal rejeta la demande de l’Orphelinat. Par un arrêt du 19 novembre 2003, le Conseil d’État confirma le jugement attaqué. Il ressort du dossier que le recours en rectification, formé par l’Orphelinat, est toujours en cours.
2)
La procédure judiciaire concernant le requérant
Le 16 mars 1999, la Direction générale des fondations, agissant au nom de l’Orphelinat, introduisit devant le tribunal de grande instance d’Adalar un recours en annulation du titre de propriété du requérant et sa réinscription sur le registre foncier au nom de l’Orphelinat.
Par un jugement du 18 décembre 2002, le tribunal de grande instance accueillit la demande de la Direction générale des fondations et ordonna l’inscription du bien immobilier litigieux au nom de l’Orphelinat, géré depuis 1997 par la Direction. A cet égard, rappelant que l’Orphelinat avait été qualifié de fondation «
désaffectée
», il constata que ledit bien figurait dans la déclaration déposée en 1936 par celui-ci. Par ailleurs, il prit en considération que le Patriarcat n’avait entrepris aucun travail pour l’entretien du bien, qui constitue un monument historique d’une importance internationale.
Le 30 septembre 2003, la Cour de cassation infirma ce jugement pour vice de procédure.
Le 25 février 2004, s’alignant sur le raisonnement développé dans son jugement du 18 décembre 2002, le tribunal de grande instance annula à nouveau le titre de propriété du requérant et ordonna son inscription au nom de l’Orphelinat. Il tint le raisonnement suivant
:
«
(...) L’affaire porte sur la demande [de la Direction des fondations] tendant, d’une part, à l’annulation du titre de propriété au motif que le Patriarcat grec n’a pas la capacité d’acquérir des biens immobiliers en vertu de la loi sur les fondations et des traités de Lausanne, et, d’autre part, à son transfert à la fondation désaffectée de l’Orphelinat de Büyükada (...)
(...) le représentant de la partie défenderesse a soutenu que le Patriarcat a acquis la propriété de ce bien par un acte du Sultan, lequel a été validé après la République (...)
Les registres produits par la direction du registre foncier à la suite de la demande du tribunal et les documents issus de l’action engagée devant les tribunaux administratifs (...) démontrent que les dispositions relatives à des fondations caritatives ayant cessé leurs activités doivent être appliquées, en l’occurrence l’article 1 d) de la loi n
o
2762 portant sur les fondations qualifiées de «
désaffectées
» (...)
Il est clair que la demande de la partie demanderesse consiste à obtenir l’annulation du titre de propriété au motif que la fondation était désaffectée (...) Par ailleurs, les immeubles se trouvant sur le bien en question sont des monuments historiques et, comme il a été établi lors de visites des lieux, ils étaient abandonnés («
atıl vaziyette
»), et la partie défenderesse, alors qu’elle en était propriétaire, n’a entrepris aucun travail afin de consolider l’immeuble, nonobstant le fait qu’elle le considérait comme un monument ayant une importance historique. [De même], il ressort clairement du dossier que, ni en qualité de propriétaire ni de fondation, la partie défenderesse n’a accompli de démarche tendant à s’acquitter de ses obligations. [Par ailleurs], le dossier ne contient aucun élément donnant à penser que la fondation poursuivait ses activités. Le fait que les donations sont faites sous forme de bourse à un nombre restreint d’étudiants ne serait pas de nature à empêcher la qualification de la fondation comme étant désaffectée. Bien que l’immeuble ait été considéré comme un orphelinat, le dossier ne contient aucun élément démontrant qu’il est actuellement utilisé pour de telles activités et la visite des lieux n’a pas davantage fourni d’élément concernant un tel usage. Par conséquent, il peut passer pour établi que l’Orphelinat constitue une fondation désaffectée (...)
A la lumière de ce qui précède, il convient d’ordonner la radiation de l’inscription du titre de propriété au registre foncier du fait de la désaffectation de l’Orphelinat en vertu du code civil, des traités internationaux et de la loi sur les fondations (...)
»
Le requérant attaqua le jugement devant la Cour de cassation et demanda la tenue d’une audience.
Le 21 octobre 2004, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué et rejeta la demande d’audience au motif que les frais y afférents n’avaient pas été réglés. Elle considéra que le bien litigieux, depuis la déclaration de l’Orphelinat déposée en 1936, figurait dans son patrimoine et n’appartenait plus au requérant.
Par un arrêt du 7 février 2005, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification de l’arrêt.
3)
Documents présentés par le requérant
Le requérant soumet à l’attention de la Cour une lettre datant du 1
er
décembre 1959 signée par la direction de l’aménagement de la municipalité d’Istanbul. Cette dernière exposait que le requérant, qui disposait («
Patrikhanenin tahtı tasarrufunda bulunan
») de l’immeuble de l’Orphelinat, pouvait procéder à des travaux de restauration. Quant à la demande tendant à la construction d’un deuxième bâtiment, la municipalité soulignait que le requérant devait s’adresser au ministère de l’Intérieur.
De même, par un courrier du 5 novembre 1962, la municipalité confirma le contenu de sa lettre précitée. En outre, par un courrier du 9 février 2004, la municipalité des îles informa le requérant des mesures prises contre le risque d’incendie.
1)
Traité de Lausanne
Les dispositions du Traité de Lausanne (1923) concernant la protection des anciennes fondations assurant les services publics pour les minorités religieuses se lisent ainsi
:
Article 37
«
La Turquie s’engage à ce que les stipulations contenues dans les articles 38 à
44 soient reconnues comme lois fondamentales, à ce qu’aucune loi, aucun règlement, aucune action officielle ne soient en contradiction ou en opposition avec ces stipulations et à ce qu’aucune loi, aucun règlement ni aucune action officielle ne prévalent contre elles.
»
Article 42 § 3
«
Le gouvernement turc s’engage à accorder toute protection aux églises, synagogues, cimetières et autres établissements religieux des minorités précitées. Toutes facilités et autorisations seront données aux fondations pieuses et aux établissements religieux et charitables des mêmes minorités actuellement existant en Turquie (...)
»
2)
Fener Rum Patrikliği
A l’époque ottomane, le Patriarcat œcuménique (
Fener Rum Patrikliği
), établi à Istanbul, était reconnu comme
milletbașı
(chef de la communauté), à la fois chef spirituel et responsable envers la Sublime Porte, de la communauté orthodoxe, laquelle s’intégrait aux rouages administratifs de l’Empire par l’intermédiaire de l’Église.
Actuellement, le Patriarcat réunit et représente la minorité orthodoxe en Turquie.
3)
Loi sur le cadastre
L’article 3 de la loi sur le cadastre dispose que les biens immobiliers, acquis selon un acte de fondation et une décision administrative, des établissements étrangers religieux, scolaires, de bienfaisance dont la personnalité est reconnue par l’État turc, sous réserve d’utilisation conforme au but initial et d’autorisation administrative, peuvent être enregistrés au nom de la personne morale des établissements.
4)
Code civil
Le 4 octobre 1926, à la suite de la proclamation de la République de Turquie, le code civil entra en vigueur. Puis, le 8 décembre 2001, le nouveau code civil, qui succéda à l’ancien code, fut publié au
Journal officiel
.
La loi n
o
864 sur l’application du code civil entra en vigueur le 4
octobre 1926. Son article 8 disposait
:
«
Il sera promulgué une loi spéciale régissant le fonctionnement des fondations établies avant l’entrée en vigueur du code civil.
Les établissements fondés après l’entrée en vigueur du code civil sont soumis aux dispositions du code civil.
»
L’inscription d’un bien au registre foncier confère à son propriétaire toutes les prérogatives liées au droit de propriété. L’article 705 du code civil est rédigé comme suit (voir également l’article 633 de l’ancien code civil)
:
«
L’inscription au registre foncier est nécessaire pour l’acquisition de la propriété foncière. (...)
»
L’article 1025 du code civil dispose que la radiation ou modification d’une inscription au registre foncier n’est possible que dans les cas où l’inscription avait été faite sans cause légitime et les droits du véritable propriétaire violés.
«
Celui dont les droits réels ont été lésés par une inscription faite ou par des inscriptions modifiées ou radiées sans cause légitime, peut en exiger la radiation ou la modification.
Demeurent réservés les droits acquis aux tiers de bonne foi par l’inscription, ainsi que tous dommages-intérêts.
»
L’article 1007 du code civil dispose que l’Etat est responsable de tout dommage résultant de la tenue du registre foncier.
Dans un arrêt rendu le 10 juin 1953 (n
o
1953/5), l’assemblée plénière de la Cour de cassation a reconnu la validité des firmans adoptés par les Grands Vizirs (premier ministre de l’époque ottomane, «
Tezkere-i Samiye
») avant l’instauration de la République.
5)
Fondation (Vakıf) en droit turc
Jusqu’en 1912, les fondations (
vakıf
) n’étaient pas reconnues en tant que personnes morales dans le système juridique de l’Empire ottoman. La loi provisoire sur le droit des personnes morales à disposer de biens immobiliers, promulguée le 16 février 1328 de l’Hégire (1912), reconnut la personnalité morale aux
vakıf
et leur accorda le droit d’acquérir des biens immobiliers. Ces institutions appartenant aux communautés chrétiennes étaient nommées
Osmanlı müessesatı hayriyesi
(Les institutions ottomanes de bienfaisance). Il convient à cet égard de noter que l’une des spécificités du droit ottoman résultait du fait que de nombreux services publics étaient assurés par des fondations caritatives.
Le 13 juin 1935 fut promulguée la loi n
o
2762 sur les fondations. Elle régissait le fonctionnement des
vakıf
fondées avant l’entrée en vigueur du code civil et leur reconnaissait la personnalité morale. Le statut juridique des
vakıf
créées postérieurement à l’entrée en vigueur du code civil était régi par les dispositions de ce dernier.
En vertu de l’article 1 d) de la loi n
o
2762, les fondations ayant cessé leurs activités caritatives sont appelées «
désaffectées
» et sont gérées par la Direction générale des fondations.
La loi n
o
2762 imposa l’obligation pour les fondations qui avaient été transférées de l’Empire ottoman d’inscrire leurs biens immobiliers au registre foncier. A cette fin, son article transitoire disposait
:
«
A.
Les représentants (...) des fondations qui n’ont pas rendu compte à la Direction générale des fondations (...) sont obligés de lui présenter une déclaration [
beyanname
] indiquant la nature, les sources des revenus, les dépenses, la quantité et la qualité des revenus et des dépenses de l’année précédente (...) de la fondation, dans un délai de trois mois à partir de l’entrée en vigueur de la présente loi. (...)
»
En outre, l’article 44 de la loi n
o
2762 prévoyait que les fondations pouvaient enregistrer à leur nom les biens immobiliers dont elles avaient la possession.
Dans la jurisprudence établie le 8 mai 1974, les chambres civiles réunies de la Cour de cassation décidèrent que les déclarations faites en 1936 devaient être considérées comme les actes de fondation des
vakıf
précisant leur statut. En l’absence d’une clause explicite, ces fondations ne pouvaient acquérir d’autres biens immobiliers que ceux figurant sur leur déclaration. La Cour de cassation indiqua que l’acquisition par les fondations de ce type de biens immobiliers en supplément de ceux figurant dans leur statut pouvait constituer une menace pour la sécurité nationale.
De nombreuses modifications dans la législation régissant les fondations ont été effectuées par les lois n
o
4771 du 9 août 2002 et n
o
4778 du 2
janvier 2003, ainsi que par le règlement relatif à l’acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés du 24 janvier 2003.
Invoquant les articles 1 du Protocole n
o
1 et 14 de la Convention, le requérant allègue qu’en statuant sur l’inscription de son domaine au nom de l’Orphelinat, actuellement géré par la Direction générale des fondations, les juridictions internes ont violé son droit au respect de ses biens. Il soutient que la privation de propriété s’est opérée dans des conditions contraires aux principes généraux du droit international.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant les juridictions internes dans la mesure où celles-ci auraient commis des erreurs de droit interne. Il soutient en outre que l’arrêt de la Cour de cassation n’était pas suffisamment motivé. Il se plaint également d’une atteinte à son droit de défense dans la mesure où sa demande de tenue d’une audience devant la Cour de cassation a été rejetée.
Le requérant invoque une violation des articles 6 de la Convention et 1
du Protocole n
o
1, combiné avec l’article 14 de la Convention.
1.
Sur la compétence
ratione temporis
de la Cour
Le Gouvernement soutient tout d’abord que les griefs du requérant sont incompatibles
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention, étant donné que l’inscription du bien immobilier litigieux sur le registre foncier n’avait plus de base légale à partir du moment où l’Orphelinat avait mentionné ce bien dans la déclaration de 1936. Par conséquent, selon lui, l’inscription était sans fondement soit à partir de novembre 1902, date d’acquisition du bien, soit à compter de 1936, date du dépôt de la déclaration de la fondation.
Le requérant conteste cette thèse. Il fait valoir que le titre de propriété ne s’est trouvé contesté sur le plan interne qu’en 1999, pour être annulé définitivement par un jugement confirmé le 7 février 2005.
La Cour relève que, selon sa jurisprudence constante, pour établir sa compétence temporelle, il est essentiel d’identifier dans chaque affaire donnée la localisation exacte dans le temps de l’ingérence alléguée. Elle doit tenir compte à cet égard tant des faits dont se plaint le requérant que de la portée du droit garanti par la Convention dont la violation est alléguée (
Blečić
c. Croatie
[GC], n
o
‑
...).
La Cour rappelle que la Turquie n’a accepté sa juridiction que pour les faits ou événements postérieurs au 28 janvier 1987, date du dépôt de sa déclaration reconnaissant le droit de recours individuel. Toutefois, en l’espèce, elle considère que le fait principal réside dans le jugement du tribunal de grande instance d’Istanbul du 25
février 2004 annulant le titre de propriété du requérant, confirmé par l’arrêt de la Cour de cassation du 21
octobre 2004. C’est en effet ce jugement, postérieur à la reconnaissance par la Turquie de la juridiction obligatoire de la Cour, qui est au centre de l’affaire dont la Cour est appelée à juger au regard des exigences des dispositions invoquées par l’intéressé.
En conséquence, il y a lieu de rejeter l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement pour incompétence
ratione temporis
.
2.
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe également du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant n’a pas utilisé la voie de recours interne prévue par l’article 1007 du code civil, en vertu duquel l’État est responsable de tout dommage résultant de la tenue du registre foncier.
Le requérant ne s’est pas prononcé sur cette exception.
La Cour relève d’emblée que la voie de recours prévue par le code civil et invoquée par le Gouvernement permet d’exercer un recours uniquement dans l’hypothèse d’un dommage résultant de la tenue du registre foncier.
Or, tel n’est pas le cas en l’espèce. Dans sa décision du 25 février 2004, le tribunal de grande instance d’Istanbul n’a pas annulé le titre de propriété pour des motifs liés à la manière dont le registre a été tenu mais il s’est fondé sur de multiples raisons examinées ci-dessous. Par ailleurs, le Gouvernement n’a produit aucune décision de justice rendue en droit interne conformément à ce recours. En conséquence, le requérant n’avait pas à exercer ce recours, qui ne pouvait être considéré comme offrant des chances raisonnables de succès. Il s’ensuit que cette exception ne peut être retenue.
Le requérant soutient que les juridictions internes ordonnant l’inscription du bien litigieux au nom de l’Orphelinat, géré depuis 1997 par la Direction générale des fondations, ont violé son droit au respect de ses biens. Cette privation, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article
1 du Protocole n
o
1, ne poursuit pas un but d’utilité publique et est intervenue dans des conditions illégales. En outre, elle est contraire aux principes généraux du droit international.
Le requérant déclare non seulement avoir acquis le bien litigieux légalement en 1902 mais également l’avoir dûment enregistré dans les «
cahiers impériaux
» de l’époque ottomane et dans le registre foncier de la République en 1929. Il affirme avoir depuis lors exercé pleinement ses droits de propriété, aussi bien devant les autorités compétentes, que pour son entretien, y compris sa protection en cas d’incendie. Se référant à un arrêt de la Cour de cassation du 10 juin 1953 (paragraphe 32 ci-dessus), il soutient par ailleurs que les
firmans
du Sultan consacrant l’acquisition de propriétés sont toujours en vigueur dans l’ordre public actuel de la Turquie.
Le requérant fait également valoir qu’alors que la protection des biens immobiliers des minorités non musulmanes en Turquie est une obligation du droit international conventionnel, qui résulte de l’article
42
§
2 du Traité de Lausanne et de la Convention, les autorités n’invoquant aucun motif d’utilité publique pour la privation de sa propriété. Par conséquent, cette privation est arbitraire et ne vise qu’à restreindre les droits d’une communauté religieuse.
Par ailleurs, le requérant conteste la thèse du Gouvernement selon laquelle la propriété litigieuse avait été «
déclarée
» par l’Orphelinat en 1936 comme faisant partie de son patrimoine immobilier et que cette même déclaration attestait d’un transfert pur et simple de la propriété à l’Orphelinat. En effet, cette déclaration ne mentionnait pas le bien en cause de façon précise et ne saurait, en aucun cas, être tenue comme un acte ou une demande d’enregistrement de la propriété litigieuse de la part de l’Orphelinat.
Le requérant se réfère également aux courriers que lui ont adressés les autorités depuis les années 1950, confirmant sans la moindre réserve sa qualité de propriétaire unique du bien en question.
Le Gouvernement considère que le bien litigieux appartenait à la fondation de l’Orphelinat et non au requérant
; il n’entre donc pas dans la notion de «
biens
» protégés par l’article 1 du Protocole n
o
1.Cette disposition ne vaut que pour les biens actuels et l’annulation des titres de propriété du requérant ne constitue que la rectification d’une erreur d’enregistrement.
Selon le Gouvernement, la vente conclue en 1902 ne doit pas être interprétée à la lumière des dispositions du code civil. En effet, le transfert de ce bien, qui était relié à la fondation dénommée Ș
ehzade Sultan Mehmet Vakfı
, avait été effectué dans l’unique but de fonder un orphelinat, et cela était clairement mentionné dans le registre foncier. Il ressort de l’examen du registre que le vrai propriétaire en était la fondation et non le Patriarcat. La déclaration de 1936, déposée par cette fondation en application de la loi sur les fondations, démontre sans conteste que le nom du requérant dans le registre foncier était nul et non avenu dès le début. Par conséquent, l’Orphelinat a clairement indiqué dans sa déclaration de 1936 que ce bien était en sa possession. Ainsi, l’annulation du titre de propriété n’était que la rectification d’une erreur.
Le Gouvernement explique que la Direction des fondations est chargée de surveiller les activités des fondations et que, dans ce cadre, elle a demandé à la fondation de rectifier ces registres. Pour lui, il ne s’agit ni d’une confiscation ni d’une expropriation, ce n’est que la rectification d’une erreur d’enregistrement. Il souligne également que le titre de propriété était enregistré au nom de son vrai propriétaire et non au nom du Trésor public.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peut être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
En conséquence, il convient de déclarer la requête recevable, en mettant fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente