ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă în data de 07.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară la plata sumei de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală, la plata daunelor-interese conform dispozițiilor art. 1535 din C. civ. calculate de la data cererii până la plata integrală a sumei de 660.938,18 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2788 din 21.11.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. și a obligat pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară să achite reclamantei suma de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală, și suma de 10.214,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru); a respins în rest cererea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, la data de 11.05.2023, cât și pârâta, la data de 18.05.2023, apelurile fiind înregistrate ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 18.05.2023.

Prin decizia civilă nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de divergență, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SNTFC CFR Călători S.A. împotriva sentinței civile nr. 2788/21.11.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la dobânda legală penalizatoare de la 07.06.2022 și până la data plății aferentă sumei de 660.938,18 RON. Totodată, în complet de apel, a respins ca nefondat apelul formulat de Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Reforma Feroviară, solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei cu consecința respingerii apelului formulat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR S.A. și menținerea sentinței civile nr. 2788 din data de 21 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, a precizat recurenta-pârâtă că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile legale prevăzute de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, prevederile Ordinului MTI nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2016 și pe dispozițiile Legii nr. 72/2013 raportat la O.G. nr. 13/2011. Prin urmare, în cauză este vorba despre transportul beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române.

A menționat că decontarea contravalorii facilităților de călătorie este o obligație legală, nu contractuală, a cărei plată se face din bugetul de stat, astfel încât nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților și nici nu este purtătoare de dobânzi.

A mai menționat recurenta-pârâtă că deconturile emise de către intimata-reclamantă nu prevăd o dată scadentă, iar prin emiterea facturilor și solicitarea dobânzilor aferente sumelor corespunzătoare deconturilor s-a urmărit îmbogățirea fără just temei.

În opinia recurentei-pârâte, deși în perioada dedusă judecății au existat raporturi de colaborare între părți în baza Contractului de servicii publice încheiat pentru perioada 01.06.2016 - 02.12.2019, aprobat prin H.G. nr. 241 din 0l.04.2016, precum și a Contractului de servicii publice încheiat pentru perioada 2020 - 31.12.2021, aprobat prin H.G. nr. 146 din 20.02.2020, contractele în cauză nu pot fundamenta cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că acestea nu au avut ca obiect plata facilităților de călătorie, ci plata subvenției reprezentând compensația aferentă obligațiilor de serviciu public, astfel cum reiese din interpretarea art. 2 din contractul de servicii publice. Prin urmare, raportul juridic contractual născut din contractul de servicii publice are în vedere cu totul alte obligații de plată, respectiv plata subvențiilor reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii.

Prin urmare, a apreciat că argumentele instanței de apel nu sunt aplicabile raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Potrivit recurentei-pârâte, legea stabilește atât facilitățile, categoriile sociale de persoane care beneficiază de facilități, cât și procedura de acordare, fără a reglementa obligația de plată a unor dobânzi în situația neachitării la scadență a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi. Contravaloarea facilităților de călătorie se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, conform prevederilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, iar scadența obligației de plată nu se stabilește din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, ale O.G. nr. 13/2011 sau potrivit art. 1530-1535 C. civ., ci sunt acordate conform legilor speciale care le reglementează.

Prin urmare, a apreciat autoarea recursului că neacoperirea facilității de călătorie acordată din bugetul de stat, pentru perioada indicată de reclamantă, nu generează dobânzi, instanța de apel reținând greșit incidența și aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 72/2013 și ale O.G. nr. 13/2011.

A mai susținut că raportul juridic stabilit între părți nu este de natură contractuală, ci un raport de drept financiar public. În ciuda faptului că intimata-reclamantă nu a evidențiat în cerere nici măcar o singură obligație contractuală neexecutată, aceasta a invocat aplicabilitatea normelor răspunderii civile contractuale, în temeiul Legii nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă nu a contestat obligația sa de a acorda beneficiile recunoscute de Legea nr. 210/2003, ci faptul că nu poate plăti dobânzi la facilitățile acordate, întrucât Autoritatea pentru Reformă Feroviară acționează ca un intermediar între Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și operatorii de transport feroviar. Facilitățile sunt acordate de la bugetul de stat în limita sumelor alocate cu această destinație, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, iar natura juridică a acestor facilități este aceea de beneficiu, astfel încât obligația de plată devine scadentă la momentul alocării sumelor în bugetul său pentru achitarea facilităților de călătorie.

Întrucât în cauză este vorba despre un raport de drept financiar public, supus principiului strictei destinații a sumelor bugetare alocate reglementat de art. 14 din Legea nr. 500/2002, cu încadrarea în bugetul aprobat și având în vedere faptul că sumele de bani provin de la Ministerul Finanțelor Publice, recurenta-pârâtă a apreciat că nu îi este imputabilă întârzierea plății sumelor cu această destinație.

Totodată, a arătat că obligația de acordare a acestor facilități a fost preluată de recurenta-pârâtă de la Ministerul Transporturilor potrivit prevederilor O.U.G. nr. 62/2016. Preluarea patrimoniului și a creditelor bugetare rămase neutilizate, aferente activităților preluate de la Ministerul Transporturilor s-a realizat prin protocol de predare-primire. Ministerul Transporturilor nu a predat recurentei credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligației de plată în termen a facilității de călătorie, iar aceste plăți de penalități nu pot fi încadrate în niciun capitol sau subcapitol bugetar.

Nu în ultimul rând, a menționat că facturile anexate de reclamantă nu au fost înregistrate la Autoritatea pentru Reformă Feroviară, iar în cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă nu a indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise, în condițiile în care metodologia de decontare este prevăzută de lege, iar legea specifică în mod clar că "operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare".

Recurenta-pârâtă a precizat că, prin sentința nr. 2788 din data de 21 noiembrie 2022, instanța de fond în mod corect a respins acest capăt de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare de la 7.06.2022 și până la data plății integrale aferente sumei de 660.938,18 RON, soluție reținută și în opinia separată exprimată în faza de judecare a apelului.

În opinia sa, prevederile art. 1489 alin. (2) din C. civ. trebuie interpretate în coroborare cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc că dobânzile penalizatoare produc la rândul lor dobânzi în cazul existenței unei convenții speciale încheiate în acest sens și numai pentru dobânzile datorate pe cel puțin un an.

A menționat că nu este incidentă nici situația prevăzută de teza finală a art. 1489 alin. (2) din C. civ., respectiv când dobânzile sunt cerute în instanță de la data cererii de chemare în judecată, întrucât această ipoteză are caracter subsidiar și se aplică numai în lipsa unei prevederi legale sau contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea dispozițiilor art. 1489 alin. (2) din C. civ. și cele ale art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011 rezultă concluzia că pot fi solicitate în instanță, în lipsa unui contract sau a unei prevederi legale exprese, doar dobânzile aferente unor dobânzi remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării și producerii de noi dobânzi.

Pe de altă parte, a considerat că prevederile art. 1489 din C. civ. permit aplicarea dobânzii la dobândă doar în situația dobânzii ca fruct civil, aspect reținut și prin opinia separată exprimată în apel, nu și în situația daunelor interese moratorii care deja sancționează întârzierea în executarea obligației de plată.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 1530 - 1535 din C. civ. privind răspunderea civilă contractuală, la care intimata-reclamantă a făcut referire în cererea de chemare în judecată, dreptul de a solicita daune interese izvorăște din cauzarea unui prejudiciu. Ori, în speța dedusă judecății, este vorba de acordarea de facilități unor persoane care au un statut special, statut recunoscut prin Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate romane.

Raportându-se la dispozițiile art. 1164 din C. civ., pe care le-a evocat, recurenta-pârâtă a considerat că prevederile art. 1530 - 1535 din C. civ. nu își găsesc aplicabilitatea în cauză nici din perspectiva neexecutării obligației.

A mai considerat recurenta-pârâtă că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale datorate pentru plata cu întârziere a penalităților de întârziere, deoarece au aceeași natură juridică și, în consecință, nu este permisă acordarea daunelor interese moratorii la penalități.

Având în vedere faptul că suma de 660.938,18 RON solicitată de către intimata-reclamantă prin cererea introductivă reprezintă dobândă legală penalizatoare, precizează că aceasta nu poate să producă la rândul ei dobânzi, deoarece ar fi o dublă plată.

La 21 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, considerând că recursul a fost formal motivat prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, intimata-reclamantă a susținut, în esență, că în prezenta cauză este vorba despre un raport juridic contractual, neavând relevanță asupra izvorului obligației de plată faptul că legea stabilește cui i se acordă o anumită facilitate. A mai menționat că distincția dintre noțiunea de subvenție și cea de facilitate nu prezintă interes practic, întrucât cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de obligația corelativă a recurentei-pârâte de plată a serviciilor de transport prestate pentru beneficiarii acestor facilități.

Raportându-se la dispozițiile art. 3 alin. (1), (2) și (3) din C. civ., la art. 1 din H.G. nr. 548/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., precum și la definiția raportului juridic financiar, intimata-reclamantă a concluzionat, pe de o parte, că raportul juridic care face obiectul prezentului litigiu nu intră în sfera raporturilor juridice financiar publice precum și, pe de altă parte, că are calitate de profesionist. Sub acest aspect, a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 72/2013 și cele ale O.G. nr. 13/2011, cererea de plată a dobânzii legale și a daunelor interese fiind întemeiată atât în drept cât și în fapt.

La data de 9 aprilie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepției nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Analizând recursul, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut greșita calificare a naturii răspunderii sale ca fiind contractuală, iar nu legală, faptul că legislația aplicabilă în materie nu prevede perceperea de dobânzi, precum și faptul că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său. A mai susținut recurenta-pârâtă și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor prevăzute de art. 1535 din C. civ., prin raportare la art. 1489 alin. (2) din C. civ. și la art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte, din examinarea considerentelor deciziei recurate, observă că instanța de prim control judiciar a reținut că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de natura obligației (legală sau contractuală) de plată a unei sume de bani, precum și faptul că în prezenta cauză obligația de plată a pârâtei rezultă din lege, și nu din prevederile contractelor încheiate.

În raport cu această dezlegare a instanței de apel și având în vedere dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 33 din C. proc. civ., care prevăd interesul ca o condiție în promovarea unei acțiunii judiciare ce trebuie menținut pe întreaga perioadă a procedurii judiciare, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de interes atât critica recurentei privind greșita calificare a naturii răspunderii sale ca fiind contractuală, iar nu legală, precum și critica privind neincidența în cauză dispozițiilor Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

În subsidiar, notează Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de izvorul obligației de plată, dat fiind faptul că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 și cele ale art. 1535 din C. civ. nu disting în acest sens.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, obiectul litigiului nu constă în obligațiile principale privind plata prețului serviciilor prestate de intimata-reclamantă beneficiarilor facilităților prevăzute de Legea nr. 210/2003, obligații a căror decontare a fost, de altfel, recunoscută de recurentă, ci în dobânzi pentru plata cu întârziere a acestor facilități.

Temeiul juridic al acestei cereri a fost exprimat în mod clar de către reclamantă ca fiind art. 1535 din C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

Dispozițiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul unei obligații bănești calculate de la data scadenței, indiferent dacă debitorul este o instituție sau o autoritate publică. Astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii sale nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligația principală de plată a facilităților de călătorie.

Deși părțile pot conveni asupra cuantumului daunelor-interese moratorii datorate de debitor în cazul neexecutării unei obligații bănești la scadență, lipsa unei asemenea clauze în contract nu duce la concluzia că debitorul obligației nu datorează daune-interese moratorii, ci ele sunt datorate în cuantumul prevăzut de lege. Această concluzie reiese și din interpretarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenției părților, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă.

Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentei-pârâte în sensul că raportul juridic stabilit între părți este un raport de drept financiar public. În aceste sens, se reține că raportul de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999, precum și la plata daunelor interese conform art. 1535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 660.938,18 RON.

De asemenea, se constată că acest motiv de casare a fost invocat în mod formal, întrucât recurenta nu a argumentat în mod concret critica formulată.

Nu poate reține Înalta Curte nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că obligația principală necontestată nu ar fi generatoare de dobânzi întrucât plata facilităților este o cheltuială bugetară pentru care Legea nr. 500/2002 reglementează principiul strictei destinații. În primul rând, astfel cum s-a reținut, raportul juridic dedus judecății nu este unul de drept financiar-fiscal, iar normele din Legea nr. 500/2002 invocate de recurenta-pârâtă reglementează procesul bugetar și fondurile publice, iar nu raporturile dintre persoanele de drept privat și autoritățile contractante, neputând fi interpretate în sensul că un terț reclamant nu ar fi îndreptățit la despăgubiri moratorii în condițiile art. 1535 din C. civ.

În al doilea rând, faptul că recurenta-pârâta efectuează plăți în limita alocărilor bugetare nu echivalează cu exonerarea acesteia de la obligația de plată la termenul scadent. Din această perspectivă este lipsită de relevanță conduita Ministerului Transporturilor în sensul alocării sau nealocării sumelor de bani pentru plata datoriilor la scadență.

Totodată, răspunderea civilă nu poate fi înlăturată pentru recurenta-pârâtă, chiar dacă argumentează că îndeplinirea obligațiilor sale s-a făcut conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 și că autoritățile superioare pe aspectele financiare (ordonatorii primari sau secundari) nu au virat la timp sumele respective. O astfel de apărare nu poate afecta drepturile reclamantului creditor de a fi despăgubit pentru prejudiciul ce i s-a creat.

Concluzionând, contrar celor susținute prin memoriul de recurs și în acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. și cele ale O.G. nr. 13/2011.

Observă Înalta Curte că nicio dispoziție legală nu interzice perceperea de dobânzi derivând din executarea cu întârziere a unei obligații de plată de către o autoritate a statului, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 1535 din C. civ.

Cât privește critica recurentei-pârâte în sensul că nu este posibil cumulul dobânzii legale acordate cu titlu de daune-interese moratorii cu alte daune interese de natură compensatorie, deoarece ar fi vorba despre o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, Înalta Curte o găsește neîntemeiată și, în consecință, o va respinge.

În acest sens, Înalta Curte reține că prin excepție de la principiului înscris în art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 (dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate), aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1535 C. civ. poate avea loc doar în măsura în care aceste prevederi se corelează fie cu dispozițiile art. 1489 din C. civ., fie cu dispozițiile art. 8 alin. (2) sau (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 1.489 alin. (2) din C. civ., dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că, de principiu, anatocismul este permis, fiind prevăzute trei modalități de implementare: pe cale legală, prin clauze contractuale exprese sau printr-o hotărâre judecătorească. Cum dispozițiile art. 1.489 alin. (2) din C. civ. nu disting între dobânda penalizatoare și remuneratorie, se desprinde concluzia că în cazul în care nu există reglementare legală ori clauză contractuală, dobânzile pot fi cerute pe cale judecătorească.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul. Cum instanța de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalități - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. (2) din C. civ. (legea sau contractul în limitele permise de lege) aceasta, în mod just, a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. (2) teza ultimă, ce permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi, atunci când sunt cerute în instanță, dobânzi ce curg de la data cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care autoarea căii de atac susține că este vorba despre o dublă reparație.

În acest sens, notează Înalta Curte că suma de 660.938,18 RON, ce face obiectul capătului principal de cerere, a fost acordată cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor în temeiul Legii nr. 210/2003. Această sumă a fost calculată raportat la cuantumul facturilor emise de reclamantă și a avut în vedere perioada de timp cuprinsă între data scadențelor facturilor și plata efectivă.

Pe de altă parte, suma solicitată prin capătul accesoriu de cerere urmează a se calcula raportat la suma de 660.938,18 RON, obiect al capătului principal de cerere, și are în vedere perioada de timp ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară împotriva deciziei civile nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2024.