ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1357/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. și Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A., în contradictoriu cu pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., au solicitat:

- să se constate că rezilierea contractului de către pârâtă prin înștiințarea de reziliere a pârâtei nr. 92/60470 din data de 27 august 2019 este netemeinică și nelegală și nu poate produce efecte în temeiul contractului și al legii aplicabile;

- să se constate că rezilierea contractului de către reclamante prin înștiințarea de reziliere nr. 4051 din data de 30 august 2019 este legală și temeinică;

- să se constate că în temeiul înștiințării de reziliere a reclamantelor nr. 4051 din data de 30 august 2019 a intervenit rezilierea contractului nr. x încheiat între părți la data de 21 octombrie 2013;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin cerere precizatoare, reclamantele au arătat că cererea de arbitrare are ca obiect constatarea nelegalității și netemeiniciei rezilierii de către pârâtă a contractului nr. x încheiat la data de 21 octombrie 2013 pentru lucrările de "Proiectare și Execuție Autostrada Lugoj - Deva - lot x km 56+220 - km 77+361 și constatarea temeiniciei și legalității rezilierii contractului de către reclamante.

La data de 20.01.2020, reclamantele au depus o cerere de modificare/completare a cererii de arbitrare inițiale, prin care au solicitat suplimentar tribunalului arbitral:

- să constate inexistența dreptului pârâtei de a executa garanții bancare emise de către reclamante în baza contractului, respectiv: garanția de bună execuție nr. x din data de 11 noiembrie 2013, așa cum a fost modificată prin amendamentul nr. 1 din data de 12 decembrie 2013 și amendamentul nr. 2 din data de 29 decembrie 2016, în valoare de 57.992.779,89 RON; garanțiile nr. x și nr. G073083/866 din data de 31 august 2018, așa cum au fost modificate prin amendamentul nr. 1 din data de 27 februarie 2019 și amendamentul nr. 2 din data de 13 martie 2019, în valoare de 6.300.000 RON; garanția bancară pentru plata sumelor reținute nr. GI/59224 din data de 15 aprilie 2016 în valoare de 28.996.389,94 RON;

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a jumătate din costurile și cheltuielile suportate de aceasta ca urmare a desfășurării procedurii CAD aferente Sesizării nr. 8, actualizate cu indicele inflației la data plății, estimate a fi în sumă de 44.888 RON (ce nu include TVA);

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a dobânzii legale aferente sumelor mai sus solicitate, ce va fi calculată de la data la care sumele erau datorate până la data plății efective de către pârâtă;

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a TVA-ului aferent sumelor mai sus solicitate, în măsura în care este aplicabil;

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 07.10.2022, reclamantele au depus cerere precizatoare referitoare la dobânda legală, în sensul majorării câtimii pretențiilor formulate cu titlu de dobândă legală calculată la valoarea prejudiciului suferit în cadrul Disputei 4 la suma de 13.018,44 RON.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat tribunalului arbitral să oblige reclamantele-pârâte la plata următoarelor sume:

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluției Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalități nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 1);

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluției Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalități nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 2);

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluției Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalități nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 3);

- 73.650.830,45 RON fără TVA, reprezentând penalități pentru nerespectarea Sub-clauzei 4.23 din condițiile speciale ale contractului (Revendicarea Beneficiarului nr. 9);

- cheltuieli de judecată.

Prin sentința arbitrală nr. 22 din 28 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a constata că rezilierea contractului nr. x din data de 21 octombrie 2013 de către pârâta-reclamantă, prin înștiințarea de reziliere nr. 92/60470 din data de 27 august 2019, este netemeinică și nelegală și nu poate produce efecte în temeiul contractului și al legii aplicabile; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a se constata că rezilierea contractului nr. x din data de 21 octombrie 2013 de către reclamantele-pârâte, prin înștiințarea de reziliere nr. 4051 din data de 30 august 2019, este legală și temeinică; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a se constata inexistența dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanția de Bună Execuție nr. x din 11.11.2013 (cu numărul de referință inițial x), așa cum a fost modificată prin Amendamentul nr. 1 din data de 12 decembrie 2013 și Amendamentul nr. 2 din data de 29 decembrie 2016, în valoare de 57.992.779,89 RON; a admis cererea reclamantelor-pârâte și a constatat inexistența dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanția bancară pentru plata sumelor reținute nr. x din data de 15 aprilie 2016 în valoare de 28.996.389,94 RON; a admis excepția lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă și a respins cererea reclamantelor-pârâte de constatare a inexistenței dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanțiile bancare nr. x și nr. x din data de 31 august 2018, așa cum au fost modificate prin Amendamentul nr. 1 din data de 27 februarie 2019 și Amendamentul nr. 2 din data de 13 martie 2019, în valoare de 6.300.000 RON, ca lipsită de interes; a admis cererea reclamantelor-pârâte și a obligat pârâta-reclamantă să achite suma de 44.888 RON, reprezentând jumătate din costurile aferente emiterii Deciziei CAD nr. 8 din 19 decembrie 2019; a admis cererea reclamantelor-pârâte și a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.018,44 RON, reprezentând dobânzi legale calculate la valoarea prejudiciului suferit de reclamantele-pârâte în cadrul disputei, de la data emiterii Deciziei CAD nr. 8 din 19 decembrie 2019 până la data ultimului termen de arbitrare, respectiv 20 octombrie 2022, și ulterior până la data plății efective de către pârâta-reclamantă; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata sumei de 8.528,72 RON, reprezentând TVA aferent prejudiciului solicitat de reclamante în cadrul procedurii de emitere a Deciziei CAD nr. 8, calculat prin aplicarea unei cote de TVA de 19% potrivit art. 291 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal la suma de 44.888 RON; a admis cererea reconvențională a pârâtei-reclamante și a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenți Punctului de Referință nr. 1; a admis cererea reconvențională a pârâtei-reclamante și a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenți Punctului de Referință nr. 2; a admis cererea reconvențională a pârâtei-reclamante și a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalități pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenți Punctului de Referință nr. 3; a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei-reclamante și a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 8.698.916,85 RON fără TVA cu titlu de penalități de întârziere aplicate în conformitate cu Sub-clauza 4.23 (Activitățile Antreprenorului pe Șantier) din contractul de lucrări și anexa la ofertă; a respins cererile părților de acordare a cheltuielilor de arbitrare, urmând ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, dar și a încheierilor din 05.03.2020, 06.08.2020, 26.11.2020, 10.06.2021, 20.05.2021, 17.06.2021, 18.08.2021, 25.05.2022 și 01.07.2022, toate pronunțate în dosarul arbitral nr. x/2019, au declarat acțiune în anulare reclamantele, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 31.03.2023, sub nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 103F din data de 13 octombrie 2023, pronunțată în dosarul x/2023, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 22/28.02.2023, precum și a încheierilor din 05.03.2020, 06.08.2020, 26.11.2020, 10.06.2021, 20.05.2021, 17.06.2021, 18.08.2021, 25.05.2022 și 01.07.2022 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2019, formulată de A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. și Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A. în contradictoriu cu pârâtă Compania Natională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. și Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A., solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii recurate și trimiterea acțiunii în anulare spre rejudecare, în raport de incidența motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat lipsa motivării referitoare la caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, respectiv incidența motivului de acțiune în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) și h) din C. proc. civ.. Susțin recurentele-pârâte că prin acțiunea în anulare au criticat faptul că tribunalul arbitral nu a avut un raționament propriu în analiza existenței/inexistenței caracterului însemnat, preluând tale quale concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză, fără a examina în mod real acest caracter însemnat și a lăsat neexaminate o serie de aspecte din care să rezulte care era însemnătatea pretinselor deficiențe, din perspectiva timpului, a costurilor necesare, din perspectiva afectării utilizării autostrăzii și a probabilității ca riscurile și efectele potențial negative ale deficiențelor să se realizeze.

Reclamă recurentele-reclamante faptul că nici în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsește o analiză a legalității hotărârii arbitrale din perspectiva necesității examinării de către Tribunalul arbitral a aspectelor învederate anterior. În opinia acestora, procedând în acest mod, instanța de fond a invalidat unul dintre motivele acțiunii în anulare fără a proceda la un examen al legalității hotărârii arbitrale contestate.

Subsumat motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au formulat următoarele critici:

În primul rând, recurentele-reclamante au criticat soluția Curții de Apel de respingere a motivului în anulare referitor la inexistența dreptului beneficiarului de a executa garanția de bună execuție, invocând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (3), ale art. 1002 alin. (2) și (3) și cele art. 33 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentele-reclamante au învederat că cererea formulată în fața tribunalului arbitral avea ca obiect constatarea inexistenței dreptului intimatei de a executa garanțiile, cerere în raport de care tribunalului arbitral era obligat să analizeze dacă pârâta a demonstrat existența unui prejudiciu și cuantumul acestuia, de natură să justifice executarea și reținerea sumelor încasate cu titlu de garanției. Consideră că, în mod nelegal, tribunalul arbitral a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, în raport de faptul că dreptul intimatei fusese suspendat pe calea ordonanței președințiale. Deși invocată pe calea acțiunii în anulare, hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde această analiză, reținându-se că tribunalul arbitral s-a limitat doar la analiza condițiilor formale. În opinia sa, instanța de fond nu a răspuns criticilor din acțiunea în anulare și nu a analizat în mod real critica referitoare la motivarea contradictorie în ceea ce privește cele două garanții.

Printr-o altă critică, recurentele-reclamante au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor imperative în materia motivării hotărârii arbitrale, că nu cuprinde o soluție concretă a problemelor esențiale de drept, ci doar o soluție teoretică ce este inaplicabilă circumstanțelor factuale ale cauzei, apreciind astfel că hotărârea arbitrală nu răspunde exigențelor procesuale în materia motivării.

Circumscris acestei critici, recurentele-reclamante precizează că hotărârea pronunțată de către judecătorul fondului a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a exigentelor art. 603, art. 593, art. 425 din C. proc. civ. raportat la art. 27 și art. 46 din Regulile de procedură arbitrală, ca urmare a faptului că disociind în mod nepermis între lipsa motivării și calitatea motivării, Curtea de Apel București a omis să observe că existenta unei motivări, în viziunea jurisprudenței și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a CEDO, impune o examinare efectivă a cauzei și nu doar o examinare care, din perspectivă formalistă, să tindă la a justifica îndeplinirea obligației forului jurisdicțional de a motiva deciziile luate.

Susțin recurentele-reclamante că deși prin motivele în anulare au arătat faptul că tribunalul arbitral a înlăturat de la analiză înștiințările de remediere nr. 173 din 16.08.2019 și nr. 177 din 26.08.2019, Curtea de apel a respins argumentația recurentelor, reținând că înlăturarea din cadrul analizei a efectelor celor două înștiințări este justificată de împrejurarea că tribunalul arbitral a constatat că înștiințarea de reziliere se bazează pe o serie de alte înștiințări de remediere.

În continuare, critică recurentele-reclamante și faptul că nici sentința arbitrală și nici hotărârea recurată nu cuprinde o analiză din care să rezulte caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă.

Mai învederează recurentele-reclamante că, deși problematica principală a dosarului arbitral a constat în a se stabili dacă lucrările erau executate astfel încât să poată fi recepționate (motivul ce a stat la baza rezilierii de către intimată) în cuprinsul hotărâri arbitrale nu se regăsește o examinare reală a condițiilor în care se putea realiza recepția și dacă erau sau nu îndeplinite aceste condiții, fiind relevant, în opinia acestora, și faptul că imediat rezilierii raporturilor contractuale, intimata a dat în folosință autostrada.

Totodată reclamă recurentele-reclamante lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanție pentru o perioadă de 10 ani.

Mai susțin recurentele-reclamante că prin hotărârea recurată a fost încălcat mecanismul de soluționare a disputelor prevăzut de către H.G. nr. 1405/2010, apreciind că instanța de fond, în mod nelegal, a stabilit că tribunalul arbitral nu avea nici obligația de a revizui deciziile CAD și nici de a lua în considerare constatările cuprinse în decizie, dând naștere unei situații contradictorii în care deciziile CAD continuă să-și producă efectele deși sunt contrazise prin sentința arbitrală.

Au invocat recurentele-reclamante încălcarea dispozițiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 13, art. 10 și art. 20 din C. proc. civ., atât în ceea ce privește încheierile de ședință din data de 6.08.2020, 26.11.2020, 20.05.2021, 10.06.2021, cât și în ceea ce privește sentința arbitrală. Au menționat recurentele-reclamante că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii în anulare formulate împotriva sentinței arbitrale a reținut, cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 593, art. 587, art. 603 raportat la art. 254 din C. proc. civ., că tribunalul arbitral are competență exclusivă de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței probatoriului.

În opinia recurentelor-reclamante, în mod greșit a apreciat Curtea de apel și cu privire la incidența motivului de anulare întemeiat pe dispozițiile art. 608 lit. g) din C. proc. civ. prin raportare la sentința arbitrală și la încheierile de ședință din 10.06.2021, 18.08.2021 și 1.07.2021, reținând că din perspectiva motivului invocat nu este permisă analiza calității motivării ci doar inexistența acestei motivări.

De asemenea, a fost criticată și încălcarea dispozițiilor de drept procedural și material invocate prin acțiunea în anulare cu privire la Ecoductul suplimentar, precum și lipsa motivelor de înlăturare ale argumentelor referitoare la încălcarea regulamentului de recepție de către pârâtă.

Subsumat unei alte critici, recurentele-reclamante susțin că în analiza cererii referitoare la rezilierea comunicată de pârâta-reclamantă au fost încălcate dispozițiilor imperative ale art. 1552 și art. 1553 din C. civ., ale art. 22 și cele ale art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurentele-reclamante au arătat că tribunalul arbitral s-a raportat la instituția juridică a pactului comisoriu fără să fi fost învestită de către părți în acest sens, fără să fi pus în dezbaterea părților această calificare, deși, astfel cum rezultă din actele procesuale, părțile au insistat și și-au limitat apărările raportat la instituția rezilierii unilaterale, nu la instituția pactului comisoriu, neincidentă în prezenta cauză.

Raportat la acest aspect, instanța de fond a reținut, cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1552 din C. civ., că aceeași manifestare de voință poate fi de natură să atragă două instituții juridice care se exclud, respectiv pactul comisoriu și rezilierea unilaterală.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante critică și soluția de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) și h), cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1522 alin. (4) din C. civ., ale art. 22 și cele ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Raportat acestei critici, recurentele-reclamante învederează că tribunalul arbitral a reținut că înștiințarea de reziliere se bazează și pe alte înștiințări de remediere, analiza rezilierii raportându-se la respectarea termenelor stabilite prin acele înștiințări de remediere și nu prin raportare la termenele de grație stabilite de înștiințările de remediere nr. 173 și nr. 177. Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile art. 1522 alin. (4) C. civ.. Astfel, deși retine corect că dacă s-ar fi stabilit că IR 173 și IR 177 stabilesc noi termene de grație, atunci ar fi fost o problemă de legalitate, aceeași instanță a refuzat să observe că tocmai lipsa motivării cu privire la aceste termene de grație este situația care atrage nelegalitatea hotărârii arbitrale, ce, în mod automat, atrage încălcarea dispozițiilor art. 1522 alin. (4) din C. civ.

Printr-o altă critică, recurentele-reclamante au învederat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 587 raportat la art. 254 din C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a stabilit în mod eronat caracterul supletiv al reglementării termenelor procedurale aplicabile în materia probatoriului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a considerat că stabilirea caracterului supletiv se datorează faptului că dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. permit încuviințarea unui probatoriu suplimentar peste termenele procedurale în măsura existenței acordului expres al ambelor părți, fără însă a observa că, prin textul de lege indicat nu li se permite părților să deroge de la conduita necesară în materia probatoriului ci, dimpotrivă, prin acest pct. 5 se creează o situație de excepție, în lumina principiului disponibilității, ca părțile să poată agrea asupra administrării unei probe considerate de acestea necesare, chiar și peste termenul procedural în care o astfel de probă trebuia solicitată.

În opinia recurentelor-reclamante, instituirea unei astfel de excepții nu poate transforma norma de drept dintr-o dispoziție imperativă într-o dispoziție supletivă, întrucât stabilirea caracterului imperativ al normei, în lipsa acordului părților, deci în lipsa cazului de excepție, trebuie raportată la drepturile și obligațiile procesuale ale ambelor părți, dar și la prerogativele instanței de judecată/tribunatului arbitral, care, privite împreună, constituie dreptul la un proces echitabil și la un tribunal imparțial, principii cărora se supune și principiul egalității armelor.

O altă critică circumscrisă de recurentele-reclamante motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ. în ceea ce privește dispozițiile imperative ale Regulamentului de Recepție.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel București, recurentele-reclamante consideră că în analiza motivului de anulare reglementat de art. 608 lit. h) era necesar a se stabili dacă dispoziția pretins încălcată era sau nu imperativă, urmată de stabilirea conduitei pe care dispoziția respectivă o impunea, pentru ca, în final, să se analizeze dacă această conduită a fost încălcată prin soluția pronunțată.

În opinia recurentelor-reclamante, ceea ce nu a observat Curtea de Apel București este faptul că recurentele, prin motivul de anulare redat în Secțiunea 4 a acțiunii introductive a urmărit o astfel de analiză, arătând în finalul argumentelor că, deși era obligatorie emiterea unui proces-verbal prin care să se dispună una dintre cele trei măsuri privitoare la recepție, nu există un astfel de proces-verbal, iar Tribunalul arbitral, în loc să sancționeze o astfel de conduită, a dat o calificare inexactă și greșită unor circumstanțe factuale, stabilind incidența suspendării procesului de recepție, fără însă să existe un proces-verbal care să ateste o astfel de decizie din partea comisiei de recepție.

Ultima critică adusă sentinței de fond, se referă la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la încălcarea dispozițiilor imperative/de ordine publică referitoare la litispendență.

În motivarea acestei critici, arată recurentele-reclamante că au fost aduse la cunoștința Tribunalului Arbitral toate elementele necesare pentru a decide asupra excepției litispendenței, chiar dacă solicitarea propriu-zisă a fost una de disjungere. Disjungerea s-a solicitat pentru raționamentul reglementat de art. 138 din C. proc. civ., astfel încât, indiferent de denumirea dată de către parte vehiculului procedural utilizat, se consideră că instanța era obligată, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., să dea calificarea corectă cererii formulate în fața sa și să o soluționeze în consecință.

Prin urmare, consideră că respingerea cererii de disjungere, astfel cum a fost motivată de reclamante, a fost de natură că conducă la o încălcare a prevederilor art. 138 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a invocat excepția nulității recursului și a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a reluat apărările formulate în cadrul întâmpinării depuse cu ocazia judecării în fond a acțiunii în anulare și a arătat, în esență, că în susținerea motivelor de anulare recurentele-reclamante au formulat critici ce vizează temeinicia sentinței arbitrale, iar nu nelegalitatea acesteia, solicitând efectuarea unei noi judecăți pe fondul cererii. În opinia intimatei-pârâte, temeinicia raționamentului în baza căruia tribunalul arbitral a ajuns la soluția pronunțată nu poate forma obiectul cererii în anulare, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă-reclamantă prin întâmpinare.

Analizând actele dosarului și sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reține Înalta Curte că, prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., D. S.A. și Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A. au solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 22 din 28 februarie 2023, pronunțată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, în dosarul nr. x/2019.

În raport de acest aspect, Înalta Curte reține că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială ce permite realizarea unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale din perspectiva motivelor prevăzute de art. 608 lit. a)-i) din C. proc. civ.. Întrucât motivele care pot întemeia o acțiune în anulare sunt expres și limitativ prevăzute și privesc legalitatea hotărârii arbitrale în raport cu convenția arbitrală și cu cadrul socio-juridic în care aceasta urmează să își producă efectele, prin acțiunea în anulare nu pot fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, la probele administrate și la modalitatea de valorificare a acestora.

Prin urmare, recursul formulat împotriva unei sentințe pronunțate în baza art. 613 din C. proc. civ. este supus unei duble limitări, recurentul fiind obligat să prezinte critici concrete subsumate cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. privind modalitatea în care instanța de fond a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare.

Prin acțiunea în anulare formulată, reclamantele au contestat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenței motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 608 lit. f), g) și h), iar prin cererea de recurs au invocat nelegalitatea hotărârii de fond din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. În concret, recurentele-reclamante critică nemotivarea hotărârii instanței de fond cu privire la o serie de motive a acțiunii în anulare, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) și (3) și art. 33 alin. C. proc. civ., aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) și h) și a) dispozițiilor art. 603, art. 593, raportat la art. 425 C. proc. civ. și la art. 46 și art. 27 din Regulile de procedură arbitrală privitor la greșita interpretare și aplicare de către judecătorul fondului a exigențelor în materia motivării hotărârilor arbitrale, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materia probatoriului, încălcarea dispozițiilor de drept procedural și material cu privire la Ecoductul suplimentar, a dispozițiilor legale în materia recepției lucrărilor, a dispozițiilor imperative privind litispendența.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, se constată că, în speță, au fost formulate critici care aduc în discuție chestiuni vizând probele administrate, maniera de apreciere a acestora precum și situația de fapt, aspecte ce nu pot fi analizate nici pe calea acțiunii în anulare, cum în mod corect a reținut instanța de fond, și cu atât mai puțin în etapa procesuală a recursului.

În concret, Înalta Curte nu va analiza criticile privind caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, privind argumentația reclamantelor că recepția la terminarea lucrărilor putea fi realizată, cele privind cauza reală a rezilierii contractului. În acest sens, reține Înalta Curte că prin criticile ce privesc interpretarea contractului și conduita părților sunt vizate motive de fapt și de drept ce susțin soluția tribunalului arbitral și nu pot fi reevaluate nici în acțiunea în anulare, nici în recurs, fiind critici de netemeinicie.

Consideră Înalta Curte că prin criticile referitoare la încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale în administrarea probatoriului, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 13, art. 10 și art. 20 din C. proc. civ., atât în ceea ce privește încheierile de ședință din data de 6.08.2020, 26.11.2020, 20.05.2021, 10.06.2021, cât și în ceea ce privește sentința arbitrală, recurentele-reclamante urmăresc în realitate ca instanța supremă să cenzureze aprecierea probatoriului și stabilirea de către tribunalul arbitral a situației de fapt, aspect care ține de temeinicia hotărârii și care nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Din interpretarea dispozițiilor art. 587 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că tribunalul arbitral este suveran în aprecierea utilității, pertinenței și concludenței probelor, inclusiv cu privire la administrarea unor probe din oficiu. Cu alte cuvinte, capacitatea unei probe de a contribui la soluționarea fondului cauzei intră în competența exclusivă de analiză a tribunalului arbitral.

Se apreciază că motivarea asupra probelor încuviințate de către tribunalul arbitral trebuie efectuată într-o manieră care să prevină antepronunțarea, sens în care se consideră că și o motivare lapidară este conformă dispozițiilor art. 255 din C. proc. civ.

Consecutiv, în acord cu instanța de fond, se reține că examinarea în concret a tuturor probelor are loc în momentul expunerii raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În mod corect a observat instanța de fond că tribunalul arbitral a analizat întreg ansamblul probator, argumentând soluția de însușire, respectiv de înlăturare a probelor și făcând trimitere la concluziile raportului de expertiză cu privire la chestiunile ce au o componentă tehnică pronunțată.

Reținând că recurentele-pârâte au circumscris motivelor de casare critici eterogene, Înalta Curte apreciază că, prioritar examinării, este necesară încadrarea lor în ipotezele de recurs pertinente.

Astfel, sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind nemotivarea sentinței recurate, prezentate disparat în tot cuprinsul cererii de recurs.

Sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vor fi analizate criticile privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) și (3) și art. 33 din C. proc. civ., cele privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1552 și art. 1553 din C. civ., cele privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1522 din C. civ., cele privind încălcarea mecanismului de soluționare a disputelor, disciplina în construcție, cele privind stabilirea caracterului supletiv al termenelor procedurale stabilite de dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. și criticile privind încălcarea dispozițiilor referitoare la litispendență.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat lipsa motivării referitoare la caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, lipsa motivării cu privire la efectele termenului de grație acordat prin înștiințările de remediere nr. 173/15.08.2019 și 177/26.08.2019, lipsa motivării în legătură cu argumentația reclamantelor că recepția lucrărilor putea fi realizată, lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanție pentru o perioadă de 10 ani și lipsa motivelor de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a regulamentului de recepție.

Critica este nefondată.

Cu acest prilej, Înalta Curte reamintește că, pentru a atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea hotărârii trebuie să lipsească, să fie contradictorie sau să fie în totalitate străină de natura cauzei.

Or, sentința recurată denotă respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținerile recurentei fiind examinate în mod real de către instanța sesizată, iar silogismul care reflectă motivarea hotărârii este unul transparent, valid și care răspunde criticilor fundamentale expuse de autoarea acțiunii în anulare.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța a dat un răspuns exhaustiv fiecărui motiv de anulare și argument invocat, explicitând detaliat motivele pentru care a considerat că tribunalul arbitral a pronunțat o soluție în acord cu dispozițiile legale incidente.

În concret, răspunzând motivelor de anulare expuse, curtea de apel, făcând trimitere la considerente reținute în sentința arbitrală, respectiv filele x, a concluzionat că sunt nefondate susținerile potrivit cărora tribunalul arbitral nu ar fi motivat îndeplinirea condiției caracterului însemnat al executării sau că lipsește raționamentul propriu al arbitrului.

Susținerile recurentei vizând aptitudinea înștiințărilor de remediere nr. 173/16.08.2019 și nr. 177/26.08.2019 de a acorda reclamantelor un nou termen de executare față de termenele stabilite prin înștiințările de remediere anterioare au fost calificate în mod corect de către instanța de fond ca fiind de temeinicie, motiv pentru care au fost înlăturate, fără a fi analizate.

Cu privire la critica privind lipsa motivării în legătură cu argumentația reclamantelor că recepția lucrărilor putea fi realizată, Înalta Curte observă că instanța de fond a reținut considerentele din hotărârea arbitrală prin care s-a răspuns acestei solicitări, respectiv cele de la filele x - 133, și a respins alegațiile reclamantelor în sensul că tribunalul arbitral trebuia să aibă în vedere cele patru înștiințări de remediere nerezolvate, dat fiind faptul că reprezintă chestiuni de temeinicie.

În ceea ce privește critica privind lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanție pentru o perioadă de 10 ani, Înalta Curte observă că instanța de fond a motivat soluția, reținând că din moment ce rezilierea declarată de pârâtă a fost considerată legală și temeinică, pentru motivele pe larg arătate de tribunalul arbitral, iar rezilierea declarată de reclamante nu, de asemenea pentru motive pe larg arătate, nu s-ar putea reține, din punct de vedere logic, în același timp și un abuz din partea pârâtei, iar faptul că reprezentanții acesteia ori ai statului român ar fi avut și alte idei devine irelevant, din moment ce s-a constatat că oricum existau temeiuri pentru reziliere.

Cu referire la critica privind lipsa motivelor de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a regulamentului de recepție, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, constatând că în cuprinsul sentinței recurate instanța de fond a motivat soluția de respingere a acestui motiv de anulare. În concret, instanța de fond a reținut considerentele hotărârii arbitrale de la filele x și a apreciat, prin raportare la dispozițiile art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. și art. 46 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, că afirmațiile referitoare la lipsa motivării tribunalului arbitral cu privire la această chestiune sunt nefondate.

Existența acestor considerente dovedește, în mod vădit, netemeinicia motivului de recurs invocat.

Pe de altă parte, reține Înalta Curte că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, întrucât tind la înlocuirea motivării.

În continuare, procedând la analiza criticii circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizând încălcarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) și (3) și art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte o găsește nefondată.

Analizând critica recurentelor-reclamante prin raportare la situația de fapt astfel cum a fost reținută prin sentința arbitrală, notează Înalta Curte că în cauză nu este vorba despre încălcarea unei pretinse autorități de lucru judecat, reglementată de dispozițiile art. 430 și art. 1002 din C. proc. civ., ci despre îndeplinirea condiției existenței interesului actual cu privire la solicitarea reclamantelor de a se constata inexistența dreptului intimatei de a executa garanțiile nr. x și nr. G073083/866171.

Cu privire la acest aspect, reține Înalta Curte că interesul părților de a promova o acțiune, respectiv folosul practic pe care părțile îl urmăresc prin punerea în mișcare a procedurii judiciare este o condiție de exercitare a acțiunii civile și trebuie să subziste pe tot parcursul procesului.

Din situația de fapt reținută de tribunalul arbitral și necontestată de părți rezultă că executarea garanțiilor nr. x și nr. G073083/866171 a fost suspendată până la soluționarea dosarului arbitral nr. x/2018.

În acest context, reține Înalta Curte, în acord cu prima instanță și contrar alegațiilor recurentelor-reclamante, că atât timp cât executarea garanțiilor a fost suspendată, recurentele-reclamante nu justifică un interes actual, astfel cum dispun dispozițiile art. 33 teza întâi din C. proc. civ.

Analizând critica privind incidența motivului de anulare prevăzută de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) raportat la sentința arbitrală și la încheierile de ședință din data de 10.06.2021, 18.08.2021 și din data de 01.07.2022, observă Înalta Curte că acest temei de drept permite anularea hotărârii arbitrale în lipsa motivelor.

Altfel spus, în ceea ce privește procedura arbitrală, reglementările C. proc. civ. vizează desființarea hotărârii arbitrale în situația în care lipsesc motivele.

Astfel, examinând sentința și încheierile de ședință din perspectiva normei legale invocate, în mod corect a reținut Curtea de apel că acestea sunt motivate, nemulțumirile recurentelor-reclamante privind, pe de o parte, calitatea motivării și, pe de altă parte, calificarea dată în concret susținerilor formulate cu privire la expertiza administrată în cauză. Înalta Curte nu poate reține argumentele recurentelor-reclamante privind modul de interpretare și de apreciere a concluziilor expertizei, astfel cum au fost evaluate de instanța arbitrală, întrucât privesc chestiuni de temeinicie.

Prin critica privind încălcarea dispozițiilor de drept procedural și material cu privire la Ecoductul suplimentar, recurentele-reclamante au susținut că sentința arbitrală cuprinde o analiză superficială în legătură cu inexistența unui act adițional și au reclamat refuzul tribunalului arbitral de a analiza actele premergătoare momentului la care trebuia să se încheie actul adițional, invocând încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., art. 1 (6) din Legea nr. 554/2006 și art. 58 și 72 din Directiva 2014/24.

Din verificarea sentinței recurate, se observă că instanța învestită cu acțiunea în anulare a luat în examinare argumentele invocate, dându-le efecte și răspunzând sintetic. Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, în mod judicios a stabilit Curtea de apel că nematerializarea unui pretins acord într-un act adițional nu poate crea drepturi și obligații în sarcina părților, cu atât mai mult cu cât obligativitatea încheierii actelor adiționale pentru lucrări suplimentare reieșea atât din cuprinsul contractului (clauza 13.3), cât și din dispozițiile legale în materia achizițiilor publice, iar, potrivit clauzei 14.6, inginerul nu putea, în lipsa documentelor justificative în formă finală, să certifice plata unei sume solicitate.

În acest context, apare irelevantă analizarea actelor premergătoare, respectiv a instrucțiunii inginerului cu privire la realizarea Ecoductului suplimentar de la km 57 + 70, ce nu era prevăzută în proiectul inițial.

Mai constată Înalta Curte că raționamentul expus de judecătorul fondului în analiza argumentelor formulate de recurentele-reclamante, prin care au susținut că modurile de soluționare ale inginerilor sunt acte administrative delegate ce nu mai pot fi revocate după ce au intrat în circuitul civil, este unul valid. Astfel, în cadrul acțiunii în anulare, cale extraordinară de atac, nu pot fi invocate argumente noi, Curtea de apel fiind obligată să se rezume la verificarea desfășurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 din C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2006, reținând, în acord cu prima instanță, că prezentul litigiu are la bază acte juridice cu un regim special, reglementate în conformitate cu Condițiile aprobate prin H.G. nr. 1405/2010 și care nu fac trimitere la dispozițiile Legii nr. 554/2006.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au criticat recurentele-reclamante și soluția pronunțată de prima instanța cu privire la faptul că sentința arbitrală nu cuprinde motivele de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a Regulamentul de recepție.

Această critică a fost subsumată motivului în anulare prevăzut de art. 608 lit. g) din C. proc. civ., potrivit căruia sentința arbitrală poate fi desființată dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri.

Din analiza sentinței recurate, observă Înalta Curte că prima instanță a răspuns criticii formulate prin raportare la norma de drept invocată și nu raportat la fondul litigiului, făcând o corectă aplicare a normei legale indicate.

Faptul că recurentele-reclamante nu sunt de acord cu considerentele primei instanțe nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1552 și a art. 1553 din C. civ., Înalta Curte găsește necesar a se reaminti că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Examinând din această perspectivă sentința recurată, Înalta Curte observă că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale indicate.

În acest sens, notează Înalta Curte că, în baza principiului libertății de voință, părțile, prin acordul lor de voință, pot insera în contract anumite clauze referitoare la desființarea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligației asumate de către oricare dintre ele, ce poartă denumirea de pacte comisorii. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1552 și art. 1553 din C. civ., rezultă că atât rezoluțiunea dispusă de instanță, cât și pactul comisoriu reprezintă moduri de operare a rezoluțiunii ce nu se exclud reciproc.

Prin urmare, în mod judicios a reținut prima instanța că observația tribunalului arbitral privind stabilirea prin contract a unui caz de reziliere unilaterală, dublată de un pact comisoriu, nu reprezintă motive străine de natura pricinii, iar calificarea concretă a prevederilor contractuale reprezintă o chestiune de temeinicie, asupra căreia instanța arbitrală are apreciere suverană.

Contrar alegațiilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reține că modul de operare în concret a rezoluțiunii contractului este un drept lăsat la dispoziția creditorului și implică o manifestare de voință din partea acestuia. Prin urmare, în mod judicios, prima instanță, analizând remediul indicat de către creditoare, a reținut că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală. Pe de altă parte, considerațiile de ordin teoretic prezentate nu semnifică o încălcare a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., ci vin să întărească soluția pronunțată.

Reamintește Înalta Curte că instanțele sesizate cu soluționarea unei acțiuni în anulare formulate împotriva unei sentințe arbitrale nu pot cerceta temeinicia soluției, nu pot analiza condiția însemnătății unei pretinsei încălcări contractuale și nici nu pot interpreta clauzele contractele, cum în mod judicios a reținut și instanța de fond.

Pentru aceleași considerente, se impune a fi înlăturate și alegațiile recurentelor-reclamante cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1872 din C. civ., normă care face trimitere la contract.

Examinând critica formulată de recurentele-reclamante cu privire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1522 alin. (4) din C. civ., Înalta Curte o găsește, de asemenea, neîntemeiată și o va respinge.

În acest sens, observă Înalta Curte că disputa nu a purtat asupra existenței regulii reglementate de dispozițiile art. 1522 alin. (4) din C. civ., ci asupra aptitudinii înștiințărilor de remediere nr. 173/16.08.2019 și 177/26.08.2019 de a acorda un nou termen de grație, iar criticile formulate prin acțiunea în anulare reprezintă, în realitate, un pretext pentru a repune în discuție judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Întrucât controlul efectuat de instanța sesizată cu acțiunea în anulare asupra hotărârii arbitrale este unul de legalitate, în mod judicios s-a apreciat că motivul invocat este de temeinicie, respectiv de determinare a efectelor unor manifestări de voință concrete.

Cu referire la critica privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 587 și art. 254 din C. proc. civ., respectiv stabilirea caracterului supletiv al reglementării termenelor procedurale aplicabile în materia probatoriului, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată și o va respinge.

Potrivit recurentelor-reclamante, Curtea de apel a stabilit caracterul supletiv al termenelor prin raportare la dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. ce permit încuviințarea unui probatoriu suplimentar peste termenele procedurale în măsura existenței acordului expres al ambelor părți, iar instituirea excepției de la pct. 5 nu transformă norma de drept dintr-o dispoziție imperativă într-o dispoziție supletivă.

Înalta Curte apreciază că textul de lege evocat nu are natura unei norme imperative din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., ci reglementează un principiu referitor la exigențele temporale privitoare la propunerea probelor. Pe de altă parte, în condițiile în care de la acest principiu există excepții, nu poate fi vorba despre încălcarea unei norme imperative, pentru că însăși noțiunea de excepție contrazice ideea de "imperativ".

În considerarea celor reținute, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate au fost analizate în mod riguros de către Curtea de apel, care a pronunțat o soluție legală.

Examinând critica recurentelor-reclamate privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ. în ceea ce privește dispozițiile imperative privind disciplina în construcție cuprinse în Regulamentul de Recepție, Înalta Curte o găsește neîntemeiată și, în consecință, o va respinge.

În esență, recurentele-reclamante susțin că în analiza motivului de anulare reglementat de art. 608 lit. h) era necesar a se stabili de către Curtea de Apel București dacă dispoziția pretins încălcată era sau nu imperativă, urmată de stabilirea conduitei pe care dispoziția respectivă o impunea, pentru ca, în final, să se analizeze dacă această conduită a fost încălcată prin soluția pronunțată, or, Curtea de Apel București nu a observat faptul că, prin motivul de anulare redat în Secțiunea 4 a acțiunii introductive, s-a urmărit o astfel de analiză.

Observă Înalta Curte, în acord cu prima instanță, că prin criticile invocate se pune în discuție, sub o pretinsă încălcare a dispozițiilor imperative privind disciplina în construcție aprobat prin H.G. nr. 845/2018, necesitatea reaprecierii circumstanțelor factuale și a probatoriului, împrejurare de natură să vizeze temeinicia sentinței atacate.

Analizând din această perspectivă sentința recurată, se constată că prima instanță a realizat o verificare atentă a argumentelor invocate din prisma dispozițiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ., înlăturându-le ca excedând sferei acțiunii în anulare, procedură specială de desființare a hotărârii arbitrale.

Înalta Curte nu poate reține argumentele recurentelor-reclamante privind greșita calificare a unor circumstanțe factuale de către Tribunalul arbitral, întrucât privesc chestiuni de temeinicie.

În acest context, reiterează Înalta Curte că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, iar acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul strict, limitat, de legalitate pentru ipotezele anume stabilite.

În ceea ce privește critica recu