ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2459/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: - obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii prevăzute de articolul 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, în cuantum de 155.775 Euro, pentru decesulu fiului acestora, C., în urma atacului unui urs; - în subsidiar, în cazul în care instanța va considera că art. 57 din Legea nr. 407/2006 nu este aplicabil, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 770.229 RON; - cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința civilă nr. 1687 din 23 iunie 2022, Tribunalul Prahova, secția I Civilă a respins cererea, având ca obiect "obligație de a face", formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 3386 din data de 19 decembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B., continuat de moștenitorii A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1687 din 23 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. A schimbat în tot sentința apelată și, rejudecând: A admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanții A. și B. (decedat) - prin moștenitorii A. și B., a sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plății, precum și a sumei de 2.500 RON, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat la instanța de fond. A obligat intimatul - pârât la plata către apelanții - reclamanți a sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariul de avocat achitat în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 3386 din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recursuri reclamanții B. și A., precum și pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. 4.1. Recursul declarat de reclamanții B. și A. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au arătat că, în mod nelegal, instanța a constat înaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecției fondului cinegetic, potrivit cărora, în cazul decesului provocat de una din speciile prevăzute în anexele 1 si 2, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie, pana la vârsta pensionarii. Arată recurenții că, deși textul de lege nu arată în mod expres, din cuprinsul intregului articol rezultă ca aceste sume compensatorii reprezintă daune morale. Or, instanța de apel nu a făcut calificarea respectivelor sume compensatorii, aceasta fiind relevantă întrucât stabilirea că acestea reprezintă daune morale conduce la aplicarea cu prioritate a legii speciale, derogatorie de la dreptul comun, în timp ce calificarea acestora ca fiind daune materiale ar conduce la acordarea acestora doar familiei restrânse, respectiv descendenții si soția supraviețuitoare. O justă soluționare a acestei probleme impune urmărirea conținutului integral al art. 13 1 din Legea nr. 407/2006. Astfel, se poate constata că în alin. (1) legiuitorul face vorbire atât despre daunele materiale, pe care le indică în mod expres, dar și de daunele morale, despre care nu spune nimic, datorate atât în cazul rănirii cât și în cazul decesului victimei. În alin. (2) se face referire în mod expres la daunele morale, acestea urmând a fi acordate celui rănit în urma atacului animalului sălbatic, întrucât în alin. (3) se vorbește de persoana decedată. Astfel, în alin. (2), prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul nu face altceva decât să indice criteriul de calcul al daunelor morale, în vederea cuantificării acestora. Mergând mai departe, la alin. (3) legiuitorul vorbește despre sume compensatorii care se acordă în caz de deces al victimei, în opinia recurenților acestea reprezentând tot daune morale, însă acordate victimei celui decedat. Afirmă recurenții că despre daunele materiale constând în cheltuielile de înmormantare se vorbește în alin. (1), fiind lipsit de logică sa se vorbească despre daune materiale și în alin. (1) și în alin. (3). Totodată, recurenții critică faptul că instanța de apel a aplicat doar parțial dispozițiile art. 13 1 din legea specială, stabilind în baza acestei legi doar persoana răspunzătoare și răspunderea obiectivă, însă cuantumul daunelor morale acordate a fost realizat prin aplicarea dreptului comun. Sub un al doilea aspect, se susține și interpretarea greșită de către instanța de apel a noțiunii de familie a victimei. În accepțiunea acestora, daca legiuitorul ar fi avut în vedere numai soția și copiii, acest lucru ar fi fost stipulat în mod expres. Însa, legiuitorul nu a procedat în acest mod, astfel că, în mod nelegal, s-a apreciat că o parte din familie poate fi despăgubită în baza art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, iar altă parte în baza art. 1391 C. civ. În opinia acestora, familia, din punct de vedere juridic, este alcătuită din membri care au drepturi și obligații reciproce. Astflel, art. 516 C. civ. determină sfera persoanelor între care există drepturi și obligații, identificând soțul, soția, rudele în linie dreaptă, frații și surorile și celelalte persoane anume prevăzute de lege. Mai mult decât atât, din toate înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că defunctul locuia și gospodărea cu părinții, ceea ce înseamna că și din punct de vedere al situariei de fapt, aceștia se încadrau în noțiunea de familie. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. 4.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, fără a ține cont de cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România. Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, a solicitat să se constate că acesta deține doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar în baza acestor atribuții poate doar să verifice/să supervizeze activitatea desfășurată de gestionar și să emită derogări pentru speciile protejate. În cazul exemplarelor din speciile de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 și nr. 2 din Legea nr. 407/2006, recurentul a afirmat că nu poate realiza paza fiecărui exemplar și nici nu poate să se servească de acesta în interes propriu. Însă, gestionarul faunei cinegetice, prin încheierea contractului de gestionare, are obligația de a asigura paza întregii faune cinegetice din fondul pe care îl gestionează și de a preveni pagubele cauzate. În sprijinul acestor susțineri, recurentul a solicitat să se rețină și aspectele statuate în cauze similare, respectiv în cele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 129 din 26 octombrie 2021 de către Curtea de Apel Târgu Mureș, respectiv a dosarului nr. x/2014, în care a fost pronunțată decizia nr. 258/R din 16 octombrie 2019. Referitor la daunele morale, recurentul a arătat că acestea sunt definite în doctrina de specialitate ca reprezentând "consecințe de natură nepatrimonială cauzate reclamantului prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual." Despăgubirea, pentru a reprezenta o reparație trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitatea, importanța și consecințele acestuia. Astfel, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor intimaților-reclamanți. Apreciază că suma acordată reclamanților, cu titlu de daune morale, este una excesivă în raport cu practica instanțelor de judecată, care în cauze similare au acordat sume mult mai mici pentru același tip de prejudiciu, în acest sens fiind indicată cu titlu de jurisprudență decizia nr. 571 din 01 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Apărările formulate în cauză În data de 13 aprilie 2023, cu respectarea termenului legal, reclamanții B. și A. au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care invocă excepția nulității recursului, arătând că prima critică, cea vizând atragerea răspunderii solidare a gestionarului faunei cinegetice ar fi fost formulată omisso medio iar, a doua critică, vizând cuantumul daunelor acordate, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Totodată, în data de 09 mai 2023, cu respectarea termenului legal, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus întâmpinare la recursul reclamanților, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor Criticile recurentului, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită a dispozițiilor Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006. Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, pârâtul a solicitat să se constate că acesta deține calitatea de administrator al faunei cinegetice, atribuțiile sale fiind limitate doar la verificarea/supervizarea activității desfășurate de gestionar și la emiterea unor derogări pentru speciile protejate, neavând prerogative în ceea ce privește asigurarea pazei fiecărui exemplar al fondului cinegetic. Criticile astfel formulate nu pot fi însă primite. Cauza juridică în speța de față, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condițiile art. 13 1 din legea specială nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic iar, în subsidiar în temeiul dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și alea art. 1377 C. civ. Astfel, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundametată pe obligația de garanție a așa-zisului comportament al animalului din specia urs, secie ce se încadrează în anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită îndeplinirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul animalului" și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Cât privește noțiunea de pază juridică, aceasta poate fi reprezentată ca fiind puterea de direcție, supraveghere și control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra unui lucru de care se servește în mod direct sau indirect, în interesul său propriu. Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăți, fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice, neprezentând relevanță faptul că s-a procedat la încheierea contractului nr. x/22.08.2021, prin care pârâtul a predat întreaga faună cinegetică de pe fondul cinegetic nr. 26 Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Prahova, în condițiile în care legea stabilește expres cine este titularul obligației de despăgubire. Astfel, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, întrucât vânatul care se află în proprietatea statului se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau a limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui. Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Art. 1377 din același act normativ stipulează că, "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". În cauză, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în conformitate cu art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs. În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și de supraveghere a animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor prin actul normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât acestuia îi este atribuită calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs. Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 11 aprilie 2021, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (care definește noțiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice), atribuțiile sale, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea sa, nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului. Pe de altă parte, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Prahova, cu privire la care recurentul susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urșilor sălbatici. În calitate de gestionar al fondului cinegetic nr. 26, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 este persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării. Or, ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea exemplarelor din această specie se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat. Astfel spus, calitatea Romsilva de gestionar al fondului cinegetic care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a limita reclamanților - victime dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului. De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13 1 , care a statuat, inclusiv, asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea sau decesul unei persoane fizice (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale. Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019, "(1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor". Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent. În consecință, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea atât a calității de autoritate centrală, obligată la plata de despăgubiri în temeiul art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, cât și a calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. Aceasta întrucât fundamentul răspunderii civile delictuale obiective presupune tocmai obligația de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza juridică a animalului sălbatic, independent de orice culpă, dată fiind obligația păzitorului juridic de garanție cu privire la "comportamentul" animalului, așa cum s-a arătat anterior. Drept urmare, răspunderea recurentului-pârât Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor putea fi exclusă numai în situația în care se făcea dovada inexistenței raportului de cauzalitate dintre fapta animalului și prejudicul suferit de reclamanți, probând, deci, că prejudiciul ar fi fost cauzat în exclusivitate de un caz de forță majoră, de fapta victimei sau de fapta unui terț, ceea ce în cauză nu s-a invocat și nici dovedit. Recurentul a mai criticat decizia instanței de apel și din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate intimaților-reclamanți, susținând că acestea sunt excesive în raport cu sumele acordate de instanțe în cauze similare. Or, distinct de faptul că jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., Înalta Curte reține că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, în recurs se poate verifica doar dacă curtea de apel a aplicat corect criteriile jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, și care se referă, în esență, la consecințele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor morale și la măsura în care acesta este proporțional cu suferințele resimțite de reclamanți nu relevă aspecte de nelegalitate, astfel că nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reținute de instanțele fondului. Apreciind asupra temeiniciei pretențiilor reclamanților referitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de apel, în decizia recurată, a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă aceasta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferințele morale, dar fără a se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei, în raport cu circumstanțele particulare ale cazului. Având în vedere aceste circumstanțe, raportându-se la tulburarea sufletească generată de decesul fiului acestora, corelat cu gradul de previzibilitate al decesului și cu dependența materială și emoțională cu victima, legătura afectivă profundă dintre victimele mediate și victima imediată, instanța de apel a evaluat acest prejudiciu la suma de 60.000 euro. Astfel, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamanților și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții B. și A. În cuprinsul motivelor de recurs, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor dreptului comun, în detrimentul legii speciale, Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecției fondului cinegetic, care prevedea posibilitatea acordării de sume compensatorii familiei victimei decedate, constând în echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării. Au arătat recurenții că instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 și să stabilească natura juridică a sumelor compensatorii prevăzute de acest text de lege, în sensul de a statua dacă acestea sunt reprezentate de daune morale sau materiale. Totodată, solicită a se avea în vedere că noțiunea de "familia victimei" se interpretează în sens extensiv, în sensul că din aceasta nu fac parte doar descendenții, ci și soțul/soția, ascendenții și colateralii privilegiați. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că poate fi atrasă răspunderea obiectivă a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în baza dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în calitate de autoritate publică centrală responsabilă cu paza animalelor sălbatice. Drept consecință, curtea de apel a admis în parte solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la plata prejudicului produs prin fapta omisivă a acestuia, în sensul că a acordat reclamanților daune morale în cuantum de 30.000 euro pentru fiecare dintre aceștia, pentru suferința psihică la care au fost supuși ca urmare a decesului fiului lor, C., în temeiul dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. Așadar, instanța de apel a acordat reclamanților daune morale, însă nu în temeiul legii speciale, ci în temeiul dreptului comun, judecând în echitate și apreciind că dispozițiile din C. civ. le sunt aplicabile și favorabile, în circumstanțele în care reclamanții nu îndeplineau cerința prevăzută în norma specială, aceea de a face parte din familia restrânsă a victimei și nici nu au făcut dovada că se aflau în întreținerea fiului acestora. Altfel spus, constatând că reclamanții nu îndeplinesc condițiile pentru aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, curtea de apel a acordat acestora daune morale în temeiul normelor subsidiare, și a stabilit cuantumul acestora potrivit dreptului comun, reprezentat de art. 1391 alin. (2) C. civ. În analiza motivului de recurs referitor la natura juridică a sumelor compensatorii prevăzute de alin. (3) al art. 13 1 din Legea nr. 407/2006 se constată că susținerea recurenților în sensul că acestea reprezintă daune morale nu este întemeiată. Astfel, potrivit alin. (13) 1 din Legea nr. 407/2006, "(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale. (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate. (3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării". Astfel, art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 stabilește dreptul victimei atacului exemplarelor din speciile de faună sălbatică enumerate în anexele 1 și 2 (în cauză fiind vorba despre urs - prevăzut în anexa 2 pct. 8), sau a moștenitorilor acestora de a beneficia de repararea daunelor materiale și morale încercate. În alin. (2) al normei citate legiuitorul reglementează modul de calcul al daunelor morale, în timp ce în alin. (3) este prevăzut modul de calcul al daunelor materiale. Astfel, atât timp cât la alin. (2) legiuitorul a menționat în mod expres modul de calcul a daunelor morale, care urmează a fi stabilit în raport cu salariul aflat în plată (pentru victimele aflate în activitate) sau cu salariul minim pe economie (pentru victimele care nu erau angajate) nu se poate susține în mod valabil că sumele compensatorii prevăzute la alin. (3) se referă tot la daune morale, neputând fi justificată în vreun fel reglementarea distinctă a unui alt mod de calcul a acelorași daune morale menționate la alin. (2). Mai mult, în art. 10 din Hotărârea nr. 3/2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia se face distincția între stabilirea despăgubirilor pentru cazurile de vătămare corporală și cele de deces, în prima ipoteză fiind prevăzut în mod expres de legiuitor faptul că, distinct de daunele morale, se acordă celui vătămat și venitul net nerealizat de victimă pe perioada incapacității temporare de muncă sau salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată (în cazul în care persoana vătămată nu are calitatea de salariat la data producerii accidentului). Or, în caz de deces, la alin. (2) pct. 2 al art. 10 din Hotărâre, daunele morale lipsesc, iar daunele compensatorii sunt reprezentate chiar de contravaloarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată menționat și la alin. (2) pct. 1. Or, acest salariu minim brut pe țară nu poate avea dublă natură juridică, în caz de vătămare corporală să reprezinte daună materială, iar în caz de deces să fie considerat daună morală. Așadar, observând menționarea distinctă a celor două tipuri de daune, în alin. (2) și (3) ale art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, precum și faptul că sumele de bani prevăzute la alin. (3) urmează să facă obiectul unor prestații fixe și periodice - ceea ce este specific daunelor materiale, Înalta Curte constată că sumele compensatorii vin să compenseze prejudiciile materiale generate de dispariția prematură și intempestivă a victimei, traduse prin scăderea nivelului de trai și a condițiilor de viață ale membrilor de familie aflați în întreținerea acestuia. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sumele compensatorii prevăzute de art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 reprezintă daune materiale, acest tip de despăgubiri nefiind solicitat de către recurenții-reclamanți, care au pretins, prin acțiunea introductivă de instanță, doar acordarea de daune morale. Oricum, obligarea pârâtului la plata daunelor materiale se putea face, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, doar în situația întrunirii și a celelorlalte condiții prevăzute de lege pentru acordarea unor asemenea despăgubiri, și anume ca persoanele care le pretind să facă parte din familia victimei, astfel cum se prevede în mod expres prin dispozițiile art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 sau să facă dovada fie a faptului că victima decedată le presta întreținere (nefiind suficient să locuiască împreuna în același imobil), fie că legea le recunoștea dreptul la întreținere din partea celui decedat, ipoteză care impunea probarea, în conformitate cu art. 524 C. civ., că aceștia se aflau în nevoie, neputându-se întreține din munca sau bunurile deținute. În ceea ce privește noțiunea de familie, art. 258 C. civ. prevede că "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiiilor lor". Reiese, astfel, că titularii dreptului de acordare a daunelor materiale sunt membrii familiei defunctului în sens restrâns, respectiv soțul supraviețuitor și descendenții acestuia. Totodată, în ceea ce privește a condiția alternativ prevăzută 1390 C. civ., curtea de apel a constatat, în baza probatoriului analizat, care nu mai poate fi reinterpretat în calea extraordinară de atac a recursului, că reclamanții nu au făcut dovada faptului că fiul acestora le presta întreținere, nepretinzând prin acțiune nici constatarea în privința acestora a stării de nevoie care impunea aplicarea art. 524 C. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă criticile recurenților-reclamanți în sensul că aceștia ar fi îndreptățiți la acordarea sumelor compensatorii prevăzute de art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, pe de-o parte întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sumele compensatorii au natura juridică a unor daune materiale, iar reclamanții au pretins acordarea de daune morale iar, pe de altă parte, întrucât aceștia nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor în vederea acordării acestui tip de daune. În raport cu cele statuate anterior, rămâne ca, pentru ipoteza decesului, ipoteză care se verifică în prezenta cauză, familia victimei în sens extins să își poată valorifica dreptul la acordarea daunelor morale numai în condițiile art. 1391 alin. (2) C. civ., drept care a și fost, de altfel, recunoscut prin decizia atacată, instanța de apel dispunând obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți din prezenta cauză. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul recurenților-reclamanți ca nefondat, constatând că instanța de apel a dispus, în mod corect, obligarea pârâtului la plata către reclamanți a daunelor morale în temeiul dreptului comun. În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.