MACRI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MACRI c. ITALIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38897/04 prezentate de Edoardo MACRI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, mele A. Mularoni, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 14 octombrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Edoardo Macri, este un cetățean italian, născut în 1934 și rezident în Milazzo. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl I. M. Braguglia, și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 30 noiembrie 1999, reclamantul a înaintat în fața Tribunalului din Barcellona Pozzo di Goto o cerere de numire judiciară a unui sindicat pentru gestionarea imobilului în care locuia. La 17 decembrie 1999, președintele Tribunalului, hotărând în camera Consiliului prin intermediul unei instanțe grațioase (voluntaria giurisdizione) ), a respins cererea pe motiv că mandatul lichidatorului numit anterior, X, nu expirase încă. La 10 ianuarie 2000, reclamantul depunea o reclamație în fața instanței de apel împotriva deciziei președintelui Tribunalului. În plus, la 7 februarie 2000, acesta a prezentat instanței din Barcellona Pozzo di Goto o a doua cerere de numire a unui reprezentant. Prin hotărârea camerei de consiliere din 17 iunie 2000, Tribunalul, întrucât cererea constituia în principal o plângere împotriva deciziei din 17 decembrie 1999, a respins recursul reclamantului și l-a condamnat pe reclamant să ramburseze societății X, în calitate de titular al unui interes personal, cheltuielile de procedură stabilite la aproximativ 400 EUR (EUR). La 13 iulie 2000, reclamantul a atacat hotărârea din 17 iunie 2000 în fața Tribunalului din Messina privind condamnarea la plata cheltuielilor de procedură. El a susținut că hotărârea Tribunalului, care se încadrează în domeniul instanței grațioase, nu a pronunțat între două cereri opuse și nu a putut fi însoțită de o condamnare la plata cheltuielilor de procedură. La 14 iulie 2000, X a însemnat reclamantului o poruncă de plată. La 17 iulie 2000, reclamantul a solicitat instanței judecătorești o suspendare a executării hotărârii din 17 iunie 2000. La 2 octombrie 2000, instanța din Messina a declarat inadmisibilă reclamația reclamantului și a afirmat că procedura inițiată de reclamant în materie de coproprietate se încadrează, fără îndoială, în domeniul jurisdicției grațioase; prin urmare, în principiu, deciziile luate în cadrul acestui tip de procedură, în cazul în care nu există o parte care cade într-un litigiu, nu ar putea include o condamnare la plata cheltuielilor de procedură. Cu toate acestea, atunci când o decizie privind cheltuielile este luată din greșeală, aceasta trebuie considerată o hotărâre definitivă și executorie, care poate fi atacată exclusiv printr-o acțiune extraordinară în fața Curții de Casație. La 21 martie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. În recursul său, reclamantul, referindu-se la afirmațiile instanței de apel din Messina, a solicitat Curții de Casație să anuleze decizia din 17 iunie 2000 cu privire la partea privind cheltuielile de justiție. Prin hotărârea din 20 februarie 2004, depusă la grefa din 25 iunie 2004, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil pe motiv că decizia camerei Consiliului Tribunalului trebuia atacată printr-o plângere în fața instanței judecătorești în sensul articolului 739 din Codul de procedură civilă. Comisia a susținut că acțiunea extraordinară prevăzută la art. 111 din Constituție era opțională numai împotriva hotărârilor definitive și executorii, împotriva cărora nu este posibilă nicio acțiune obișnuită. Hotărârea Curții de Casație nu făcea nicio referire la plângerea formulată de reclamant în fața instanței judecătorești din Messina și nu ținea seama de afirmațiile acesteia din decizia din 2 octombrie 2000. La 8 octombrie 2004, X a solicitat reclamantului să plătească suma de 1 769 EUR. La încheierea procedurii de executare nu este cunoscută. În conformitate cu art. 91 din Codul de procedură civilă, judecătorul, în decizia de încheiere a procedurii în fața sa, condamnă partea care cade în instanță să ramburseze cheltuielile părții pârâte. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de la ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul recunoaște că procedura principală pe care a inițiat-o în fața instanțelor naționale nu intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. Cu toate acestea, acesta susține că procedura privind cheltuielile intră în sfera de aplicare a acestei dispoziții, în special din cauza mizei sale patrimoniale. El susține că condamnarea sa la plata acesteia a fost rezultatul unei erori a Tribunalului din Pozzo di Goto, care a decis pe cheltuieli ca sigiliul în sine al unui litigiu civil între două părți. Cu toate acestea, în ciuda recunoașterii acestei erori din partea instanței de apel a Messinei, autoritățile judiciare nu au clarificat în esență problema, ci au dat doar interpretări contradictorii ale legislației naționale. Guvernul susține că procedura în litigiu nu se referea la o contestare privind un drept cu caracter civil. Prin urmare, procedura privind cheltuielile, având caracter incidentar, nu intră, de asemenea, în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. Cu titlu subsidiar, guvernul afirmă că, în primul rând, autorităților naționale îi revine competența de a interpreta legislația națională. În opinia sa, decizia Tribunalului din Pozzo di Grotto de a-l condamna pe reclamant să suporte cheltuielile, departe de a fi arbitrar, era rezonabilă și răspundea cerinței de a le imputa reclamanților cheltuielile suportate în cadrul unor cereri lipsite de temei. În cele din urmă, faptul că instanța de apel și Curtea de Casație au interpretat într-un mod diferit o chestiune de drept controversată nu ar fi putut determina o decădere a accesului la justiție. Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită, potrivit căreia art. 1 se aplică în cazul în care există o (a se vedea, printre multe altele, Fayed Regatul Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, p. 45-46, § Masson și Van Zon c. Țările de Jos , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria 327-A, p. 17, § 44 ; Balmer-Schafroth și alții c. Elveția , Hotărârea din 26 august 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1357, § 32). Pe de altă parte, procedurile privind cheltuielile de judecată, deși efectuate separat, trebuie considerate o continuare a celei urmate în acțiunea principală. Prin urmare, procedurile privind cheltuielile intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) atunci când procesul principal tinde să decidă cu privire la drepturile și obligațiile civile (a se vedea, Robins c. Regatul Unit , Hotărârea din 23 septembrie 1997, Rec., 1997-V, p. 1809, § Beer c. Austria , nr. 30428/96, §§ 12-13, Hotărârea din 6 februarie 2001. În speță, condamnarea la plata cheltuielilor de judecată a fost pronunțată la termen de o procedură referitoare la numirea judiciară a unui reprezentant pentru gestionarea imobilului în care reclamantul locuia în coproprietate. Curtea observă că inaplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) la procedura menționată nu este contestată de către părți. Dimpotrivă, inexistența unei prezențe între particulari pe un drept civil a fost fundamentul plângerii reclamantului care intenționa să obțină anularea condamnării sale la plata cheltuielilor. Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea este de părere că art. 6 alineatul (1) nu se aplică procedurii privind cheltuielile (a se vedea mutatis mutandis Lamprecht c. Austria, nr. 71888/01, Decizia din 25 martie 2004). 3 și trebuie să fie respins în temeiul articolului . Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulul Președinte