SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38897/04 prezentate de Edoardo MACRI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, mele A. Mularoni, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 14 octombrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Edoardo Macri, este un cetățean italian, născut în 1934 și rezident în Milazzo.
Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl I. M. Braguglia, și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 30 noiembrie 1999, reclamantul a înaintat în fața Tribunalului din Barcellona Pozzo di Goto o cerere de numire judiciară a unui sindicat pentru gestionarea imobilului în care locuia. La 17 decembrie 1999, președintele Tribunalului, hotărând în camera Consiliului prin intermediul unei instanțe grațioase (voluntaria giurisdizione) ), a respins cererea pe motiv că mandatul lichidatorului numit anterior, X, nu expirase încă. La 10 ianuarie 2000, reclamantul depunea o reclamație în fața instanței de apel împotriva deciziei președintelui Tribunalului.
În plus, la 7 februarie 2000, acesta a prezentat instanței din Barcellona Pozzo di Goto o a doua cerere de numire a unui reprezentant. Prin hotărârea camerei de consiliere din 17 iunie 2000, Tribunalul, întrucât cererea constituia în principal o plângere împotriva deciziei din 17 decembrie 1999, a respins recursul reclamantului și l-a condamnat pe reclamant să ramburseze societății X, în calitate de titular al unui interes personal, cheltuielile de procedură stabilite la aproximativ 400 EUR (EUR). La 13 iulie 2000, reclamantul a atacat hotărârea din 17 iunie 2000 în fața Tribunalului din Messina privind condamnarea la plata cheltuielilor de procedură. El a susținut că hotărârea Tribunalului, care se încadrează în domeniul instanței grațioase, nu a pronunțat între două cereri opuse și nu a putut fi însoțită de o condamnare la plata cheltuielilor de procedură.
La 14 iulie 2000, X a însemnat reclamantului o poruncă de plată. La 17 iulie 2000, reclamantul a solicitat instanței judecătorești o suspendare a executării hotărârii din 17 iunie 2000. La 2 octombrie 2000, instanța din Messina a declarat inadmisibilă reclamația reclamantului și a afirmat că procedura inițiată de reclamant în materie de coproprietate se încadrează, fără îndoială, în domeniul jurisdicției grațioase; prin urmare, în principiu, deciziile luate în cadrul acestui tip de procedură, în cazul în care nu există o parte care cade într-un litigiu, nu ar putea include o condamnare la plata cheltuielilor de procedură. Cu toate acestea, atunci când o decizie privind cheltuielile este luată din greșeală, aceasta trebuie considerată o hotărâre definitivă și executorie, care poate fi atacată exclusiv printr-o acțiune extraordinară în fața Curții de Casație.
La 21 martie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. În recursul său, reclamantul, referindu-se la afirmațiile instanței de apel din Messina, a solicitat Curții de Casație să anuleze decizia din 17 iunie 2000 cu privire la partea privind cheltuielile de justiție. Prin hotărârea din 20 februarie 2004, depusă la grefa din 25 iunie 2004, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil pe motiv că decizia camerei Consiliului Tribunalului trebuia atacată printr-o plângere în fața instanței judecătorești în sensul articolului 739 din Codul de procedură civilă. Comisia a susținut că acțiunea extraordinară prevăzută la art. 111 din Constituție era opțională numai împotriva hotărârilor definitive și executorii, împotriva cărora nu este posibilă nicio acțiune obișnuită.
Hotărârea Curții de Casație nu făcea nicio referire la plângerea formulată de reclamant în fața instanței judecătorești din Messina și nu ținea seama de afirmațiile acesteia din decizia din 2 octombrie 2000. La 8 octombrie 2004, X a solicitat reclamantului să plătească suma de 1 769 EUR. La încheierea procedurii de executare nu este cunoscută. În conformitate cu art. 91 din Codul de procedură civilă, judecătorul, în decizia de încheiere a procedurii în fața sa, condamnă partea care cade în instanță să ramburseze cheltuielile părții pârâte.
GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de la … 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul recunoaște că procedura principală pe care a inițiat-o în fața instanțelor naționale nu intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. Cu toate acestea, acesta susține că procedura privind cheltuielile intră în sfera de aplicare a acestei dispoziții, în special din cauza mizei sale patrimoniale. El susține că condamnarea sa la plata acesteia a fost rezultatul unei erori a Tribunalului din Pozzo di Goto, care a decis pe cheltuieli ca sigiliul în sine al unui litigiu civil între două părți.
Cu toate acestea, în ciuda recunoașterii acestei erori din partea instanței de apel a Messinei, autoritățile judiciare nu au clarificat în esență problema, ci au dat doar interpretări contradictorii ale legislației naționale. Guvernul susține că procedura în litigiu nu se referea la o contestare privind un drept cu caracter civil. Prin urmare, procedura privind cheltuielile, având caracter incidentar, nu intră, de asemenea, în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. Cu titlu subsidiar, guvernul afirmă că, în primul rând, autorităților naționale îi revine competența de a interpreta legislația națională. În opinia sa, decizia Tribunalului din Pozzo di Grotto de a-l condamna pe reclamant să suporte cheltuielile, departe de a fi arbitrar, era rezonabilă și răspundea cerinței de a le imputa reclamanților cheltuielile suportate în cadrul unor cereri lipsite de temei.
În cele din urmă, faptul că instanța de apel și Curtea de Casație au interpretat într-un mod diferit o chestiune de drept controversată nu ar fi putut determina o decădere a accesului la justiție. Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită, potrivit căreia art. 1 se aplică în cazul în care există o (a se vedea, printre multe altele, Fayed Regatul Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, p. 45-46, § Masson și Van Zon c. Țările de Jos , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria 327-A, p. 17, § 44 ; Balmer-Schafroth și alții c. Elveția , Hotărârea din 26 august 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1357, § 32). Pe de altă parte, procedurile privind cheltuielile de judecată, deși efectuate separat, trebuie considerate o continuare a celei urmate în acțiunea principală.
Prin urmare, procedurile privind cheltuielile intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) atunci când procesul principal tinde să decidă cu privire la drepturile și obligațiile civile (a se vedea, Robins c. Regatul Unit , Hotărârea din 23 septembrie 1997, Rec., 1997-V, p. 1809, § Beer c. Austria , nr. 30428/96, §§ 12-13, Hotărârea din 6 februarie 2001. În speță, condamnarea la plata cheltuielilor de judecată a fost pronunțată la termen de o procedură referitoare la numirea judiciară a unui reprezentant pentru gestionarea imobilului în care reclamantul locuia în coproprietate. Curtea observă că inaplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) la procedura menționată nu este contestată de către părți.
Dimpotrivă, inexistența unei prezențe între particulari pe un drept civil a fost fundamentul plângerii reclamantului care intenționa să obțină anularea condamnării sale la plata cheltuielilor. Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea este de părere că art. 6 alineatul (1) nu se aplică procedurii privind cheltuielile (a se vedea mutatis mutandis Lamprecht c. Austria, nr. 71888/01, Decizia din 25 martie 2004). 3 și trebuie să fie respins în temeiul articolului . Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 38897/04 présentée par Edoardo MACRI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 juin 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, M mes A. Mularoni, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Edoardo Macri, est un ressortissant italien, né en 1934 et résidant à Milazzo.
Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 30 novembre 1999, le requérant introduisit devant le tribunal de Barcellona Pozzo di Gotto une demande visant à obtenir la nomination judiciaire d’un syndic pour la gestion de l’immeuble où il habitait. Le 17 décembre 1999, le président du tribunal, décidant en chambre du conseil par voie de juridiction gracieuse ( volontaria giurisdizione ), rejeta la demande au motif que le mandat du syndic précédemment nommé, X, n’était pas encore expiré.
Le 10 janvier 2000, le requérant introduisit une réclamation devant la cour d’appel de Messine contre la décision du président du tribunal. En outre, le 7 février 2000, il présenta devant le tribunal de Barcellona Pozzo di Gotto une deuxième demande tendant à obtenir la nomination d’un syndic. Par un jugement de la chambre de conseil du 17 juin 2000, le tribunal, considérant que la demande constituait essentiellement une réclamation contre la décision du 17 décembre 1999, rejeta le recours du requérant. Il condamna également le requérant à rembourser à X, en tant que titulaire d’un intérêt opposé, les frais de procédure fixés à 400 euros (EUR) environ. Le 13 juillet 2000, le requérant attaqua devant la cour d’appel de Messine le jugement du 17 juin 2000 dans la partie relative à la condamnation au paiement des frais de procédure.
Il faisait valoir que la décision du tribunal, relevant du domaine de la juridiction gracieuse, ne tranchait pas entre deux demandes opposées et ne pouvait pas être assortie d’une condamnation au paiement de frais de procédure. Le 14 juillet 2000, X signifia au requérant un commandement de payer. Le 17 juillet 2000, le requérant demanda à la cour d’appel un sursis à l’exécution du jugement du 17 juin 2000. La cour d’appel fit droit à la demande du requérant et suspendit provisoirement la procédure d’exécution entamée par X. Le 2 octobre 2000, la cour d’appel de Messine déclara irrecevable la réclamation du requérant. Elle affirma que la procédure engagée par le requérant en matière de copropriété relevait sans aucun doute du domaine de la juridiction gracieuse.
Dès lors, en principe, les décisions prises dans le cadre de ce type de procédure, où il n’y a pas une partie qui succombe dans un litige, ne pouvaient comporter une condamnation au paiement des frais de procédure. Cependant, lorsqu’une décision sur les frais est prise par erreur, celle-ci doit être considérée comme une décision définitive et exécutoire, pouvant être attaquée exclusivement par un recours extraordinaire devant la Cour de cassation. Le 21 mars 2001, le requérant se pourvut en cassation. Dans son recours, le requérant, se référant aux affirmations de la cour d’appel de Messine, demanda à la Cour de cassation d’annuler la décision du 17 juin 2000 quant à la partie concernant les frais de justice.
Par un arrêt du 20 février 2004, déposé au greffe le 25 juin 2004, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable au motif que la décision de la chambre du conseil du tribunal devait être attaquée par une réclamation devant la cour d’appel au sens de l’article 739 du code de procédure civile. Elle affirma que le recours extraordinaire prévu par l’article 111 de la Constitution n’était envisageable que contre des jugements définitifs et exécutoires, à l’encontre desquels aucun recours ordinaire n’est possible. L’arrêt de la Cour de cassation ne faisait aucune référence à la réclamation introduite par le requérant devant la cour d’appel de Messine et ne tenait pas compte des affirmations de celle-ci contenues dans la décision du 2 octobre 2000. Le 8 octobre 2004, X enjoignit au requérant de payer la somme de 1 769 EUR.
L’issue de la procédure d’exécution n’est pas connue. B. Le droit interne pertinent Selon l’article 91 du code de procédure civile, le juge, dans la décision qui conclut la procédure devant lui, condamne la partie qui succombe au procès à rembourser les frais de la partie adverse. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité d’obtenir l’annulation de sa condamnation à supporter les frais de justice en raison des décisions opposées de la cour d’appel de Messine et de la Cour de cassation.
EN DROIT Le requérant se plaint d’un déni d’accès à un tribunal et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le requérant reconnaît que la procédure principale qu’il a engagée devant les juridictions nationales ne tombait pas dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention, puisqu’elle ne concernait pas une contestation sur un droit de caractère civil. Cependant, il affirme que la procédure concernant les frais relève de l’application de cette disposition, en raison notamment de son enjeu patrimonial.
Il soutient que sa condamnation à payer a été le résultat d’une erreur du tribunal de Pozzo di Gotto, qui a décidé sur les frais comme s’il s’agissait d’un contentieux civil entre deux parties. Or, malgré la reconnaissance de cette erreur de la part de la cour d’appel de Messine, les autorités judiciaires n’ont pas tranché au fond la question, mais ont seulement donné des interprétations contradictoires du droit national. Le Gouvernement soutient que la procédure litigieuse ne portait pas sur une contestation sur un droit de caractère civil. Par conséquent, la procédure relative aux frais, ayant caractère incident, échappe également du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention.
A titre subsidiaire, le Gouvernement affirme que c’est au premier abord aux autorités nationales qu’il incombe d’interpréter le droit interne. Il estime que la décision du tribunal de Pozzo di Grotto de condamner le requérant à supporter les frais, loin d’être arbitraire, était raisonnable et répondait à l’exigence d’imputer aux demandeurs les frais encourus dans le cadre de requêtes dépourvues de tout fondement. Enfin, le fait que la cour d’appel et la Cour de cassation aient interprété de façon différente une question de droit controversée ne saurait avoir entrainé un déni d’accès à la justice. La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie, selon laquelle l’article 6 § 1 s’applique lorsqu’il existe une « contestation » sur un « droit » « de caractère civil » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne.
Il doit s’agir d’une « contestation » réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice (voir, parmi beaucoup d’autres, Fayed c. Royaume-Uni , arrêt du 21 septembre 1994, série A n o 294-B, p. 45-46, § 56 ; Masson et Van Zon c. Pays-Bas , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 327-A, p. 17, § 44 ; Balmer-Schafroth et autres c. Suisse , arrêt du 26 août 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1357, § 32). Par ailleurs, les procédures relatives aux frais de justice, bien que menées séparément, doivent être considérées comme une continuation de celle suivie au principal.
Dès lors, les procédures sur les frais relèvent de l’article 6 § 1 lorsque le procès principal tend à décider d’une « contestation sur des droits et obligations de caractère civil » (voir, Robins c. Royaume-Uni , arrêt du 23 septembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-V, p. 1809, § 29 ; Beer c. Austria , n o 30428/96, §§ 12-13, arrêt du 6 février 2001). En l’espèce, la condamnation à payer les frais de justice a été décidée à l’issue d’une procédure qui concernait à la nomination judiciaire d’un syndic pour la gestion de l’immeuble où le requérant habitait en copropriété. La Cour observe que l’inapplicabilité de l’article 6 § 1 à ladite procédure n’est pas contestée par les parties.
Bien au contraire, l’inexistence d’un contentieux entre particuliers sur un droit civil était le fondement même de la réclamation du requérant visant à obtenir l’annulation de sa condamnation à supporter les frais. Par conséquent, à la lumière de sa jurisprudence en la matière, la Cour est de l’avis que l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer à la procédure relative aux frais (voir, mutatis mutandis , Lamprecht c. Autriche , n o 71888/01, décision du 25 mars 2004). Il s’ensuit que le grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.
S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente