ÎCCJ, Secția I civilă

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B SRL și C, constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei, prin reproducerea neautorizată de către pârâți a operei reclamantei, sub forma publicării unui articol ce reprezintă o copie fidelă a acestei opere.

Totodată, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului material și moral cauzat prin reproducerea fără drept a operei sale, în principal prin obligarea pârâtei B SRL la înlăturarea articolului publicat pe website-ul B și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de daune morale.

Prin sentința nr. 654/26.04.2022, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Reclamanta A a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 654/26.04.2022.

Prin decizia nr. 690A/03.05.2023, Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă a respins apelul, ca nefondat.

Reclamanta A a postat pe pagina personală de Facebook următorul text, pe care l-a redistribuit pe aceeași rețea de socializare trei ani mai târziu, la data de 8 septembrie 2021, la începutul anului școlar:

La data de 14 septembrie 2021, pe website-ul publicației B, a fost publicat articolul intitulat „Mesajul inedit al unei profesoare pentru părinții care se gândesc să îi dea cadouri la început de an școlar”.

Articolul poartă semnătura unui reporter și conține următorul text: „O profesoară de flaut de la Colegiul D din București a scris un mesaj pe Facebook pentru părinții care se gândesc să îi ofere „atenții” la început de an școlar. Sătulă să refuze „cadourile” pe care părinții considerau să i le trimită pentru că „așa se cade”, profesoara A le-a transmis un mesaj inedit”.

Este redat, în continuare, textul postat de către reclamantă, în integralitate. Acesta putea fi accesat prin intermediul unui link creat prin cuvintele „profesoara A le-a transmis un mesaj inedit”.

Nu s-a contestat faptul că publicarea a avut loc fără consimțământul prealabil al reclamantei A și nici faptul că sursa și numele autorului au fost adăugate ulterior.

Tribunalul, ca primă instanță, a apreciat că textul postat de către reclamantă nu reprezintă o operă originală în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și, ca atare, nu beneficiază de protecția juridică pe care legea o recunoaște doar anumitor forme de manifestare a creativității umane, deoarece constituie o listă cu nemulțumirile reclamantei, elaborată în calitate de profesor în raporturile sale cu elevii a căror instruire o asigură.

Instanța de apel, în motivarea deciziei sale, a făcut referire la noțiunea de „operă”, ca noțiune autonomă de drept al Uniunii Europene, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții de Justiție, ce trebuie interpretată și aplicată în mod uniform și care presupune întrunirea a două elemente cumulative, prima dintre acestea vizând cerința originalității, în sensul ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă.

Din această perspectivă, textul postat de către reclamantă pe rețeaua de socializare nu este o operă originală, întrucât acesta nu depășește limitele unui discurs normal, în cadrul unei discuții verbale profesor – elev sau profesor – părinte. Transpunerea în scris a ideilor reclamantei privind poziția acesteia față de unele pretinse cutume în mediul școlar, este plasată la nivelul comunicării normale a acestor idei, fără a avea un fir epic ori discursiv individual, recogniscibil față de alte texte similare.

Cât privește fapta pârâților B SRL și C, constând în publicarea textului reclamantei, răspunderea acestora nu poate fi atrasă, întrucât fapta nu are caracter ilicit.

Intenția reală și vizibilă a articolului a fost aceea de a promova favorabil opinia reclamantei, de a aduce în discuție în mediu și mai accesibil public problema la care se referea aceasta, iar nu de a-și însuși în vreun fel mesajul, conținutul ideatic ori forma acestuia.

Împotriva deciziei nr. 690A/03.05.2023, pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta A.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat, în esență, infirmarea de către instanța de apel a calității de operă, în sensul legii dreptului de autor, a textului său, reproșând instanței neaplicarea criteriilor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru aprecierea protecției prin dreptul de autor.

De asemenea, instanța de apel, prin nerecunoașterea calității de operă, a lipsit-o pe reclamantă de dreptul de a autoriza sau interzice reproducerea și comunicarea publică a textului său, cu toate că utilizarea nepermisă nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 8/1996.

Prin motivele de recurs, reclamanta a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare pe care a reformulat-o ulterior, în cursul dezbaterilor, cerere pe care Înalta Curte a admis-o ca atare.

Acestei întrebări, Înalta Curte a alăturat o a doua întrebare, după punerea sa în discuția părților.

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (Actul de la Paris din 24 iulie 1971), în forma modificată din 28 septembrie 1979 („Convenția de la Berna”)

Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (forma în vigoare în anul 2021)

Prima întrebare pe care Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, o adresează Curții de Justiție a Uniunii Europene se referă la calificarea unui text postat pe o rețea de socializare drept „operă” protejată prin dreptul de autor, în sensul articolului 2 lit. a din Directiva 2001/29.

Întrebarea vizează articolul 2 lit. a din Directiva 2001/29, pentru motivul că cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice reproducerea operelor lor.

Cu toate acestea, conținutul dreptului exclusiv al unui autor, în sensul dacă fapta pârâților de publicare a textului reclamantei reprezintă „reproducere” ori, mai degrabă, comunicare publică, nu constituie un aspect relevant pentru sesizarea de față (și nici nu face obiectul învestirii instanței de trimitere, ca instanță de control judiciar).

Prima chestiune esențială la care s-a oprit analiza instanțelor de fond și pe care instanța de recurs este chemată să o tranșeze constă în existența unei „opere”, iar această noțiune se regăsește, desigur, și în alte dispoziții ale Directivei 2001/29.

Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, noțiunea de „operă” constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform de către instanțele naționale (pct. 29 din hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel, cu jurisprudența acolo citată).

Potrivit CJUE, dreptul de autor în sensul articolului 2 lit. a din Directiva 2001/29 nu se poate aplica decât în cazul unui obiect care este original, fiind o creație intelectuală a autorului său.

În acest sens, originalitatea presupune ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă. În măsura în care realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (pct. 29 -31 din hotărârea Cofemel).

În același timp, noțiunea „operă” avută în vedere de Directiva 2001/29 presupune în mod obligatoriu să existe o expresie a obiectului protecției în temeiul dreptului de autor care îl face identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (pct. 40 din hotărârea pronunțată în cauza C-310/17 Levola Hengelo BV).

Totodată, însă, potrivit articolului 2 alin. (1) din Convenția de la Berna, termenul „opere literare și artistice” cuprinde „toate lucrările din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, precum: cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură (...)”.

Curtea de Justiție a statuat în mod constant faptul că Uniunea, deși nu este parte contractantă la Convenția de la Berna, este totuși obligată, în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, la care este parte, și pe care Directiva 2001/29 urmărește să îl pună în aplicare, să se conformeze art. 1-21 din Convenția de la Berna (pct. 38 din hotărârea Levola Hengelo BV, cu jurisprudența acolo citată).

Prin urmare, este fără echivoc faptul că art. 2 lit. a din Directiva 2001/29 se raportează la articolului 2 alin. (1) din Convenția de la Berna, în sensul că, pentru a beneficia de protecție juridică prin prisma dreptului de autor, o lucrare trebuie să constituie o operă din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modul sau forma de exprimare.

De asemenea, din folosirea termenului „precum” în articolul 2 alin. (1) al Convenției de la Berna este evident că enumerarea categoriilor de opere din nu este una exhaustivă.

Cu toate acestea, în privința unei opere din domeniul literar, nu este clar, în opinia instanței de trimitere, cum ar trebui interpretată sintagma „alte scrieri” din articolul 2 alin. (1) al Convenției.

Pe de o parte, într-o interpretare extensivă, această expresie poate însemna că orice lucrare scrisă de o persoană, fie că este alcătuită din câteva cuvinte ori este un roman, de exemplu, este o potențială operă din domeniul literar, iar calificarea ca „operă”, în sensul de creație intelectuală originală, este determinată de la caz la caz.

În această situație, niciun text, indiferent de suport, nu poate fi exclus a priori de la protecția prin dreptul de autor (după cum nici în cazul operelor orale nu ar fi permisă excluderea apriorică a vreunei forme de manifestare personală pe această cale – „de aceeași natură” cu conferințele, alocuțiunile, predicile, potrivit aceluiași articol 2 din Convenție).

Pe de altă parte, întinderea protecției acordate unei opere din domeniul literar în sensul articolului 2 lit. a din Directiva 2001/29 prin raportare la articolul 2 alin. (1) din Convenția de la Berna, ar putea fi, totuși, limitată la categorii identificate sau identificabile de creații literare, care intră, explicit sau implicit, în sfera de aplicare a celor două norme.

Înainte de a stabili dacă este vorba despre o creație intelectuală originală, instanța de judecată ar proceda în mod obligatoriu la o filtrare prealabilă a conținutului lucrării scrise, în scopul de a determina dacă aceasta se încadrează într-un gen literar sau aparține unei specii literare, ale căror caracteristici comune le împărtășește. În caz afirmativ, ulterior, s-ar cerceta caracterul său original, în sensul de manifestare a alegerilor libere și creative ale autorului.

Libertatea de creație și eventuala existență a unor considerații tehnice, reguli sau alte limitări ar urma a se stabili într-un anumit context de compoziție și expresie lingvistică, specific unei tipologii anume de opere.

Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ar rezulta prima abordare a noțiunii de „operă”.

S-ar putea observa, totodată, că cele două condiții pentru calificarea unui obiect ca „operă” (caracterul original și identificarea sa obiectivă) au vizat diferite creații, după identificarea apartenenței lor la o anumită categorie de opere. Curtea a indicat în aceste cazuri, în mod generic, elementele care trebuie luate în considerare de către instanța națională, în circumstanțele particulare, pentru recunoașterea protecției prin dreptul de autor.

Astfel, în hotărârea din cauza C-5/08 Infopaq, Curtea a remarcat, în primul rând, că este vorba despre articole de presă, creația intelectuală proprie a autorului lor, rezultând din modul de prezentare a subiectului, precum și din expresia lingvistică (pct. 44). Subsecvent, a statuat că, în astfel de opere, prin alegerea, dispunerea și combinarea cuvintelor autorul își poate exprima spiritul creator în mod original și poate ajunge la un rezultat concretizat într-o creație intelectuală (pct. 45).

Și în privința altor opere, Curtea pare să abordeze chestiunea din perspectiva categoriei din care face parte obiectul protecției, identificându-se categorii protejabile, dintre cele pe care diferite norme de drept al Uniunii Europene le menționează ca atare: bazele de date (Directiva 96/9/CE), programele de calculator (Directiva 2009/24/CE), fotografia (Convenția de la Berna; Directiva 2006/116/CE), operele de artă aplicată (Convenția de la Berna) etc.

Interesul dezlegării preconizate prin prezenta sesizare rezidă în determinarea includerii în „alte scrieri” din articolul 2 alin. (1) al Convenției de la Berna a unui text postat pe o rețea de socializare, prin care autorul transmite în mediul virtual o informație, în esență, opinia sa cu privire la practici sociale apreciate ca fiind nepotrivite în mediul școlar.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție solicită Curții de Justiție a clarifica dacă articolul 2 alin. (1) al Convenției de la Berna trebuie interpretat extensiv ori restrictiv, potrivit celor arătate anterior, fără a pune la îndoială că operele din mediul online beneficiază de o protecție prin dreptul de autor egală cu cea recunoscută oricărei opere, dar în măsura în care reprezintă, la rândul său, o creație intelectuală originală.

Cea de-a doua întrebare adresată Curții de Justiție privește interpretarea articolului 5 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2001/29/CE, ce face parte din reglementarea referitoare la excepțiile sau limitările la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 din Directivă.

În concret, este vizată cea de-a doua ipoteză din articolul 5 alineatul (3) litera (c), care se referă la „folosirea operelor sau a altor obiecte protejate pentru difuzarea evenimentelor curente, în măsura în care este justificată de scopuri de informare și sub rezerva de a indica sursa, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil”.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că este învestită, prin motivele de recurs ale reclamantei A, cu cercetarea situațiilor de excepție ce vizează libertatea presei, chiar dacă instanțele din fazele procesuale anterioare nu au identificat în mod concret o asemenea situație, dintre cele prevăzute de legea română a dreptului de autor, dar au reținut considerente ce relevă libertatea presei.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere dezlegările Curții de Justiție în cauzele C-469/17 Funke Medien și C-516/17 Spiegel Online (ambele hotărâri din 29 iulie 2019 fiind pronunțate de Marea Cameră).

Curtea a statuat în ambele cauze că „Libertatea de informare și libertatea presei, consacrate la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu pot justifica, în afara excepțiilor și a limitărilor prevăzute la articolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/29, o derogare de la drepturile exclusive ale autorului de reproducere a unei opere și de comunicare publică a acesteia, prevăzute la articolul 2 litera (a) și, respectiv, la articolul 3 alineatul (1) din această directivă.”

Astfel, dacă situația particulară din cauza ce se soluționează de către instanța națională nu se încadrează în cazurile de excepții și limitări prevăzute la articolele 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/29, libertatea presei nu poate fi opusă titularului dreptului exclusiv vizat la articolul 2 litera (a) din Directivă [sau al drepturilor exclusive ale autorului vizate la articolul 3 alineatul (1)], pentru a justifica o încălcare a acestui drept.

Articolul 5 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2001/29/CE relevă, în cea de-a doua ipoteză, o situație care poate fi compatibilă cu cea din cauza pendinte pe rolul acestei instanțe de trimitere, ceea ce justifică interesul sesizării de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit prerogativelor sale, se pronunță doar asupra chestiunilor de legalitate ale cauzei, astfel încât nu ar putea judeca pe fond cauza, în considerarea incidenței situației de excepție. În această situație, ar urma să se dispună casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicații în ceea ce privește rejudecarea, ținând cont și de eventuala dezlegare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Dubiul care a generat sesizarea de față, prin cea de-a doua întrebare, decurge din compatibilitatea art. 35 alin. (2) lit. c din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe – în forma din anul 2020 – cu articolul 5 alineatul (3) litera (c) a doua ipoteză din Directiva 2001/29/CE.

În primul rând, această instanță solicită Curții de Justiție a clarifica dacă publicarea de către organul de presă a textului postat de către reclamanta A pe Facebook poate constitui o „folosire a operelor sau a altor obiecte protejate pentru difuzarea evenimentelor curente”, în sensul articolului 5 alineatul (3) litera (c) din Directivă.

Curtea a oferit o dezlegare în acest sens într-un caz concret, răspunzând afirmativ (hotărârea Funke Medien, pct. 75).

În opinia acestei instanțe de trimitere, din hotărârea Curții nu reiese, însă, cu evidență, răspunsul în circumstanțe diferite.

Astfel, ar trebui stabilit dacă mediatizarea, la începutul anului școlar, a opiniei unui profesor asupra unor practici pe care le consideră nepotrivite în mediul școlar reprezintă o difuzare a unui „eveniment curent”.

În mod asemănător cu cauza Funke Medien, pârâta B SRL a indicat numele autorului și a creat un hiperlink către textul postat pe Facebook, dar ulterior publicării integrale a textului reclamantei.

Spre deosebire de cauza Funke Medien, pârâta din litigiul de față nu a lansat către cititori o invitație de a reacționa, nefiind clar, în aceste condiții, dacă poate fi reținută incidența situației de excepție din articolul 5 alineatul (3) litera (c) a doua ipoteză al Directivei și în absența lansării unei dezbateri publice pe marginea temei respective.

În al doilea rând, în ceea ce privește strict chestiunea compatibilității art. 35 alin. (2) lit. c din Legea nr. 8/1996 cu articolul 5 alineatul (3) litera (c) cea de-a doua ipoteză din Directiva 2001/29/CE:

În hotărârile pronunțate în cauzele Funke Medien și Spiegel Online, Curtea a arătat în mod explicit că articolul 5 alineatul (3) litera (c) cea de-a doua ipoteză din Directiva 2001/29/CE trebuie interpretat în sensul că nu constituie măsuri de armonizare completă a domeniului de aplicare al excepțiilor sau al limitărilor pe care le cuprind.

Prin urmare, statele membre au o anumită marjă de apreciere la punerea în aplicare a normei, însă aceasta trebuie exercitată în limitele impuse de dreptul Uniunii, respectiv numai în măsura în care respectă toate condițiile prevăzute de această dispoziție (pct. 46 și 48 din hotărârea Funke Medien).

De asemenea, lista cu excepții și cu limitări pe care o cuprinde articolul 5 din Directivă are un caracter exhaustiv, iar a permite fiecărui stat membru să introducă derogări de la drepturile exclusive de autor, în afara acestei liste, ar amenința efectivitatea armonizării excepțiilor de la dreptul de autor și de la drepturile conexe realizate de Directivă, precum și obiectivul de securitate juridică urmărit de aceasta (pct. 56 și 62 din hotărârea Funke Medien).

Art. 35 alin. (2) lit. c din Legea nr. 8/1996 are următorul conținut:

Or, articolul 5 alineatul (3) litera (c) cea de-a doua ipoteză din Directiva 2001/29/CE nu limitează reproducerea (și nici celelalte acte de utilizare) la „scurte fragmente ale operelor” și nici nu prevede condiția lipsei unui “avantaj direct sau indirect, comercial sau economic”.

În aceste condiții, se ridică problema dacă punerea în aplicare a articolului 5 alineatul (3) litera (c) din Directivă prin Legea nr. 8/1996 respectă toate condițiile prevăzute de dispoziția de drept al Uniunii Europene și este de natură să asigure efectul util al Directivei sau, dimpotrivă, prin legea națională s-a instituit o derogare nepermisă, în afara cadrului armonizat și exhaustiv al excepțiilor de la exercițiul dreptului de autor.

Astfel, Înalta Curte adresează Curții de Justiție și următoarea întrebare: „Prevederile articolului 5 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretate în sensul că se opune unei prevederi legale naționale care permite preluarea, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, doar a unor scurte extrase dintr-o operă, iar nu a operei în întregul ei, mai ales atunci când aceasta este de mică întindere, și doar condiționat de lipsa unui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic?”