ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5007/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.A.C. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 82 din 25 august 2010 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere nr. 104 din 15 iunie 2010, a Titlului executoriu nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 și a Somației nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 emise pentru executarea sumei de 1.000.634 RON. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut, în esență, că urmare a unui control efectuat de către pârâtă, finalizat prin Raportul de inspecție nr. 114/36736 din 15 iunie 2010, pârâta a stabilit că reclamanta datorează suma de 1.000.634 RON cu titlu de contribuție pentru fondul de mediu, dobânzi și penalități.

Arată că împotriva acestui raport a formulat contestație, care a fost respinsă prin Decizia nr. 82 din 25 august 2010, fiind astfel emise titlul executor, decizia de impunere și somația, contestate în prezenta cauză. A susținut că obligarea la plata acestor sume este nelegală, întrucât o parte din ambalaje au fost returnate furnizorului extern, iar o parte au fost valorificate termoenergetic în cadrul societății. Agenții economici care folosesc deșeurile reciclabile în proporție de 50% nu mai plătesc suma prevăzută cu titlu de taxă de mediu. Pe de altă parte obligarea la plata taxei de mediu este nelegală, și, în raport de prevederile legale care impun această taxă fiind contrare prevederilor art. 110 din Tratatul CE.

Modul de calcul al greutății ambalajelor din cuprinsul raportului contestat este nereal și nu reflectă realitatea în ce privește tipul și greutatea ambalajelor în discuție. La un calcul corect al deșeurilor, procentul de ambalaje de plastic și hârtie se reduce de la 15 - 28%, cât este stabilit în raport, la maxim 7 - 9% și pe cale de consecință cuantumul sumelor datorate fondului de mediu aferente ambalajelor de plastic și hârtie s-ar reduce semnificativ. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea acțiunii, întrucât art. 1 pct. 14 din O.U.G.

nr. 86/2003, la care face referire reclamanta, se referă la taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu la contribuția pentru ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri ambalate, așa cum rezultă din textul art. 1 lit. b) din Legea nr. 73/2000 societatea reclamantă nu poate fi scutită de contribuția pe greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate. În urma analizării cantităților de ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum și a cantităților ieșite din societate prin exporturi, reiese că o parte a ambalajelor aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse pe piața națională.

Prin obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă judiciară pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a invocat excepția nulității absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, pentru încălcarea normelor legale referitoare la procedura convocării părților de către expertul desemnat. În apărare, prin concluziile scrise, reclamanta a arătat că în ce privește excepția nulității expertizei, invocata de pârâtă, solicită respingerea acesteia. Arată că motivul pentru care pârâta solicita anularea expertizei este faptul că expertul a procedat la cântărirea unor paleți în lipsa citării pârâtei, în condițiile în care actul nelegal în discuție este cântărirea paleților, cântărire cu ocazia căreia expertul a constatat aceeași greutate/paiet că și cea stabilită cu ocazia controlului, astfel că nu există nicio vătămare care să impună nulitatea.

Curtea de Apel Oradea , secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 274/CA/2011 din 19 decembrie 2011, a respins excepția nulității absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.A.C. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri, că neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: În ceea ce privește excepția nulității absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, instanța a respins-o ca atare, cu precizarea că acea cântărire a paleților nu a reprezentat o "lucrare la fața locului", aceste date putând fi preluate și din alte surse și nu a dat rezultate specifice în funcție de locul sau persoana unde au fost cântărite. De asemenea, arată instanța, în condițiile în care actul nelegal în discuție este cântărirea paleților, cântărire cu ocazia căreia expertul a constatat aceeași greutate pe paiet că și cea stabilită cu ocazia controlului efectuat de inspectorii de mediu, astfel că nu există nicio vătămare care să impună nulitatea raportului de expertiză.

În ceea ce privește fondul cauzei, examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, la care face referire reclamanta, se referă la taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu la contribuția pentru ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri ambalate, așa cum rezultă și din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000. Așadar, societatea reclamantă nu poate fi scutită de contribuția pe greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, pentru că ar fi modificat termoenergetic o parte din ambalaje.

Referitor la susținerile reclamantei potrivit cărora nu ar fi trebuit să i se impună sumele de plată privind taxa de mediu în calitate de importator, instanța a reținut că importul de ambalaje, în aplicarea normelor privind protecția mediului, este înțeles că introducere a bunurilor pe piața românească (inclusiv prin achiziții intracomunitare) și nu că un regim vamal de punere în libera circulație, iar taxa de mediu reprezintă o sancțiune că urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor, aplicabilă atât importatorilor cât și producătorilor și în niciun caz nu reprezintă un impozit vamal asupra unui bun importat. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 196/2005 coroborate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, instanța a constatat că operatorii economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor, indiferent de modul de introducere al ambalajelor pe piața românească. Referitor la susținerile reclamantei potrivit cărora o parte din ambalaje a fost returnată furnizorilor externi, instanța a reținut că în urma analizării cantităților de ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum și a cantităților ieșite din societate prin exporturi, a rezultat că o parte a ambalajelor aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse pe piața românească.

Pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piață astfel determinate s-a stabilit că societatea datorează obligații de plată la bugetul Fondului pentru mediu pentru greutatea ambalajelor introduse pe piața națională prin importul de bunuri ambalate, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în domeniu. Instanța a arătat că este neîntemeiată afirmația reclamantei potrivit căreia aceasta nu se datorează taxa de mediu pentru marfa existentă pe stoc, având în vedere că obligația de declarare și de plată incumbă operatorilor economici responsabili din momentul introducerii pe piață sau momentul importului. În ceea ce privește modul de calcul al greutății ambalajelor, instanța a argumentat că documentele contabile au forță probantă cu privire la cele consemnate pentru stabilirea bazei de impunere a contribuției datorate pentru cantitatea de ambalaje introduse pe piața națională, conform prevederilor art. 64 C. proc.

fisc. Concret, instanța a apreciat ca fiind întemeiate susținerile instituției pârâte din obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, avându-se în vedere faptul că, după anul 2007, expertul a calculat doar cantitatea de ambalaje rămasă pe piața națională după scăderea ambalajelor returnate. Mai mult decât atât, expertul nu a prezentat procesul-verbal de cântărire, susținerile acestuia cu privire la greutatea ambalajelor fiind contrazisă de documentele de export, respectiv declarații vamale și facturi, pe baza cărora, după cum s-a precizat și mai sus, au fost determinate atât cantitățile de ambalaje aferente produselor finite exportate, cât și cantitățile de ambalaje returnate.

Concluzionând, instanța a reținut că nici afirmația reclamantei în sensul nelegalității obligării reclamantei la plata taxei de mediu nu este fondată întrucât prin prevederile legale care impun această taxă (art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003) s-ar încălca dispozițiile art. 110 (fost art. 90) din Tratatul Comunității Europene. Taxa de mediu, arată instanța, reprezintă o sancțiune că urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor, aplicabilă atât importatorilor cât și producătorilor și nu un impozit vamal asupra unui bun importat, pentru a fi incidente prevederile art. 110 din Tratatul Comunității Europene, cum susține reclamanta. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T.A.C.

SRL. În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că sumele stabilite prin actele administrative contestate ar fi datorate deși din interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză nu rezultă o astfel de obligație. Astfel, susține recurenta că în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 86/2003, art. 3 pct. (3), H.G. nr. 349/2002, O.U.G. nr. 196/2005 - art. 9 lit. d) și O.G. nr. 25/2008 societatea reclamantă nu datorează sumele stabilite cu titlu de contribuție pentru fondul de mediu, pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională aferentă bunurilor ambalate precum și contribuția stabilită pentru emisiile de poluanți în atmosferă.

Invocând dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 astfel cum a fost modificată prin art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003 cât și dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 14 din O.U.G. nr. 196/2005 recurenta a susținut că nu datorează taxa pentru mediu pentru ambalajele introduse pe piața românească. Totodată, raportându-se la dispozițiile O.G. nr. 25/2008 art. 1 pct. 7 lit. d), recurenta-reclamantă a susținut că nu datorează taxa/contribuția pentru fondul de mediu de 2 RON/kg pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare a deșeurilor de ambalaje și cantitățile efective valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispozițiile legale privind această taxă vizează doar deșeurile de ambalaje și nu ambalajele introduse pe piața internă, care se regăsesc în stocul de mărfuri.

A mai susținut recurenta-reclamantă că obligarea societății la plata taxei pentru mediu este nelegală întrucât prevederile legale care impun această taxă, respectiv art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, preluat și modificat prin pct. 1 din Legea nr. 334/2004, art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 și pct. 7 lit. d) din O.G. nr. 25/2008, sunt contrare prevederilor art. 110 din Tratatul Comunității Europene, întrucât această taxă reprezintă o taxă de import, fiind mascată sub denumirea de taxă de mediu și care nu se aplică produselor naționale similare, ci doar produselor importate. Consideră recurenta-reclamantă că în raport de prevederile art. 148 alin. (2) din Constituția României instanța de fond trebuia să aplice cu prioritate dispozițiile comunitare care interzic impunerea unor astfel de taxe/contribuții, pentru produsele importate din Țările Comunității Europene.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare. Principalele critici formulate de recurenta-reclamantă vizează aplicabilitatea prevederilor art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, care modifică art. 8 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 abrogată prin O.G. nr. 105/2006, potrivit cărora societatea nu ar datora taxa de mediu, ca urmare a faptului că ar fi utilizat deșeurile industriale reciclabile aproape integral. Dispozițiile art. 1 pct. 14 din O.U.G.

nr. 86/2003 invocate de recurenta-reclamantă se referă la taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu vizează contribuția pentru ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri ambalate, astfel cum rezultă din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000 și cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond, prin sentința atacată. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale privind taxa/contribuția pentru fondul de mediu de 2 RON/kg pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare a deșeurilor de ambalaje și cantitățile efective valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispozițiile legale nu ar fi aplicabile cantităților care se regăsesc în stocul de mărfuri, instanța de control judiciar le apreciază că fiind nefondate.

Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză și cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond, obligația aferentă ambalajelor introduse pe piața națională a fost stabilită în sarcina recurentei-reclamante, în baza prevederilor art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit acestor prevederi, obligația de a plăti la Fondul pentru mediu taxa de 2 RON/kg din greutatea ambalajelor se datorează de către operatorii economici care introduc pe piața națională produse ambalate, fiind responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor (lit. a)), operatorii economici care ambalează produse ambalate sunt responsabili pentru ambalajele secundare și terțiare (lit. b)), iar operatori economici care introduc pe piața națională ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru ambalajele respective (lit. c)). Din coroborarea acestor prevederi cu definiția de la pct. 9 1 din anexa 1 la Ordinul MMGA nr. 578/2006 cât și cu nota cuprinsă în anexa 4 la H.G.

nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, ambalajele se consideră introduse pe piață, în momentul importului, astfel că în mod legal s-au stabilit sumele datorate de recurenta-reclamantă prin includerea în calculul bazei de impunere și a cantităților de ambalaje existente în stocul societății care se consideră introduse pe piață, la momentul importului. Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante potrivit cărora, dispozițiile legale în baza cărora a fost stabilită taxa de mediu datorată, ar încălca dispozițiile art. 110 (fost art. 90) din Tratatul Comunității Europene, dispoziții care, în temeiul art. 148 din Constituția României, sunt aplicabile cu prioritate.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, în aplicarea normelor privind protecția mediului, importul de ambalaje este înțeles că introducere a bunurilor pe piața românească (inclusiv prin achiziții intracomunitare) și nu că regim vamal de punere în liberă circulație iar taxa pentru mediu reprezintă o sancțiune ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor aplicabilă atât importatorilor cât și producătorilor și în consecință taxa aplicată nu poate reprezenta un impozit vamal asupra unui bun importat, iar dispozițiile art. 110 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză. Pe de altă parte întreaga legislație națională în materia deșeurilor a fost elaborată în concordanță cu Directiva nr. 75/442/CE privitoare la deșeuri, transpusă prin O.U.G.

nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, și Directiva nr. 94/62/CE din 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, modificată prin Regulamentul 212/2009/CE, transpusă prin H.G. nr. 621/2005 modificată și completată prin H.G. nr. 1872/2006. În conformitate cu aceste reglementări comunitare, întreaga legislație aplicabilă Fondului pentru Mediu are la bază principiul "poluatorul plătește", rezultând intenția directă a legiuitorului că prin reglementarea obligațiilor de declarare și de plată acestea să revină tuturor operatorilor economici importatori cât și producători pe piața românească de ambalaje, în scopul asigurării controlului privind gestionarea deșeurilor. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică neexistând motive de casare sau modificare a acesteia și în consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, că nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.A.C. SRL Oradea împotriva Sentinței nr. 274/CA din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2013. Procesat de GGC - NN