ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5007/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5007/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.A.C.

SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 82 din 25 august 2010 emisă de pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere nr. 104 din

15 iunie 2010, a Titlului executoriu nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 și a

Somației nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 emise pentru executarea sumei de

1.000.634 RON.

În motivarea acțiunii

reclamanta a susținut, în esență, că urmare a unui control efectuat de către

pârâtă, finalizat prin Raportul de inspecție nr. 114/36736 din 15 iunie 2010,

pârâta a stabilit că reclamanta datorează suma de 1.000.634 RON cu titlu de

contribuție pentru fondul de mediu, dobânzi și penalități. Arată că împotriva

acestui raport a formulat contestație, care a fost respinsă prin Decizia nr. 82

din 25 august 2010, fiind astfel emise titlul executor, decizia de impunere și

somația, contestate în prezenta cauză.

A susținut că

obligarea la plata acestor sume este nelegală, întrucât o parte din ambalaje au

fost returnate furnizorului extern, iar o parte au fost valorificate

termoenergetic în cadrul societății. Agenții economici care folosesc deșeurile

reciclabile în proporție de 50% nu mai plătesc suma prevăzută cu titlu de taxă

de mediu.

Pe de altă parte

obligarea la plata taxei de mediu este nelegală, și, în raport de prevederile

legale care impun această taxă fiind contrare prevederilor art. 110 din

Tratatul CE.

Modul de calcul al

greutății ambalajelor din cuprinsul raportului contestat este nereal și nu

reflectă realitatea în ce privește tipul și greutatea ambalajelor în discuție.

La un calcul corect

al deșeurilor, procentul de ambalaje de plastic și hârtie se reduce de la 15 -

28%, cât este stabilit în raport, la maxim 7 - 9% și pe cale de consecință

cuantumul sumelor datorate fondului de mediu aferente ambalajelor de plastic și

hârtie s-ar reduce semnificativ.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea

acțiunii, întrucât art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, la care face referire

reclamanta, se referă la taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu la

contribuția pentru ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri

ambalate, așa cum rezultă din textul art. 1 lit. b) din Legea nr. 73/2000

societatea reclamantă nu poate fi scutită de contribuția pe greutatea

ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de

bunuri ambalate.

În urma analizării

cantităților de ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum și

a cantităților ieșite din societate prin exporturi, reiese că o parte a

ambalajelor aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse

pe piața națională.

Prin obiecțiunile la

raportul de expertiză contabilă judiciară pârâta Administrația Fondului pentru

Mediu a invocat excepția nulității absolute a raportului de expertiză contabilă

judiciară, pentru încălcarea normelor legale referitoare la procedura

convocării părților de către expertul desemnat.

În apărare, prin

concluziile scrise, reclamanta a arătat că în ce privește excepția nulității

expertizei, invocata de pârâtă, solicită respingerea acesteia.

Arată că motivul

pentru care pârâta solicita anularea expertizei este faptul că expertul a

procedat la cântărirea unor paleți în lipsa citării pârâtei, în condițiile în

care actul nelegal în discuție este cântărirea paleților, cântărire cu ocazia

căreia expertul a constatat aceeași greutate/paiet că și cea stabilită cu

ocazia controlului, astfel că nu există nicio vătămare care să impună

nulitatea.

Curtea de Apel Oradea

, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 274/CA/2011 din 19 decembrie 2011, a respins excepția nulității absolute a

raportului de expertiză contabilă judiciară, invocată de pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu București și, pe cale de consecință, a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC T.A.C. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri, că neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut așa cum reiese din considerentele sentinței,

următoarele:

În ceea ce privește

excepția nulității absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară,

invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, instanța a respins-o ca

atare, cu precizarea că acea cântărire a paleților nu a reprezentat o

"lucrare la fața locului", aceste date putând fi preluate și din alte

surse și nu a dat rezultate specifice în funcție de locul sau persoana unde au

fost cântărite.

De asemenea, arată

instanța, în condițiile în care actul nelegal în discuție este cântărirea

paleților, cântărire cu ocazia căreia expertul a constatat aceeași greutate pe

paiet că și cea stabilită cu ocazia controlului efectuat de inspectorii de

mediu, astfel că nu există nicio vătămare care să impună nulitatea raportului

de expertiză.

În ceea ce privește

fondul cauzei, examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că

art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, la care face referire reclamanta, se

referă la taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu la contribuția

pentru ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri ambalate, așa cum

rezultă și din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000.

Așadar, societatea

reclamantă nu poate fi scutită de contribuția pe greutatea ambalajelor

introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri

ambalate, pentru că ar fi modificat termoenergetic o parte din ambalaje.

Referitor la susținerile

reclamantei potrivit cărora nu ar fi trebuit să i se impună sumele de plată

privind taxa de mediu în calitate de importator, instanța a reținut că importul

de ambalaje, în aplicarea normelor privind protecția mediului, este înțeles că

introducere a bunurilor pe piața românească (inclusiv prin achiziții

intracomunitare) și nu că un regim vamal de punere în libera circulație, iar

taxa de mediu reprezintă o sancțiune că urmare a neîndeplinirii obiectivelor

anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor, aplicabilă atât

importatorilor cât și producătorilor și în niciun caz nu reprezintă un impozit

vamal asupra unui bun importat.

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005

coroborate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea

ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, instanța a constatat că operatorii

economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiare

folosite pentru ambalarea produselor lor, indiferent de modul de introducere al

ambalajelor pe piața românească.

Referitor la

susținerile reclamantei potrivit cărora o parte din ambalaje a fost returnată

furnizorilor externi, instanța a reținut că în urma analizării cantităților de

ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum și a cantităților

ieșite din societate prin exporturi, a rezultat că o parte a ambalajelor

aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse pe piața

românească. Pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piață astfel determinate

s-a stabilit că societatea datorează obligații de plată la bugetul Fondului

pentru mediu pentru greutatea ambalajelor introduse pe piața națională prin

importul de bunuri ambalate, în conformitate cu prevederile legale aplicabile

în domeniu.

Instanța a arătat că

este neîntemeiată afirmația reclamantei potrivit căreia aceasta nu se datorează

taxa de mediu pentru marfa existentă pe stoc, având în vedere că obligația de

declarare și de plată incumbă operatorilor economici responsabili din momentul introducerii

pe piață sau momentul importului.

În ceea ce privește

modul de calcul al greutății ambalajelor, instanța a argumentat că documentele

contabile au forță probantă cu privire la cele consemnate pentru stabilirea

bazei de impunere a contribuției datorate pentru cantitatea de ambalaje

introduse pe piața națională, conform prevederilor art. 64 C. proc. fisc.

Concret, instanța a

apreciat ca fiind întemeiate susținerile instituției pârâte din obiecțiunile la

raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, avându-se în vedere faptul

că, după anul 2007, expertul a calculat doar cantitatea de ambalaje rămasă pe

piața națională după scăderea ambalajelor returnate.

Mai mult decât atât,

expertul nu a prezentat procesul-verbal de cântărire, susținerile acestuia cu

privire la greutatea ambalajelor fiind contrazisă de documentele de export,

respectiv declarații vamale și facturi, pe baza cărora, după cum s-a precizat

și mai sus, au fost determinate atât cantitățile de ambalaje aferente

produselor finite exportate, cât și cantitățile de ambalaje returnate.

Concluzionând,

instanța a reținut că nici afirmația reclamantei în sensul nelegalității

obligării reclamantei la plata taxei de mediu nu este fondată întrucât prin

prevederile legale care impun această taxă (art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G.

nr. 86/2003) s-ar încălca dispozițiile art. 110 (fost art. 90) din Tratatul

Comunității Europene. Taxa de mediu, arată instanța, reprezintă o sancțiune că

urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a

deșeurilor, aplicabilă atât importatorilor cât și producătorilor și nu un

impozit vamal asupra unui bun importat, pentru a fi incidente prevederile art.

110 din Tratatul Comunității Europene, cum susține reclamanta.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC T.A.C. SRL.

În motivarea

recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în mod eronat

s-a reținut de către instanța de fond că sumele stabilite prin actele

administrative contestate ar fi datorate deși din interpretarea dispozițiilor

legale incidente în cauză nu rezultă o astfel de obligație.

Astfel, susține

recurenta că în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 86/2003, art. 3 pct. (3),

H.G. nr. 349/2002, O.U.G. nr. 196/2005 - art. 9 lit. d) și O.G. nr. 25/2008

societatea reclamantă nu datorează sumele stabilite cu titlu de contribuție

pentru fondul de mediu, pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața

națională aferentă bunurilor ambalate precum și contribuția stabilită pentru

emisiile de poluanți în atmosferă.

Invocând dispozițiile

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 astfel cum a fost modificată prin art. 1

pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003 cât și dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 14

din O.U.G. nr. 196/2005 recurenta a susținut că nu datorează taxa pentru mediu

pentru ambalajele introduse pe piața românească.

Totodată,

raportându-se la dispozițiile O.G. nr. 25/2008 art. 1 pct. 7 lit. d),

recurenta-reclamantă a susținut că nu datorează taxa/contribuția pentru fondul

de mediu de 2 RON/kg pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare

sau incinerare a deșeurilor de ambalaje și cantitățile efective valorificate

sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispozițiile legale privind

această taxă vizează doar deșeurile de ambalaje și nu ambalajele introduse pe

piața internă, care se regăsesc în stocul de mărfuri.

A mai susținut

recurenta-reclamantă că obligarea societății la plata taxei pentru mediu este

nelegală întrucât prevederile legale care impun această taxă, respectiv art. 1

pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, preluat și modificat prin pct. 1 din

Legea nr. 334/2004, art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 și pct. 7

lit. d) din O.G. nr. 25/2008, sunt contrare prevederilor art. 110 din Tratatul

Comunității Europene, întrucât această taxă reprezintă o taxă de import, fiind

mascată sub denumirea de taxă de mediu și care nu se aplică produselor

naționale similare, ci doar produselor importate.

Consideră

recurenta-reclamantă că în raport de prevederile art. 148 alin. (2) din

Constituția României instanța de fond trebuia să aplice cu prioritate

dispozițiile comunitare care interzic impunerea unor astfel de

taxe/contribuții, pentru produsele importate din Țările Comunității Europene.

Examinând sentința

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în

cauză cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere

considerentele expuse în continuare.

Principalele critici

formulate de recurenta-reclamantă vizează aplicabilitatea prevederilor art. 1

pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, care modifică art. 8 alin. (2) din Legea nr.

73/2000 abrogată prin O.G. nr. 105/2006, potrivit cărora societatea nu ar

datora taxa de mediu, ca urmare a faptului că ar fi utilizat deșeurile

industriale reciclabile aproape integral.

Dispozițiile art. 1

pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003 invocate de recurenta-reclamantă se referă la

taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă și nu vizează contribuția pentru

ambalajele introduse pe piața națională prin bunuri ambalate, astfel cum

rezultă din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000 și cum în mod

corect s-a reținut și de către instanța de fond, prin sentința atacată.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora instanța de fond a

interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale privind taxa/contribuția

pentru fondul de mediu de 2 RON/kg pentru diferența dintre obiectivele anuale

de valorificare sau incinerare a deșeurilor de ambalaje și cantitățile efective

valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispozițiile

legale nu ar fi aplicabile cantităților care se regăsesc în stocul de mărfuri,

instanța de control judiciar le apreciază că fiind nefondate.

Astfel cum rezultă

din materialul probator administrat în cauză și cum în mod corect s-a reținut

și de către instanța de fond, obligația aferentă ambalajelor introduse pe piața

națională a fost stabilită în sarcina recurentei-reclamante, în baza

prevederilor art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea

Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru

mediu, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit acestor

prevederi, obligația de a plăti la Fondul pentru mediu taxa de 2 RON/kg din

greutatea ambalajelor se datorează de către operatorii economici care introduc

pe piața națională produse ambalate, fiind responsabili pentru ambalajele

primare, secundare și terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor (lit.

a)), operatorii economici care ambalează produse ambalate sunt responsabili

pentru ambalajele secundare și terțiare (lit. b)), iar operatori economici care

introduc pe piața națională ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru

ambalajele respective (lit. c)).

Din coroborarea

acestor prevederi cu definiția de la pct. 9

1

din anexa 1 la Ordinul

MMGA nr. 578/2006 cât și cu nota cuprinsă în anexa 4 la H.G. nr. 621/2005

privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, ambalajele se

consideră introduse pe piață, în momentul importului, astfel că în mod legal

s-au stabilit sumele datorate de recurenta-reclamantă prin includerea în

calculul bazei de impunere și a cantităților de ambalaje existente în stocul

societății care se consideră introduse pe piață, la momentul importului.

Nefondate sunt și

criticile recurentei-reclamante potrivit cărora, dispozițiile legale în baza

cărora a fost stabilită taxa de mediu datorată, ar încălca dispozițiile art.

110 (fost art. 90) din Tratatul Comunității Europene, dispoziții care, în

temeiul art. 148 din Constituția României, sunt aplicabile cu prioritate.

Contrar celor

susținute de recurenta-reclamantă, în aplicarea normelor privind protecția

mediului, importul de ambalaje este înțeles că introducere a bunurilor pe piața

românească (inclusiv prin achiziții intracomunitare) și nu că regim vamal de

punere în liberă circulație iar taxa pentru mediu reprezintă o sancțiune ca

urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a

deșeurilor aplicabilă atât importatorilor cât și producătorilor și în

consecință taxa aplicată nu poate reprezenta un impozit vamal asupra unui bun

importat, iar dispozițiile art. 110 din Tratatul Comunității Europene nu sunt

incidente în cauză.

Pe de altă parte

întreaga legislație națională în materia deșeurilor a fost elaborată în

concordanță cu Directiva nr. 75/442/CE privitoare la deșeuri, transpusă prin

O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, și Directiva nr. 94/62/CE din

1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, modificată prin Regulamentul

212/2009/CE, transpusă prin H.G. nr. 621/2005 modificată și completată prin

H.G. nr. 1872/2006.

În conformitate cu

aceste reglementări comunitare, întreaga legislație aplicabilă Fondului pentru

Mediu are la bază principiul "poluatorul plătește", rezultând

intenția directă a legiuitorului că prin reglementarea obligațiilor de

declarare și de plată acestea să revină tuturor operatorilor economici

importatori cât și producători pe piața românească de ambalaje, în scopul

asigurării controlului privind gestionarea deșeurilor.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică neexistând motive de casare sau modificare a acesteia și în

consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va

respinge recursul formulat în cauză, că nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC T.A.C. SRL Oradea împotriva Sentinței nr. 274/CA din

19 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - NN