ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3927/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.06.2021, sub nr. unic de dosar x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța FGA să fie obligat la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.04.2017 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, până în data de 6/9/2021 penalitățile sunt în cuantum de 26.730,43 RON).

Prin sentința civilă nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge cererea reclamantei de suspendare a soluționării prezentei cereri până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a IX a, contencios administrativ și fiscal.

Respinge excepțiile inadmisibilității, tardivității ca fiind neîntemeiate.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Respinge cererea pârâtului de aplicare a amenzii judiciare.".

Împotriva sentinței civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs incident.

3.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost modificată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A. a arătat că prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea demarată A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor.

Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că, în realitate, soluționarea cererii de plată cu privire la care a fost formulată prezenta acțiune a intervenit prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, iar nu prin Decizia FGA 18.140/28.01.2019 - așa cum a susținut A..

Or, Decizia 16.517/27.08.2018 nu a fost atacată de A. în temeiul Legii nr. 213/2015, prin urmare în speță nu este îndeplinită condiția existenței unui act administrativ nelegal - condiție pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității administrative.

Hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale.

Prin respingerea acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță a considerat că, de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată.

În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speță, actul administrativ nelegal este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., așa cum a fost el exprimat din Decizia 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

Este adevărat că de cele mai mult ori, caracterul ilegal al actului administrativ este contestat fie în cadrul aceleași acțiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, deoarece doar în acest mod prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative este îndepărtată.

Cu toate acestea, în condițiile pronunțării și publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16.517 este evident.

Astfel, prin Decizia 29/2020 se arată:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment." și

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Așadar, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului dezdăunarea iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres.

Prin urmare, susținerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță este eronată. Obligația de garantare ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Așadar, obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. O atare situație ar încălca principiul egalității (principiu constituțional și principiu general al dreptului civil) și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor (ca fiecărui risc asigurat să i se asigure, într-o limită stabilită de lege, repararea).

Prin soluția pronunțată, prima instanță a procedat la valorificarea efectelor Deciziei nr. 16.517, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial și devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia nr. 18140/28.01.2019 conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și mai ales a noțiunilor de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată și desființată prin hotărârea pronunțată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul nr. x/2019.

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție fie în baza soluției pronunțate de ICCJ în dosarul nr. x/2019 - respectiv anularea Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 pronunțate împotriva Deciziei nr. 16.517/27.08.2018.

Condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea Deciziei nr. 16.517 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanță încalcă normele de drept materiale care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Pe cale de consecință, față de cele arătat mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanței și trimiterea cauzei spre judecare pe fond la Curtea de Apel București.

3.2 Recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul FGA a solicitat casarea sentinței de fond și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, pe cale de excepție, ca fiind inadmisibilă și, în subsidiar, ca tardiv formulată.

În esență, a arătat că, în speță, actul administrativ considerat vătămător este Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, act administrativ necontestat, care se bucură de prezumția de legalitate si temeinicie, nefiind anulat pe calea procedurii speciale prevăzută de lege, prin intervenția decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ inițiat prin depunerea cererii de plată.

Prima critică adusă sentinței atacată vizează respingerea în mod greșit de către instanță a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta nu a probat anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ.

Totodată, a arătat că legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit reglementarilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că acest articol are un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea A. este inadmisibilă.

Astfel, a precizat că A. a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii, nicidecum al evaluării pretinsului prejudiciu. FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis fiind invocate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurător în faliment, aspect de drept pentru care a fost necesară învestirea ICCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Or, FGA prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 a respins cererile de plată cu motivarea atingerii plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum pentru motive ce țin de calitatea de creditor de asigurare.

În condițiile în care reclamanta nu a contestat actul administrativ prin care i-a fost respinsă cererea de plată, cererea de chemare în judecată privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, astfel că instanța de fond în mod eronat a reținut că excepția inadmisibilității este neîntemeiată.

Prin a doua critică adusă sentinței atacată, recurentul-pârât a susținut că a fost respinsă în mod greșit excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

Astfel, termenul de introducere a acțiunii în vederea solicitării de despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată este de 10 zile de la primirea deciziei de soluționare a cererii, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din legea nr. 213/2015 și nu la o diferență de aproape 3 ani după aceasta.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat note scrise în cuprinsul cărora a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă și va admite recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.04.2017 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, până în data de 6/9/2021 penalitățile sunt în cuantum de 26.730,43 RON), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, nu pot fi acordate despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, cum nu pot fi acordate nici dobânzi legale penalizatoare cu titilu de despăgiubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanțele să fi contatat, în prealabil, că reclamanta avea obligația de a soluționa cererea de plată într-un anumit termen și în mod nelegal nu a procedat în acest mod.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia FGA a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A..

Înalta Curte constată că această critică este nefondată și va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 17856 RON (între care și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menționată la poziția nr. 41 din anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă și a dobândit caracter definitiv.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanță ar fi trebuit să rețină ca fiind îndeplinită condiția privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desființată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 și care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunțată în dosarul nr. x/2019 și cea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În acest context, Înalta Curte constată că, prima instanță în mod corect a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că acordarea de despăgubiri este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii și în raport de care, printr-o hotărâre judecătorească au fost recunoscute pretențiile persoanei vătămate, însă faptul că cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. A./90009972 cu privire la suma de 17856 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat al intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de a da eficiență cererii de plată prin raportare la o altă situație de fapt reținută de către instanța de judecată cu privire la un alt act administrativ - Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce a fost desființată în dosarul nr. x/2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește noțiunea de "creanță de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noțiunea de "creditor de asigurare" precum și a art. 15 alin. (2) din același act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.

Prin recursul incident formulat în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat soluția primei instanțe în sensul respingerii excepțiilor inadmisibilității și tardivității cererii de chemare în judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată în raport de dispozițiile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează tocmai acele situații în care acțiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acționa.

De altfel, întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanța de fond, Înalta Curte constată că pentru formularea acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluționare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

În speță însă, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată raportat la modalitatea în care reclamanta a stabilit cauza juridică a acțiunii și la elementele temporale invocate de aceasta.

În continuare, Înalta Curte face trimitere la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal, nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răpunde de ea.

Așadar, termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar nu de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea, ci respingerea cererii ca prescrisă.

Particularizat cauzei de față, instanța fondului reține că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 16.517/27.08.2018 și reiterată prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani reprezentând creanță de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat suma de 17856 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/26.04.2017 prin decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018, reiterată prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018.

Altfel spus, deciziile FGA au produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/26.04.2017 în ceea ce privește suma de 17856 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

Deși instanța fondului reține în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar și de folosința acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuși la respingerea acțiunii, cu motivarea că numai de la data anulării deciziei FGA este lămurită chestiunea existenței creanței principale în patrimoniul reclamantei.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/26.04.2017, conform deciziei FGA, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA de respingere ca nelegală a cererii de plată nr. x/26.04.2017, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 14.06.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. și va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respingând acțiunea reclamantei A. S.A.constatând prescris dreptul material la acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea reclamantei A. S.A.constatând prescris dreptul material la acțiune.

Obligă intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.