ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3289/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției nr. 563/04.03.2021 a Inspecției Judiciare și a rezoluției emisă la data de 19.04.2021 de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare.

Prin sentința civilă nr. 1248 din 21 septembrie 2021, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și trimiterea dosarului Inspecției Judiciare pentru continuarea verificărilor.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: (i) sentința recurată este nulă absolut, pentru că a fost pronunțată cu încălcarea art. 200 C. proc. civ., în dosarul cauzei neexistând dovada că judecătorul care a judecat contestația a fost numit aleatoriu conf. art. 11, 53 din Legea nr. 304/2004; (ii) rezoluția nr. 563/04.03.2021 este nulă absolut, pentru că a fost pronunțată cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 317/2004, în dosarul Inspecției Judiciare neexistând dovada că inspectorul judiciar care a pronunțat rezoluția a fost numit ca urmare a unei proceduri aleatorii; (iii) rezoluția Inspectorului Șef nr. lucrare C 21-639/2021 este nulă absolut, pentru lipsa numărului de identificare a acesteia; (iv) judecătorul contestației a respins proba cu interogatoriul care ar fi dovedit reaua-credință a inspectorilor judiciari.

În continuare recurentul-reclamant a reiterat motivele pentru care se impunea, în opinia sa, ca inspectorii judiciari să nu acopere încălcările legii săvârșite de judecătorii reclamați, ci să constate că aceștia au judecat cu rea-credință, au încălcat legea, practica constituțională, logica, raționamentul juridic, obligațiile profesionale și cu știință au pronunțat hotărâri nelegale.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului părții adverse ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Punctează faptul că procedura de repartizare aleatorie a dosarului de inspecție și ulterior a dosarului de fond al Curții de Apel București nu a fost criticată în fața instanței de fond, fiind un aspect invocat direct în recurs.

Totodată, pe lângă faptul că nu a învestit instanța de fond cu solicitarea de verificare a respectării procedurii de repartizare a dosarului de inspecție și ulterior al repartizării pe rolul instanței de judecată, recurentul-reclamant nu a argumentat nici în cuprinsul cererii de recurs motivele pentru care se impune o astfel de verificare.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva rezoluției Inspectorului-șef din data de 19 aprilie 2021 înregistrată sub nr. lucrare C21-639 și a rezoluției de clasare nr. 563/04.03.2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată contestația reclamantului, înlăturând punctual toate argumentele invocate, apreciind, în esență, că sunt legale concluziile inspectorului judiciar și cele ale Inspectorului șef, expuse prin cele două rezoluții contestate, în sensul neidentificării în cauză a unor indicii în legătură cu săvârșirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, în mod corect dispunându-se clasarea sesizării potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurentul-reclamant, deși întemeiate pe prevederile antemenționate, se circumscriu doar motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

De asemenea, în ceea ce privește alegațiile recurentului-reclamant privitoare la procedura de repartizare aleatorie a dosarului de inspecție și, ulterior, a dosarului de fond vizând contestația de față, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat pentru prima dată în recurs această chestiune, reținând totodată că, potrivit dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., acesta nu are dreptul de a invoca în fața instanței de recurs alte apărări decât cele invocate în fața instanței de fond și care au făcut obiectul analizei prin sentința recurată.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiului legalității căilor de atac, reține Înalta Curte că judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea unor noi aspecte, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă.

Pe cale de consecință, dat fiind că aceste susțineri ale recurentului nu au fost deduse judecății în fața primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată, fiind invocate direct în recurs, ele nu vor putea fi analizate pentru prima dată în calea de atac, urmând a fi respinse cu această motivare.

Totodată, cu privire la aspectul de nulitate a rezoluției Inspectorului șef atacate pentru lipsa numărului de identificare a acesteia, Înalta Curte constată, independent de împrejurarea că nici acest aspect nu a fost dedus judecății în fața primei instanțe, fiind invocat direct în recurs, că, recurentul-reclamant nu a dovedit că a fost vătămat în vreun fel, de vreme ce a formulat contestația dedusă judecății, astfel că nu este incident motivul de nulitate a rezoluției pe aspectul invocat.

Analizând art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă o presupusă necercetare a fondului cauzei, susținând în acest sens că "judecătorul contestației a respins proba cu interogatoriul care ar fi dovedit reaua credință a inspectorilor judiciari".

Înalta Curte observă că, într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a propus proba cu interogatoriu, însă, acesta nu a arătat și teza probatorie și nici cui solicită a fi luat, iar, în cele din urmă, nu a mai susținut această probă, aspect ce reiese din încheierea din 17 septembrie 2021, dată la care cauza s-a judecat în lipsa părților, legal citate.

În acest context, nu se poate reține că instanța de fond era obligată să administreze respectiva probă sau că prin respingerea acesteia (așa cum a solicitat Inspecția Judiciară prin întâmpinare), instanța s-ar fi derobat de obligația legală a aflării adevărului, necercetând fondul cauzei, ci, analizând utilitatea acesteia în soluționarea cauzei pendinte, a apreciat că nu este necesară și că soluționarea cauzei se poate face în baza înscrisurilor de la dosar.

În concluzie, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi primit.

În continuare, analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esență, susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (căruia i se subsumează, în realitate, susținerile petentului din sesizare dar și cele din contestație), în ceea ce îi privește pe magistrații judecători ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare [potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii], ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat recurentul-reclamant este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate și imparțialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Ialomița.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile părții cu privire la modul de soluționare a acestui dosar, în fond și apel.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1248 din 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 iunie 2023.